Mihai Stepan Cazazian

“România literară” nr. 8 (22 februarie 2019) / „SAGA ARMENILOR DE LA ARARAT LA CARPAŢI”

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

„SAGA  ARMENILOR  DE  LA  ARARAT  LA  CARPAŢI”

            Născut în familia lui Zareh Mutafian, un cunoscut pictor armean, matematicianul şi istoricul Claude Mutafian din Franţa este profesor universitar de matematică. El a predat  la Universitatea Paris XIII şi în universităţi din străinătate. După ce a publicat mai multe cărţi dedicate algebrei, începând din 1980, s-a consacrat istoriei, cu deosebire relaţiilor Armeniei cu diverşii ei vecini de-a lungul timpului. Doctor în istorie, el este autor al mai multor lucrări consacrate acestei ţări.Este membru din străinătate al Academiei Naţionale de Ştiinţe din Armenia. A făcut mai multe călătorii de cercetare şi documentare în România şi în câteva ţări învecinate, în vederea organizării la Bucureşti a unei expoziţii în legătură cu armenii din această zonă. Ideea aceasta fusese acceptată la Bucureşti printr-o înţelegere dintre directorul Muzeului Naţional de Istorie a României şi ambasada acestei ţări. Ambasadorul din vremea aceea cunoştea competenţele lui Claude Mutafian şi i-a propus să fie comisarul expoziţiei. Ideea a prins contur, ţinând cont de necesitatea abordării întregului spaţiu carpatin al Europei. Numai că, după ce Claude Mutafian a lucrat câţiva ani la subiectul amintit, proiectul a fost abandonat la Bucureşti din motive pe care nu le cunoştem (?), drept care i s-a părut logic să folosească întreaga documentaţie obţinută la valorificarea acestei teme bogate într-o carte-album. Astfel, a rezultat o lucrare  de o calitate excepţională, ea constituind o adevărată premieră.

            Volumul „La Saga des Arméniens de l’Ararat aux Carpates”  a apărut în 2018 la editura pariziană „Les Belles Lettres”, cu generoasa contribuţie a Fundaţiei Calouste Gulbenkian din Lisabona. Lucrarea cuprinde cincisprezece capitole şi, în afara  numeroaselor hărţi de mici dimensiuni, la sfârşit prezintă un Atlas cu nouă hărţi ale prezenţei armenilor în zonele abordate de tematica volumului, iar fotograful Hrair Hawk Khachaterian din Canada şi-a pus întregul talent şi sprijin în asigurarea miilor de fotografii cu reproduceri ale unor monumente, fresce, inscripţii, monede, miniaturi, hărţi, statui, gravuri, picturi, acuarele,  legate de prezenţa armenilor în Europa Răsăriteană, dând viaţă unui număr imens de pagini de manuscrise rare, totul fotografiat în biblioteci, muzee, arhive şi colecţii din Armenia, Belgia, China, Franţa, Germania, Iran, Israel, Italia, Liban, Marea Britanie, Polonia, România, Rusia, Spania, Ucraina, Ungaria şi Vatican.

            Autorul a ţinut cont de faptul că cele două diaspore armene din răsăritul Europei au urmat traiectorii diferite, astfel încât la sud de Dunăre, imperiile bizantin şi ulterior otoman au modelat o Europă balcanică, în vreme ce la nord de Dunăre, influenţa celor două imperii a fost indirectă, deoarece Imperiul Austriac şi Regatul Poloniei domneau conform legilor lor. Aşa se explică Europa carpatică – cadrul actualei lucrări. Această Europă cuprindea actualele teritorii ale României, Republicii Moldova, Ucrainei de vest, Poloniei şi Ungariei de răsărit

            Astfel, autorul ne asigură, în lunga sa „Introducere”, că „această carte încearcă să răspundă la mai multe întrebări: de ce şi când au sosit armenii în această regiune, ce itinerare au urmat, ce relaţii au avut cu autorităţile locale, care a fost aportul lor social, politic şi cultural, gradul lor de integrare?”

