Mihai Stepan Cazazian

Metz Yeghern – Marea Crimă. O comemorare a genocidului armean

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

 

 

 

Este mult mai uşor să descrii o crimă decât să îi acorzi un nume.

Când, pe 24 aprilie 1915, 250 de intelectuali şi lideri de comunitate armeni din Constantinopol, au fost arestaţi, deţinuţi, apoi deportaţi, ceea ce tocmai se petrecea – parte a unui întreg politico-istoric format din anii 1870 – urma să schimbe complet destinele a două naţiuni : una din ele avea să piardă peste 1 milion din fiii ei, masacraţi de cea de-a doua, aceasta din urmă deloc dornică să-şi recunoască faptele.

Dacă autorităţile turce de azi refuză să admită cuvântul “genocid” pentru descrierea masacrelor repetat duse împotriva armenilor din anii Primului Război Mondial, este pentru că “genocid” stigmatizează. Învăluit şi redefinit de dimensiunile holocaustului evreiesc, cuvântul devine o malformaţie civilizaţională. Turcia modernă îl evită, cunoscându-i preabine sensul, încercând să plaseze masacrul armenilor (atât cât îl recunosc) în rândul strategiilor dictate de circumstanţe de război. Pentru că Republica de azi refuză altă abordare, întrebarea fundamentală este dacă Imperiul-Califat otoman al epocii respective era apt să înţeleagă dimensiunile crimei la care se deda. Sau poate ceea ce se întâmpla era un ultim gest de demenţă şi decădere al Imperiului otoman, reînnoind valul de cruzimi (pentru care turcii rămăseseră de cruntă memorie în Europa nu doar în secolele de expansiune, XV-XVII, ci şi în anii de criză din deceniul 1870-1880), împotriva căruia se ridicaseră vocile indignate ale unui Disraeli sau Gladstone.

Deteriorarea relaţiilor dintre armeni şi turci fusese vizibilă de-a lungul secolului XIX. Succesului politico-diplomatic al obţinerii autonomiei de către armeni în cadrul Imperiului, cu promisiuni de reformă viitoare, în 1878, i-a urmat o realitate în care schimbarea a rămas literă moartă, iar iniţiativa politică armeană a trebuit să treacă în mâinile unor grupări politice mai vehemente. Conflictul nu a întârziat să apară, în anii 1890, guvernul otoman recurgând la forţă militară şi cauzând inevitabile masacre (“masacrele Hamidiene”, din domnia lui Abdul Hamid II), pentru a rezolva radical problema, prin exterminarea fizică a ei. Primul deceniu al secolului XX nu a găsit o soluţie pentru cererile naţionale ale armenilor, în pofida preluării puterii de către Tinerii Turci, grupare reformistă, în 1908 ; în 1909, o contrarevoluţie scurt-trăită a tradiţionaliştilor a pus în practică un masacru, în Adana, exterminând ca. 15-30 000 de armeni. Ceea ce avea să se dovedească crucial în politica anti-armeană au fost însă pierderile teritoriale din primul război balcanic, 1912-1913, când Turcia va fi aproape scoasă în afara Europei, obligată să asigure protecţie otomanilor expulzaţi din Balcani (muhajirii), dezrădăcinaţi, şi totodată să protejeze ceea ce rămăsese din teritoriul imperiului axat acum pe Asia Mică.

Această combinaţie de factori şi ostilitatea ireductibilă faţă de activitatea politică a armenilor a împins relaţiile dintre turci şi armeni peste limita prăpastiei. La începutul Primului Război Mondial, simpatiile elitei armene se îndreptau vădit către Antantă, fiind aşadar anti-otomane. La graniţa cu Rusia, pe linia frontului, armenii nu ezitau să spere într-o eliberare creştină, însemnând rusească. Din această perspectivă, pentru turci, eliminarea unui duşman din interior era un act imperios, la care vor consimţi încă din primul an de conflict. Dar între a dizolva un cuib de “spioni” şi a ajunge la exterminarea a peste 1 milion de armeni, diferenţa este şocantă. Proporţiile date de turci soluţionării problemei armene demonstrau, în fond, alte intenţii. Prima era de a elimina fizic masa unei populaţii creştine cu simpatii pentru Europa anglo-franceză şi rusă ; o populaţie ale cărei deziderate naţionale erau permanent manifestate şi care era prezentă în proporţii de 25-50% în jumătatea de est a Asiei Mici. O mişcare de revoltă coordonată ar fi dus la pierderea unui teritoriu vast şi strategic plasat, deschizând un front intern căruia armatele otomane, luptând în Europa, în Caucaz şi în Arabia, nu îi mai puteau face faţă. A decapita elitele active ale naţiunii armene şi apoi a elimina sau distruge în mare parte naţiunea în sine a fost considerat necesar. Armenocidul s-a născut astfel în birourile armatei otomane.

