Vartan Martaian

NEGARE ŞI DREPT

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Legea penalizării negării genocidului armean, votată definitiv de parlamentul francez prin adoptarea sa în Senat la 23 ianuarie, a suscitat dezbateri aprinse în cercurile politice şi presa franceză, pe fondul reacţiilor de o rară virulenţă din partea Turciei. Dincolo de bucuria succesului parţial, comunitatea armeană din Franţa s-a văzut în faţa unui arsenal de contra-argumente care au făcut-o victima unei noi discriminări, de această dată susţinută nu de negaţionismul statului turc, ci de o parte deloc neglijabilă a politicienilor francezi. Statutul de “genocid de rangul doi” atribuit exterminării armenilor din Turcia de adversarii legii nu poate decît să lase un gust amar, indiferent de verdictul final al Consiliului Constituţional. În aşteptarea acestui verdict, prea multe sînt pseudo-argumentele tendenţioase ce invadează presa, cărora susţinătorii cauzei armene le opun raţionamente şi argumente care, oricît de solide ar fi, cu siguranţă  nu ele vor fi cele ce vor determina decizia Consiliului Constituţional. (V.M.)

SÉVANE GARIBIAN


Doctor în drept

Profesor-cercetătorla UniversităţiledinGenevaşi Neuchâtel

Autoare a Crima împotriva umanităţii prin prisma principiilor fondatoare ale statului modern. Naşterea şi consacrarea unui concept. (LGDJ, Schulthess, Bruylant, 2009)

 

 

Adoptarea în Senat, la 23 ianuarie trecut, a propunerii de lege privind reprimarea negaţionismului se situează în centrul unei dezbateri ce divizează opinia publică din 2005 încoace. Nu este cazul să revenim aici asupra confuziei făcute în mod sistematic de către o majoritate de autori între distinctele “legi memoriale”, denunţate de anumiţi istorici şi băgate în bloc în aceeaşi categorie (a cărei denumire este ea însăşi discutabilă), presupunînd astfel pe nedrept că ar avea toate o natură, o funcţie şi un obiect identic. Nu va fi cazul nici să răspundem criticii făcute de detractorii amintitelor legi, potrivit căreia acestea pun în pericol libertatea de exprimare şi libertatea cercetării prin instaurarea unui “adevăr oficial”. Am avut ocazia să mă exprim în trecut asupra acestor două puncte atît în publicaţii academice, cît şi în presă. De această dată ne vom pune întrebări nu asupra criticilor strict juridice suscitate de adoptarea textului penalizînd negaţionismul, ci mai degrabă aupra celor legate de politica juridică: aceasta ca răspuns la o serie de argumente pe care le-am putut citi recent şi care constau în a demonstra că, dacă o asemnea penalizare este justificată în cazul genocidului poporului evreu, ea nu ar fi în celelalte – în special în cazul genocidului armean.

Mai întîi, se zice că Franţa nu ar avea de ce să se amestece în această Istorie care îi priveşte „doar” pe armeni şi turci, nişte „străini”. Dincolo de faptul că legea în cauză nu are ca obiect contestarea doar a genocidului armean (şi este meritul ei) sau, mai mult, dincolo de faptul că o astfel de afirmaţie constituie un non-sens juridic, de exemplu prin confuzia pe care o presupune între genocidul comis în Imperiul Otoman şi negarea sa de către sau împotriva cetăţenilor francezi pe teritoriul naţional, aceasta înseamnă să uităm în special trei lucruri pe care ni le spun cu certitudine sursele primare şi lucrările istorice. Mai întîi, rolul activ şi important al Franţei în tratarea Chestiunii Orientului în secolul XIX, căreia mişcarea armenofilă franceză i se făcea ecoul prin mobilizarea marilor figuri ca Jaurès, Clémenceau, France sau Peguy. Apoi, poziţionarea sa clară, alături de Marea Britanie şi Rusia, în condamnarea “crimelor împotriva umanităţii şi civilizaţiei” comise de Turcia (Declaraţia aliaţilor din 24 mai 1915 care marchează – lucru pe care deseori îl uităm – prima apariţie oficială a conceptului de crimă împotriva umanităţii); şi din nou, în cadrul Conferinţei de Pace dela Parisdin 1919 în favoarea adoptării unei jurisdicţii internaţionale speciale pentru judecarea responsabililor masacrării armenilor. Din tratativele din 1919 va apărea Tratatul dela Sèvresdin 1920 care prevede în mod expres elaborarea unei asemenea jurisdicţii (articolul 230) – o premieră istorică – dar care se va vedea anulat de Tratatul dela Lausannedin 1923 semnat între Turcia kemalistă şi aliaţi, în numele conceptului de Realpolitik.