            Din capul locului este evident că emigraţia armeană în Europa carpatică a început în Crimeea, iar centrul lor istoric a fost oraşul Lvov (azi oraşul ucrainean Lviv),

            Relatările unor călători prin Europa Orientală dau seamă de prezenţa armenilor în această parte a continentului, precum citatul următor din notele din 1808 ale lui Simeon Lehaţi, adică Simeon Polonezul (1584-cca.1636): „De la Moldova la Stambul, din toată Rumelia până la marea Veneţie, nu există vreun oraş, vreun sat sau vreo fermă, în care să nu locuiască un armean.” După două secole, abatele Minas Pjşkianţ (1777-1851), de la Congregaţia armeană a mekhitariştilor din Veneţia, a lăsat în 1830 o lucrare fundamentală, bogată în informaţii – „Călătorie în Polonia şi în alte ţinuturi populate de armeni, descendenţi din oraşul Ani”. Mărturiile celor doi călători, coroborate cu o bogată documentaţie a prezenţei armenilor şi a culturii lor în Europa de est, se referă la teritoriile actuale despre care am amintit mai sus, existând o mare diferenţă între zona balcanică la sud de Dunăre (Bulgaria actuală) şi bazinul Carpaţilor, la nord de fluviu. Aceşti armeni au ajuns pe meleagurile amintite după căderea, în 1045, a Regatului Armean de la Ani. Dar, după căderea Bulgariei sub jugul otoman, în 1396, se pare că ţările creştine din nord-estul Dunării ar fi constituit un refugiu pentru armeni, însă nu există dovezi concrete. De sub jugul otoman au rămas celebre două nume de armeni: Amirdovlat din Amasya, fost medic al lui Mahomed Cuceritorul, care a redactat una din lucrările sale medicale la începutul celei de-a doua jumătăţi a sec. al XV-lea. Iar la Rusciuk (azi Ruse), în 1760, s-a  născut Emanuel Mirzayan, bogatul negustor şi diplomat armean care s-a instalat în Tările Române şi a devenit cunoscut ca Manuc Bei (al cărui nume îl poartă până azi cunoscutul han bucureştean).

            Pătrunderea armenilor la sfârşitul sec. al X-lea în Ungaria (conform unor documente ungureşti) i se pare puţin probabilă lui Claude Mutafian, căci în vremea accea exista încă Regatul bagratid al Armeniei.

            Numai că, după fondarea, în 1198, a unui nou Regat al Armeniei în Cilicia, veche provinvcie bizantină pe drumul dintre Constantinopol şi Ierusalim, regele Andrei II al Ungariei, a participat la cea de-a V-a Cruciadă şi, la întoarcerea sa din 1218, a trecut prin Armenia Ciliciană, fiind întâmpinat cu onoruri de către regele Leon I. Cei doi suverani au pus la cale proiectul căsătoriei lui Andrei, fiul cel unic al regelui ungar, cu Zabel, fiica cea mică a lui Leon, moştenitoarea coroanei. Proiectul acesta nu a prins viaţă, iar Zabel s-a căsătorit cu un prinţ armean, devenit regele Hetum I. Primul document cu privire la existenţa armenilor în Ungaria este un decret al regelui Bela IV, prin care se recunoşteau privilegiile armenilor din capitala epocii – Strigonie (Estergomul de azi), ceea ce „presupune o populare anterioară”, după părerea lui C. Mutafian. Dar numărul armenilor  s-a diminuat în 1280, posibil de teama revenirii invaziei mongole. Se crede că unii s-au îndreptat spre Lvov, care avea deja o importantă colonie armeană, sau spre Transilvania, unde mai târziu avea să apară o mare comunitate armeană.

            În ceea ce priveşte nord-estul Dunării, în actuaele teritorii ale României, Poloniei şi Ucrainei, este sigură mişcare migratoare a armenilor după căderea Regatului bagratid de la Ani. În plus, aceste teritorii n-au fost marcate în mod durabil de amprenta bizantină. Acest flux al armenilor din Ani către regiunile din nord le-a conferit cumva un aer nobiliar, ca descendenţi direcţi ai regatului lor. Numeroase scrieri din sec. al XVII-lea sunt mărturie a aşezării armenilor în Crimeea (la Caffa şi Surkhat), în Polonia şi la Akkerman, unde se pare că mai există şi azi descendenţi. Autorul abordează numeroase dovezi ale prezenţei armene în această zonă. Astfel, cea mai veche inscripţie, cunoscută în Crimeea, este gravată pe un khacikar (cruce tradiţională armeană, sculptată în piatră), păstrată în oraşul Feodosia, cu data de 1301. Două evanghelii, copiate la Surkhat în 1346 şi 1354, se păstrează la Arhivele din Cluj-Napoca, ele provenind de la biblioteca Catedralei Armene din Gherla.

