Cristina Manuc

Memoriile lui Adrian Marino. Rădăcini armene

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Apariţia volumului memorialistic Viaţa unui om singur de Adrian Marino, la cinci ani de la moartea reputatului şi eruditului ideocritic, teoretician literar şi comparatist, a inflamat lumea literară şi paraliterară. Presa cotidiană şi blogurile au explodat, pur şi simplu, avide să afle pe cine „altoieşte”, postum, incomodul autor. Un autor care – în treacăt fie spus… – nu degeaba a recomandat testamentar ca aceste memorii să vadă lumina tiparului abia acum… Neîndoielnic, amplul volum merită discutat pe îndelete, cu toată înţelegerea pentru drama omului, o dramă expusă necruţător, cu o liminară şi, pe alocuri, sinucigaşă onestitate agresivă, dar şi cu o contaminantă pasiune a libertăţii revoltate. Mai ales că, în ciuda aparenţelor, nu „bîrfele” şi „atacurile” la adresa unui sau altuia dintre oamenii publici, dintre vedetele mai mari sau mai mici ale lumii noastre politice, culturale, literare ş.a.m.d. sunt cele care contează (deşi ele sar în ochi şi oferă „sarea şi piperul”). Ceea ce contează de fapt e analiza neconcesivă, operată fără anestezic şi aplicată în mod sistematic tarelor, racilelor şi maladiilor proprii unor medii autohtone pe care acest admirabil „intelectual critic”, „alternativ”, le-a cunoscut foarte bine: de la anii de discipolat pe lîngă maestrul G. Călinescu – violent renegat ulterior –, pînă la decepţiile angajării politice postdecembriste în rîndurile PNŢ-CD. Rezultatele sunt năucitoare. Aproape nu există „guru” şi „fetiş” cultural care să scape neatins… Un mare spirit marcat de cei 15 ani de condamnare şi deportare politică (1949-1964), de atîtea marginalizări şi atacuri ulterioare, se exprimă, vehement, în aceste pagini terapeutice, nerămînînd dator niciunuia dintre cei care l-au rănit…

Voi zăbovi în cele ce urmează asupra unui episod biografic mai puţin cunoscut, dar relevant în formarea personalităţii incomode, dificile a lui Adrian Marino, care l-a împins într-o nemeritată marginalitate pe plan intern. Şi asta în pofida numeroaselor onoruri externe primite, cu începere din anii ’70, pentru prodigioasa-i activitate savantă… E vorba – ca să fiu mai explicit – despre relaţia cu mama. Ştim că aceasta avea origini armene şi se numea Ecaterina (născută Zadic, conform Dicţionarului General al Literaturii Române, literele O-P). Numai că numele matern nu apare nicăieri în prezentul volum. Chiar şi identitatea armeană este consemnată doar o singură dată, cu năduf: „O fire de armeancă avară şi mercantilă. Voiam să adaug încă un adjectiv exact, dar mă stăpînesc…” Despre tată, a cărui genealogie apare consemnată în Arhondologia Moldovei a lui Constandin Sion, aflăm printre altele că era „…steril, timid, dominat de o soţie tiranică, pe care nu vreau s-o mai denigrez postum deşi s-a purtat (…) cu mine”. Violente consideraţii! Punctele de suspensie îi aparţin, probabil, autorului… Există totuşi un pasaj în care raporturile fiului cu mama sunt descrise ceva mai pe larg. Putem citi chiar, printre rînduri, o bizară relaţie de odi et amo (căci ura – după cum se se ştie – este adeseori o iubire contrariată): „Aveam, mai ales, cele mai proaste relaţii cu mama, care nu mă iubea. De altfel, în acea perioadă ea se ocupa de orice, numai de creşterea copiilor săi nu. (…) Plină de voinţă şi tenacitate, cu un anume spirit practic şi de organizare, dar şi cu un imens amor propriu, dominat de orgoliu maladiv. Făcea uneori şi crize de nervi. (…) Într-o perioadă, urma şi un fel de tratament, cu duşuri calmante. Considera orice ripostă a mea, orice răspuns, drept o obrăznicie, iar o simplă copilărie, o insultă personală. Şi atunci reacţiona mînios, vindicativ, fără nici o reţinere. Voia să se răzbune, să mă distrugă cu orice preţ. În timpul unei astfel de scene, ca să mă lovească în ce aveam mai scump, mi-a rupt, cu furie, în faţa mea, un mic album de timbre. S-a rupt atunci ceva în mine.  (….) orice afecţiune şi sensibilitate, orice expansiune sentimentală a devenit imposibilă”. O parte dintre calităţile amintite (inclusiv „imensul amor propriu” şi „orgoliul maladiv”, care trec mai degrabă drept defecte) se regăsesc, din plin, şi în profilul psihologic al fiului. Aflăm, de asemenea, că strămoşii materni ai acestuia provin din Botoşani – localitate în care, la 1920, exista încă o veche şi semnificasivă comunitate armeană – iar viitorul critic şi-a petrecut, la o mătuşă maternă din localitate, cei mai frumoşi ani ai copilăriei:

„De altfel, scumpa mea familie nici nu ştia cum să scape mai repede de mine. M-a expediat mai întîi, în exil, la Botoşani, la sora mamei, Elena, unde am făcut ultima clasă primară şi prima clasă de liceu. Mătuşa mea era o persoană fină şi superioară. Iar soţul său, Vasile Pilat, un boem chefliu incorigibil, cu viaţă dublă, foarte simpatic şi plin de umor. La Botoşani am trăit singurele momente plăcute ale copilăriei mele”.

Extrem de discret în privinţa propriei armenităţi, Marino s-a pronunţat consecvent împotriva totalitarismelor şi ravagiilor genocidare ale secolului XX (între ele – Genocidul din 1915). Cărturarul enciclopedist a fost, de asemenea, unul dintre foarte puţinii care au comentat, la apariţie, volumul Enciclopedia armenilor al lui Bedros Horasangian. Reminiscenţă, peste timp, al unor „rădăcini” bagatelizate? Poate că da, poate că nu. Reţinem, totuşi, acest aspect ce luminează altfel identitatea reputatului autor al Biografiei ideii de literatură, Dicţionarului de idei literare, Vieţii lui Alexandru Macedonski şi atîtor altor cărţi cu care a îmbogăţit, în mod exemplar, cultura română, contribuind la scoaterea ei de pe orbita provincialismului.

  •  
  •