În al doilea rînd, se spune că aleşii se situează într-o poziţie „anacronică”, aşadar „a-istorică”, judecînd din perspectiva „definiţiilor juridice recente abuzuri din trecut”. Și aici sînt omise cel puţin două lucruri. În primul rînd, nici un jurist sau istoric serios nu ar vrea, din fericire, să repună în discuţie existenţa genocidului poporului evreu, chiar dacă acest concept a fost creat de Raphael Lemkin în 1944, apoi consacrat din punct de vedere juriidc în 1948, astfel neputînd face obiectul actului de acuzare şi cu atît mai mult al judecăţiila Nürnberg. Dealtfel, atît această judecată internaţională pentru crime împotriva umanităţii, cît şi procesele franceze în domeniu nu au fost posibile decît cu preţul aplicării retroactive a unui nou drept elaborat imediat după al doilea război mondial – conceptul de crimă împotriva umanităţii, deşi apărut oficial în 1915, nefiind definit juridic decît în 1945 de către aliaţi. În al doilea rînd, chiar Istoria ne învaţă că Lemkin a creat cuvîntul “genocid” pentru a numi politicile de exterminare ca cele aplicate împotriva armenilor şi evreilor. O mărturiseşte însuşi autorul. Nu prea vedem prin ce anume este anacronică utilizarea unui concept care ţine cont de realităţi aflate la originea propriei sale creări.

În al treilea rînd, am avut ocazia să citim cum că ceea ce justifică legea Gayssot din 1990 este faptul că aceasta se referă la acte criminale ce au făcut obiectul deciziilor judiciare dotate cu „autoritatea lucrului judecat” în Franţa, în timp ce genocidul armenilor rămîne o crimă nepedepsită. Ar fi, aşadar, utilă – se spune – crearea unei comisii de istorici „desemnată de Unesco la iniţiativa Franţei”. Un asemenea argument este deconcertant din mai multe puncte de vedere. Mai întîi, pentru că omite atît motivele, amintite sus şi tare, ale eşecului adoptării unei jurisdicţii internaţionale iniţial prevăzute în acest scop, cît şi legătura directă între această impunitate rezultată şi amploarea negaţionismului de stat, unic în felul său, organizat de atunci la nivel politic. Impunitatea este utilizată aici ca justificare a unei noi „scoateri în afara legii” a victimelor şi a familiilor acestora – în loc să se întîmple invers –, luată ca un motiv în plus de atenuare a problemei negării, într-un context mondial de luptă împotriva impunităţii şi de prevenţie a celor mai grave crime internaţionale. Apoi, din două una: fie se insinuează că doar cuvîntul judecătorului poate garanta adevărul faptelor (pe baza prezumpţiei care, chiar dacă discutabilă, constituie de jure unul din efectele aşa zisei „autorităţi a lucrului judecat”), caz în care la ce bun să creezi o comisiie de istorici?; sau atunci acceptăm să dăm, pe bună dreptate, muncii istoricilor valoarea pe care o merită, caz în care de ce să mai recurgem la necesitatea unui fel de certificat suplimentar de veridicitate din partea unui judecător? În fine, nimic din lucrările pregătitoare ale legii Gayssot nu permite să afirmăm că obiectul acestui text ar fi reprimarea contestării unei decizii a justiţiei.

Pe de altă parte, referinţala Nürnbergîn textul din 1990 se datorează unui motiv practic şi circumstanţial: incriminările de crimă împotriva umanităţii şi de genocid nu existau la acea epocă în dreptul francez: aceastea vor fi introduse în Codul penal în timpul reformei din 1994. Tocmai de această evoluţie a arsenalului juridic, precum şi a fenomenului negaţionist în Franţa, trebuie să ţinem cont de acum înainte. Pentru a încheia, argumentul impunităţii este în parte fals, întrucît un anumit număr de responsabili ai genocidului armenilor au fost condamnaţi în cadrul proceselor organizate în Turcia (1919-1920), înainte ca în 1921 regimul kemalist să abolească jurisdicţiile competente şi să-i elibereze pe responsabilii ce nu fugiseră deja. Arhivele acestor procese oferă o documentaţie foarte bogată, adunînd probe atît despre intenţia de exterminare a populaţiei armene în totalitatea sa, cît şi despre planul concertat elaborat în acest scop de către guvernul junilor turci.

Să ieşi, aşadar, din clivaje. Să ieşim din clivajul dintre jurişti şi istorici, dînd mai mult credit muncii, distincte şi complementare, a unora şi a celorlalţi. În fond, de ce să nu lăsăm judecătorul constituţional să-şi exercite competenţa şi să decidă în legătură cu constituţionalitatea sau neconstituţionalitatea unui text reprimînd negaţionismul, în afara oricărei ierarhizări a genocidurilor sau a contestării lor? Degeaba unii istorici îşi arogă în mod arbitrar competenţa de a afirma cu certitudine o asemenea neconstituţionalitate, nestabilită de starea jurisprudenţelor naţionale şi europene a drepturilor omului. Pe de altă parte, de ce să nu punem în valoare şi să nu folosim multitudinea de lucrări istorice deja existente şi în continuă îmbogăţire, după cum o dovedesc în mod regulat atîtea publicaţii serioase? Degeaba facem apel la crearea „comisiilor de istorici”, de parcă am porni de la zero, ca şi cum totul urmează să fie făcut, ca şi cum ar trebui, încă o dată, să răspundem imperativului probei. Să ieşim din clivajul, la fel de steril, dintre memorii genocidare, alimentat, contrar spuselor unora, nu atît de legea care adaptează dreptul la realitate, cît de purtătorii argumentelor amintite aici. (…)

Legiuitorul s-a pronunţat asupra chestiunii, iar ameninţările şi metodele politice utilizate de Turcia în acest context sînt în ton cu importanţa sa. Da, libertatea cercetării şi a gîndirii este afectată. Dar de către “industria negării” (Taner Akcam), care transformă Istoria în ideologie.

 

  •  
  •