            Autorul găseşte că este considerabilă contribuţia Crimeei la cultura armeană până la sfârşitul sec. al XIX-lea, amintind aici de compozitorul Alexandr Spendiarian şi de pictorul Ivan Aivazovsky.

            Prezenţa armeană la Kiev a fost şi ea importantă. C. Mutafian ne aminteşte, între altele, că în 1913 s-a găsit acolo un tezaur, alcătuit din cca. 3000 de piese de argint, printre care şi monede abaside, bătute în sec.al VIII-lea, cu menţiunea „Arminia”. Un alt document interesant este traducerea în armeană a „Vieţii sfinţilor Boris şi Gleb”, datând de la mijlocul sec. al XIII-lea.

            Primele colonii armene, instalate în Polonia, au fost încă dinainte de sec. al XIV-lea, Lvovul fiind metropola armenilor din Europa Orientală, un oraş în care s-au copiat numeroase manuscrise. Iar dacă tiparul armean a luat fiinţă în 1512 la Veneţia, urmat în 1567 de Constantinopol şi în 1584  de Roma, cel de-al patrulea loc a fost Lvovul în 1616.

            Ne bucurăm să semnalăm că patru capitole ale lucrării sunt consacrate instalării şi răspândirii armenilor la est de Carpaţi, respectiv în principatul Moldovei, cu importantele sale centre armene Suceava (cu episcopia sa din 1401, trei biserici şi două mănăstiri Zamca şi Hagigadar, existente şi azi), apoi Botoşani, Siret, Iaşi, Roman, Târgu Ocna, Akkerman, a căror existenţă este prezentă în inscripţii, colofoane ale unor manuscrise miniate şi bule catolicosale.

            O pagină întunecată din istoria acestor colonii armene din Moldova o reprezintă persecutarea lor de către domnitorul Ştefan Rareş în 1551, oglindită în „Cântec de jălanie asupra armenilor din Ţara Vlahilor”, creaţie a diaconului Minas din Tokat. În schimb, este semnalată prezenţa în fruntea principatului a unui domnitor precum Ion Vodă Viteazul sau Cel Cumplit, cum i se mai spunea, remarcat prin lupta sa împotriva turcilor sau a unor nedreptăţi sociale.

            Persecuţiile din Moldova şi prozelitismul catolic, început în rândurile coloniilor ortodoxe armene din Polonia şi Crimeea, au antrenat emigrarea  lor spre vest de Carpaţi, unde în 1700, în Transilvania, armenii aveau să construiască oraşul Armenopolis (Gherla de azi), după care s-au dezvoltat şi Ebesfalva-Elisabethopolis (Dumbrăveniul de azi), Szépvis (Frumoasa de azi) ş.a., cu personalităţile lor marcante şi cu catedralele lor impunătoare, lăsând dovezi ale prezenţei armene până la începutul sec. al XX-lea .

            Nu sunt uitaţi nici armenii din Bucovina şi Basarabia, apoi cei de la sud de Carpaţi, cu principalele lor centre – Bucureşti, Focşani, Brăila, Galaţi, Constanţa etc.

            Pagini bine ilustrate evocă începuturile şi evoluţia tiparului şi a presei armene în România , până în zilele noastre, precum şi prezentare unor personalităţi de primă mărime – oameni politici, , de ştiinţă, scriitori, artişti plastici, colecţionari, orientalişti ş.a.

            Valoroasa lucrare a lui Claude Mutafian onorează contribuţia, de-a lungul timpului, a armenilor de pe aceste meleaguri la dezvoltarea politică, economică, socială şi culturală.

            Să mai adăugăm că recent, publicaţia pariziană „Nouvelles d’Arménie Magazine” i-a decernat lui Claude Mutafian unul dintre trofeele sale literare, alături de Bernard-Henri Levi, Valérie Manteau (despre al cărei roman „Brazda” s-a scris şi în România literară), şi Ersim Karabulut.

 Madeleine KARACAȘIAN

  • 19
  •