Cristina Popa

No comment

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

486797_131590067034496_1087356124_n

În ultima vreme presa armenească din Patrie și din Diaspora vuiește pe tema emigrației masive. Statistici, cifre, procente, studii de caz ample — toate vin să demonstreze acest fenomen ce a luat mult prea mari proporții, devenind alarmant. De fapt alarmant e puțin spus. Nici nu îmi vin în minte superlative pentru alarmant”. Când au o ocazie, care mai de care se bulucesc, țuști afară și… “ adio și n-am cuvinte ”. Că dintre ei o parte respectabilă lucrează “curat” și trimit bani la familia rămasă în țară în fiecare lună, e o altă poveste. Dar nu vreau și nici nu trebuie să intru în detalii, nu există pădure fără uscături.

Că suntem înconjurați mai din toate părțile de inamici, pe față sau “pe la spate”, e un fapt. Să zicem că scoatem din ecuație turcii și frații lor azeri. Dar am o oarecare îndoială despre un stat care pe față cică ne e prieten, însă pe la spate ne distruge bisericile și puen bête in roate armenilor din Djavakhk. Ținând cont de această situație, nu mai țin minte cine a spus și când, dar bine a spus că cei care își exprimă clar dorința de a pleca definitiv, fără cale de întoarcere din Armenia sau îi instigă pe ceilalți ar trebui considerați trădători. De patrie, de neam, cum vreți.

 În condițiile în care avem două granițe închise fiecare cu câte șapte lacăte, economia nu stă chiar pe roze, iar războiul poate (re) izbucni oricând, nu ar trebui să ne permitem să (mai) pierdem din populație. Tocmai din cauza asta mă enervează la culme când aud de la unii așa ziși patrioți, chiar dașnaci, că “cred că și eu voi lua drumul emigrării, nu vreau să crească copii mei aici”. Am o prietenă, jurnalistă în Erevan, care a participat ca observator la ultimele alegeri, cred că își alegeau noul primar. Sau vechiul, mă rog… Nu am înțeles exact cine ce i-a făcut sau cine a bruscat-o sau s-a uitat strâmb la ea, dar ca urmare a incidentului respectiv și-a postat pe blog un articol unde își exprima nemulțumirea. La sfârșit cică a hotărât că vrea să plece din Armenia, că “asta nu e țară”, că  viitorii ei copii nu trebuie să crească și să fie educați într-un asemenea mediu infect…

În același timp, în ultimele zile am avut un musafir din Israel, care venea în Armenia (și Arțah) a doua oară deja. În țara lui participa la toate manifestările armenilor, cu pancarte, cu torțe, cu toate cele. Ce m-a impresionat cel mai mult la el a fost însă un alt incident. Mergeam împreună cu mașina spre un sat din regiunea Hadrut, unde trebuia să participăm la un mic concert de muzică tradițională. Pe drum, tam-nisam s-a apucat să cânte. Se simțea bine omul, ce mai ! Dar când am auzit ce cântă, am rămas mască. Învățase imnul Arțahului pe de rost ! Și, cu părere de rău spun, spre rușinea multor localnici, zicea foarte bine, și cuvintele, și melodia. Și atunci mi-am adus aminte de prietena mea “patrioată” din Erevan, care din cauza “munnat”-ului unora (nici nu știu cum să traduc, probabil “priviri strâmbe”) ia o hotărâre atât de radicală să plece definitiv din țară, punând, astfel, implicit și practic, în pericol securitatea patriei mult-iubite…

 

Cristina Rakedjian

  •  
  •  

12 Responses to No comment