Cristina Manuc

Noi Absenţe şi provocări suprarealiste

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Cu volumul trei din seria de Absenţe (apărut de curînd la editura craioveană Ramuri), Ara Alexandru Şişmanian apasă hotărît pedala poeziei convulsive pe linia unui – cum să-i spun? – psihedelism mistico-sexual. Secvenţele poematice alcătuite din adiţionarea de propoziţii suprarealiste sunt mai ample, desfăşurate pe cîte o pagină întreagă, torenţiale, aluvionare, pe alocuri gongorice, dar nu mai puţin dramatice, tensionate. Poemele seamănă, în ansamblu, cu nişte ecorşeuri sălbatice, greu de suportat: „îmi caut prin buzunare – aceste alte testicule – luminile poate stinse . de astă dată nu singur la fereastră ci singur la ghilotină . penisul gîfîie ca un cîine pe scîndurile orgasmului . cristos ne-a înşelat cu capcana iertării – prin ea ne-a dat mîntuirea – ne-a dat lumea . nu! ne-a dat lumii . nu ne rămîne decît neantul pe fundul acestor sticle goale din care speranţa a fugit”. Există, în poezia lui Ara Alexandru Şişmanian, o autentică ferocitate a disperării; violenţa imaginarului ieşit din ţîţîni pulverizează transparenţele – conceptualul, mitologicul, diafanul – mixînd, halucinant, scatologicul şi escatologicul, visceralul şi spiritualul. Asocierile şocante impun, ca de obicei, regula jocului: „alfabete de peşti în acvariul de umbră al capului . fisurile stigmatelor se umplu de lumină misterioasă . absenţa atroce a zîmbetului sîngerează ca un anus dezvirginat . codri de reptile zgîrie cerul cu noapte indelebilă . privirile mi se-adună sub pămînt în straturi freatice de apă ce preschimbă planeta în pleoapa orbului oedip . dar dacă întunericul e plin de-un chip ce ne covîrşeşte inima şi creierul cu însămînţările unei terori obscure . noi suntem incapabili să-l citim sau să ne lăsăm citiţi de el – parazitîndu-ne cu supravieţuire groaza . albul ne îmbracă viziunea ca un zero al culorii – cădem adînc în iarna mistică…”. Ingredientele textualiste, expresioniste sau de altă natură fac, pur şi simplu, implozie, sau sînt absorbite într-o black whole a conştiinţei. În fapt, poetul scrie la acelaşi text, la acelaşi mare proiect suficient sieşi, amplificat de la un volum la altul prin diferenţe mai mult de nuanţă decît de substanţă. Putem vedea în Şişmanian un soi de mistic refuzat, care încearcă să găsească o cale de salvare „în răspăr”, călătorind cu orice risc pînă la capătul nopţii şi confruntîndu-se, pe acest drum ad inferos, cu monştrii psihicului şi cu chinurile existenţei organice. S-ar putea ca aceste Absenţe să ajungă la numărul de volume al precedentei serii (Migrene) – sau, cine ştie, să-l depăşească, dacă nu să treacă pe un alt nivel. Un lucru e cert: autorul lor a reuşit să configureze un demers poetic întru totul neobişnuit, ducînd aventura explorării negativităţii pînă foarte departe.

Cristina Manuk

 

  •  
  •