Mihai Stepan Cazazian

Mesajul deputatului Varujan Pambuccian cu ocazia Zilei de 24 Aprilie

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

 

În ziua de 24 aprilie 1915, 250 de intelectuali armeni erau arestați și întemnițatila Istanbul. Niciunul dintre ei nu avea sa supraviețuiască.  O lună mai târziu, Tripla Antantă protesta împotriva acestui gest catalogându-l ca o crimă împotriva umanității și a civilizației și avertizând oficialii Imperiului Otoman de faptul că se fac direct răspunzători de masacrarea armenilor din Istanbul. Era doar primul act al unei tragedii care avea sa lovească armenii locuitori ai Imperiului Otoman. Ceea ce avea sa urmeze, depășea cu mult lucrurile pe care lumea le cunoscuse și le catalogase drept masacre. Au urmat incendierile a zeci de mii de armeni in Bitlis, Mus și Sasun, mii de femei și copii de origine armeana cărați cu vapoarele în largul Mării Negre și înecațila Trabzon. Unadintre cele mai cutremurătoare pagini din timpul procesului intentat organizatorilor genociduluila Trabzonin 1919, vorbește de implicarea medicilor din serviciile publice si armată în exterminarea copiilor armeni prin injectarea de supradoze de morfină, utilizarea de gaze toxice sau utilizarea de sânge infestat cu febră tifoidă pacienților armeni.

Ceea ce avea sa fie însă catalogat mai târziu ca genocid este uriașa deportare acompaniată de masacre a armenilor incepută în 29 mai 1915, prin Legea deportării temporare urmată de Legea exproprierii și confiscării temporare promulgată de Parlamentul Otoman la 13 septembrie 1915. Marșurile forțate către orașul Sirian Deir ez-Zor au făcut ca tot ceea ce părea a fi temporar în acele legi să devină definitiv, iar deportarea temporară să se transforme în moarte permanentă pentru în jur de un milion de armeni. Președintele american Theodore Roosevelt avea să caracterizeze aceste evenimente drept “cea mai mare crimă a războiului”.

În anul 1919, sultanul Mehmet al IV-lea a ordonat înființarea unei curți marțiale care să judece membri Comitetului Uniunii și Progresului pentru implicarea Imperiului Otoman în Primul Război Mondial și crimele săvârșite din ordinul membrilor comitetului. Procesul a avut loc între 1919 și 1920. Genocidul împotriva armenilor din Imperiu a fost unul dintre subiectele centrale ale procesului și acesta s-a încheiat cu condamnarea la moarte a conducătorilor cabinetului Otoman din perioada războiului.

Cu toate acestea, genocidul împotriva armenilor din timpul primului Război Mondial, din Imperiul Otoman, nu se bucură încă de recunoașterea unanimă a comunității internaționale. Până în prezent el este recunoscut și catalogat ca atare de către: Argentina, Armenia, Belgia, Canada, Chile, Cipru, Elveția, Franța, Grecia, Italia, Lituania, Liban, Olanda, Polonia, Rusia, Slovacia, Suedia, Uruguai, Vatican și Venezuela. Lor li se adauga 43 de state Americane și 9 parlamente regionale din Australia, Brazilia, Canada, Spania și Ucraina.

Comunitatea armeana din România este, în mare parte, formată din urmașii supraviețuitorilor genocidului îndreptat împotriva armenilor în Imperiul Otoman la începutul secolului XX. Fiecare familie își are propria sa poveste, fiecare are printre înaintași martori ai ororilor de atunci și fiecare își are povestea drumului său către primul stat din lume care și-a deschis porțile refugiaților care au supraviețuit masacrelor, România. Este foarte greu să ne exprimăm prin cuvinte recunoștința pentru felul în care am supraviețuit masacrelor și am primit adăpost în acest loc binecuvântat de Dumnezeu. O facem prin gesturile noaste de zi cu zi. Ceea ce a fost pentru strămoșii noștri un tărâm al speranței este pentru noi, armenii trăitori azi în România un tărâm față de care avem o îndatorire mai înaltă decât cea a simplei noaste nașteri aici. O îndatorire pe care o transmitem din generație în generație, cea de a fi deopotrivă armeni și români, oameni care nu uită că trăiesc pentru că acest loc numit România există.

  •  
  •