Andreea Barbu

Muzeul d’Orsay și Galeria Națională a Armeniei

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page

        

Gări abandonate, uzine care și-au încetat activitatea și chiar sediile unor centrale nucleare din diferite orașe ale lumii sunt azi transformate în instituții muzeale, fructificând la maximum spațiul urban. Integrate perfect în țesutul orașului, aceste edificii renăscute sunt în anumite perioade ale anului mai căutate de turiști, decât Luvrul sau Jeu de Paume. Un exemplu elocvent este muzeul d’Orsay situat în arondismentul șapte din Paris, pe malul stâng al Senei. Clădirea lui Victor Laloux, organizată pe șase nivele s-a redeschis în 1986, găzduind cea mai importantă colecție de impresioniști din lume. Muzeul d’Orsay nu sufocă plăcerea vizitării, permițând celor din interior să guste spiritualitatea sub toate chipurile ei.                      

      ***

La polul opus, Galeria Națională a Armeniei nu a beneficiat de restaurări spectaculoase în concordanță cu noile tehnologii, având condiții de depozitare improprii și patrimoniul insuficient valorificat. În epoca postmodernă, muzeul nu mai poate fi un simplu loc arid de expunere pentru operele artistice, dublat de un centru de restaurare și cercetare. Ca atare, Galeria din Erevan nu-și mai poate permite să trăiască cu fața spre trecut, ci doar în sincronie cu alte instituții de gen, așteptând haine noi și adecvate statutului său. Publicul de astăzi, din ce în ce mai curios, reacționează mai ales la evenimente aflate la confluența dintre discipline culturale diferite, ce integrează vizualul în multe alte tipuri de discursuri și dimensiuni neașteptate. Prin poziția și menirea sa, această galerie trebuie să răspundă convingător așteptărilor, să educe  și să aibă o existență dinamică, să nu răsufle greu cu pereții tixiti, insuficient și neadecvat luminați. O posibilă nouă clădire a acestei instituții trebuie să țină pasul cu tot ce este nou pe piață, punând astfel în valoare diversitatea lucrărilor din patrimoniul său.

Istoria anevoioasă a fondării acestei galerii aruncă o umbră asupra începutului de secol douăzeci din Armenia, îngăduind intrarea în  intimitatea unei epoci complicate. Decizia înființării în cadrul Muzeului de Stat din Erevan a unui departament de artă a fost luată în 1921, prin contribuția unor personalități,  precum arhitectul Alexander Tamanyan, pictorul Martiros Saryan, istoricul Așot Hovhannisyan. Inițiativa lor a întâmpinat o serie de dificultăți pentru că la acea vreme, în capitala Armeniei nu existau colecții de artă private sau ale statului care puteau alcătui baza viitoarei galerii. Primul lot de exponate, format din creații ale pictorilor armeni, a fost cumpărat de Guvern de la o expoziție organizată în 1921 chiar în Erevan. Decisivă pentru viața departamentului de artă însă a fost perioada 1924-1930, când multe lucrări au fost transferate de la fostul Institut Lazarian de Limbi Orientale din Moscova. Fără a pătrunde în anticamera istoriei, instituția s-a construit zi de zi, prin dăruirea și patriotismul unor entuziaști care au dorit să realizeze un loc modelator care să hrănească și netihna călătorului și interesul oricărui vizitator.

Hovannes Zardaryan, Portretul criticului de arta, Ruben Drambyan, 1969, ulei pe panza, 72,5×100 cm

Martiros Saryan, Portretul lui Hovsep Mantashev, 1915, tempera pe panza

Valentin Serov, Portretul Mariei Nicolaevna Akimova, 1908, ulei pe panza, 77 x 62 cm

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

In 1935, departamentul, căpătând contur și substanță, a fost transformat în Muzeul de Arte Frumoase sub conducerea  criticului de artă, Ruben Drambyan a cărui erudiție și versatilitate au determinat dezvoltarea ulterioară a instituției. Galeria de Stat a Armeniei a fost denumirea pe care a primit-o muzeul ulterior, în 1947. Un număr considerabil de picturi provenind din donații oferite mai ales de colecționari din Franța, România și Rusia au reușit să îmbogățească patrimoniul existent. Krikor Zambaccian, de exemplu, a oferit în anii comunismului lucrări semnate de maeștri francezi, Eugène Boudin, Adolphe Monticelli și Théodore Rousseau, iar A. Djindjyan, mai multe tablouri de I. Aivazovsky. O altă capodoperă oferită muzeului este și portretul Mariei Nikolaevna Akimova, fiica filantropului V. I. Kananov, lucrare  realizată în 1908 de Valentin Serov. Dincolo de valoarea sa artistică, tabloul dă seamă despre viața armenilor din secolul trecut. Colecția de picturi din galerie, în mod constant s-a mărit și prin donațiile artiștilor din diaspora, printre care merită amintiți Carzou, Jansem, Armis. Diferitele fațete ale lucrărilor existente, de la pictură la artă decorativă, de la grafică la sculptură, nu pot fi descoperite din cauza precarității condițiilor de expunere. Numai zece la sută din patrimoniu se poate actualmente prezenta publicului, permițând cunoașterea evoluției artei armene din secolul șase până astăzi. Lesne se poate constata asocierea diferitelor curente artistice cu tradițiile naționale, de la copiile frescelor medievale și miniaturilor din muzeu, până la operele din prezent. Stau mărturie în acest sens mai ales tablourile pictorilor Martiros Saryan, Minas Avetisyan, Hakob Kojoyan și Eduard Isabekyan. Evident, remarcabile sunt și tablourile artiștilor care au lucrat în afara granițelor Armeniei, adoptând experiența artistică a Franței, precum Harutiun Galentz și Hagop Hagopyan. Judecând la rece, colecția de sculptură este mult mult mai mică decât cea de pictură, dar dezvoltarea sa poate fi urmărită cronologic și chiar unii autori sunt reprezentați exhaustiv. Yervand Voskan, absolvent al Academiei de Arte Frumoase din Roma, este socotit astăzi primul sculptor armean, fiind cunoscut datorită lucrărilor sale prezente în această galerie și intitulate Autoportret și Un bătrân sărac. Evident, arta decorativă nu lipsește, frumusețea și strălucirea porțelanurilor, a sticlăriei, a ceramicii și țesăturilor, a obiectelor din metale prețioase și a mobilierului reușind să cucerească și pe cei mai pretențioși vizitatori.

Acest muzeu trebuie să devină în deceniile următoare cu eforturi conjugate, un loc aparte, căutat de cunoscători, greu de ocolit, datorită exponatelor, dar și a atmosferei, o inima care pulsează pentru arta unui popor care are enorm de multe de spus.

 

Andreea BARBU