Promovându-se o legislaţie care îmbina pedeapsa trădării cu confiscarea de bunuri, autorităţile militare turce vor aplica ani de zile un întreg arsenal de exterminare a armenilor. Înfometarea, înecul, incendierea, deportările sub supraveghere şi bătaie în centre speciale (cu trenurile sau pe jos), marşurile de sute de kilometri fără alt scop decât epuizarea fizică şi moartea, violurile, biciuirile, tortura, batjocorirea au devenit scopuri în sine, cu mai mult sau mai puţină coordonare, dar permanent avute în vedere. Bărbaţi, femei, copii. Peste 1 milion de vieţi (sau aproape două, conform unor rapoarte) sunt distruse. Osuarul acoperă, geografic, estul şi centrul Turciei.

Ceea ce turcii nu pot nega ţine de evidenţă : asemenea “politică” nu a fost aplicată decât armenilor, naţiune vie, prosperă, educată, creştină, multimilenară în civilizaţia ei. Mărturiile diplomatice din anii 1915-1917 sunt zdrobitor în favoarea catalogării masacrelor ca genocid. Orice interpretare i se va fi dând azi de către Ankara (djihad împotriva duşmanului, masacre necoordonate şi necontrolate oficial de guvern, ş.a.), exterminarea armenilor rămâne expresia unei soluţii aplicate cu ostilă agresivitate de politica turcă otomană. Nu este vorba de a acuza un guvern în mod particular, ci de a sublinia înclinaţia către un radicalism devastator al sistemului de guvernare otoman, radicalism dus la un nivel impardonabil şi care cere responsabilizare. Masacrul grecilor în Chios şi Constantinopol, masacrele din Bulgaria şi Bosnia în secolul XIX, masacrele armene din primele etape se înscriu într-un tipar de exercitare a puterii în care predomină indiferenţa la consecinţe politice şi sociale, la etică, la religie, atât timp cât imperiul stă în picioare sub o formă sau alta, demonstrând, repetat, eşecul profund de modernizare a statalităţii otomane. Nota de plată trebuie achitată, chiar dacă vine câteva decenii mai târziu.

Peste 1 milion de morţi zac în conştiinţa politică a Turciei de azi, ucişi doar pentru că aparţineau naţiunii armene. Refuzul recunoaşterii Marii Crime de la 1915-1917 de către Republica actuală ridică o întrebare privind natura adevărată a regimului republican şi asupra detaşării obiective faţă de un trecut imperial grevat de tarele excesului şi ale iresponsabilităţii. Subiectul a rămas multă vreme tabu pentru societatea turcă şi este extrem de sensibil pentru sfera politică turcă. Dar cu cât acesta va fi explorat şi admis în dureroasa lui totalitate, cu atât va deveni Republica mai credibilă – iar Turcia va recupera o parte din demnitatea pierdută în cumplitele vremuri de atunci. O parte, doar ; pentru că crima rămâne crimă. De neşters. Cei exterminaţi cu primitivă bestialitate atunci nu şi-au găsit complet odihna şi vor fi căutând, Dincolo, un rost absurdului lor sfârşit inuman. Dar ei se pot odihni într-un paradis al memoriei : pentru că nimeni nu i-a uitat.

Radu Albu-Comănescu

Facultatea de Studii Europene, Universitatea Babeş-Bolyai

 

 

 

  •  
  •