Mihai Stepan Cazazian

Memorii / Elize Zarughian(Gocian) și familia sa în cumplitul Axor¹ din Erzerum, 1915 ( partea a IV-a)

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

eliza2

 

IV

Calvarul sclaviei

Răspunsul meu la grija ofițerului turc, că nu voi mai putea urca a doua zi muntele din Mardin, dat fiind halul picioarelor mele, a fost negativ: ”Trecusem eu munti mai înalți și am răzbit..” Încă nu terminasem de vorbit. Când, m-am trezit prinsă de mână și urcată pe cal.

Azniv cu fetița în brațea început să țipe, eu țipam și plângeam de pe cal. Nu am mers prea departe și ne-am oprit în fața unei case părăsite unde m-a coborât de pe cal. Eu plângeam dar nu mai puteam țipa. După câteva minute am văzut-o pe surioara mea Azniv, cu fetița în brațe, urmată de mama, care abia se ma târa, urmată de cei trei frați ai mei: Haigaz, Haig și Diran. Veneau să mă caute. Eu parcă am reînviat când i-am văzut lângă mine…Turcul ne-a spus să-l așteptăm acolo întrucât nu dorea să fie văzut ca eliberează atâtea persoane, ordinul fiind să nu fie eliberat nici un ”ghiaur”…. După ce s-a întunecat l-am urmat cu toții… Ne-a spus că tatăl său este șeful unui mare clan(trib) compus din mai multe sate. Numele clanului(tribului) era Gaghéi iar el era ofițer în armata turcă. Se numea Fehmi și era Tarabed(șef de miliții tribale). Locul unde vom merge se numea în arabă Babul Geaus(Poarta Nucilor), o casă de vară care era condusă de o soră a tatălui său. Din când în când le punea întrebări, ba mamei, ba surioarei Azniv. Ele îi răspundea cu frică…

Noaptea târziu am ajuns la Poarta Nucilor. Am intrat repede într-o curte, trecând printr-o poartă mare care a fost imediat încuiată. Oamenii care ne-au deschis au anunțat-o pe mătușa lui Fehmi, care venind spre noi cu o lampă în mână, ne-a cercetat, prețuind cât ”valora” jertfa adusă de nepot. Apoi ne-au îndrumat către un bazin mare aflat în mijlocul curții, unde ne-am spălat, iar mai târziu am mâncat.

Motivând că se tem¹ să țină în casă atâția armeni(pentru că mai ”găzduiau” și alți armeni) ne-au spus că mama și băieții vor dormi într-o casă alăturată, unde vor fi conduși chiar atunci de doi lujitori kurzi. Eu împreună cu surioara Azniv și fetița ei am rămas…

Mama a plecat cu frații mei. Au plecat și kurzii cu ei dar s-au întors repede. Pe Deghțanig o mângâiau, o purtau din mână în mână, pe brațe, se jucau cu ea, spunând că o fetiță așa frumoasă și de bine crescută nu mai văzuseră ei.”Prețuia mult”(?). Noi ne-am culcat, foarte obosiți, unde ne-au arătat…

A doua zi dimineașa ne-au dus să ne arate grădina lor. La marginea grădinii, destul de departe, sub un nuc, ne-am așezat cu toții. S-a adunat și toată familia lor pe lângă noi și încă trei băieți armeni, care ne spuneau ”cu mândrie” cum au scăpat cu viață…Apoi a venit un kurd, Hilo, care ne-a adus de mâncare(perișoare din carne crudă, care nu știam cum se mănâncă). După micul dejun i-au spus lui Azniv să meargă cu Hilo pentru a face baie și a primi haine noi, dintr-o casă alăturată.Eu și cu  Deghțanig mai rămâneam acolo… Surioara Azniv, după câțiva pași, s-a întors și mi-a spus:”Eliz, dacă întârzii, s-o trimiți pe  Deghțanig la mine”. Noi ne-am întors la vila lor, pe care o numeau ”Chelch”. Acolo, mătușa lui Fehmi mi-a dat un inel pe care l-am recunoscut ca fiind al mamei și mi-a spus că mi l-a trimis mama să-l pătrez drept amintire, însoțită de o rugăminte către ea, de a nu-mi schimba numele. Dar, a continuat ea, ”Eliz este nume de ghiaur”. Din acel moment eu urma să mă numesc Gehidé.

Am așteptat-o pe surioara mea Azniv până seara, dar nu a venit.Am vrut să o duc pe  Deghțanig la mama ei, dar nu m-au lăsat… Mi-au spus că în mod intenționat au trimis-o pe Azniv ca să o uite fata, și ea pe copilă. Doreau ca fata să-i cunoască pe ei drept părinți. Așa că eu nu aveam voie să mijlocesc vreo întâlnire între mamă și fiica sa. Nu pot descrie chinurile mele sufletești.Eram bolnavă de suflet. Visam să fiu în locul oamenilor liberi, să mă plimb fără frică și cu îndrăzneală cu dragii mei. Nimeni nu-mi spunea nimic despre ai mei, iar eu mă întrebam daca săracii de ei trăiesc sau nu. Cine știe în ce chinuri  au murit. Nu doream să văd pe nimeni. Mă întorceam cu fața spre perete, de care mă izbeam cu capul și rămâneam nemișcată. Nu puteam să mai gândesc sau să judec…Demoralizare!..

Din starea asta m-a trezit plânsul lui Lamia, o fetiță de opt ani, pe care o găsisem acolo. Eu o îngrijeam. Se îmbolnăvise. Ea plângea și ne ruga să nu o părăsim.”Am să cerșesc pentru voi, numai să nu mă lăsăți.”Am pierdut-o și pe Lamia….Demoralizare….Uneori vorbeam cu băiatul armean care avea 13 ani și se numea Cnel.După vârstă,  era foarte matur, deștept și bun.Numele său turcesc era Gemil. Când doream să vorbim ne ascundeam pentru a nu fi prinși. ”Stăpânilor” noștri nu le plăcea starea mea sufletească. Mă priveau acum ca pe un obiect fără preț. Îmi reproșau că nu am un mers frumos, că nu îmi mișc șoldurile…Nu se gândeau că am mers în exil trei luni pe jos, că două luni am cărat bagaje și copii în spate, că tălpile mele erau bășici pline cu apă sau sparte și că aveam mare nevoie de odihnă pentru suflet.Mă întrebau de ce eram tristă.Nu le răpundeam.Parcă ei nu știau cauza tristeții mele. Chiar dacă erau arabi, vorbeau și turcește. Încercau să mă îngrijească și nu mă necăjeau prea mult de frica lui Fehmi…

Mătușa lui Fehmi era o femeie cu față prelungă, cu ochi albaștri, cu o privire și purtare de jandarm. Lângă ea se aflau cele două surori ale lui Fehmi. Cea mare, Bedrie, era mai bună, iar cea mică, Macbulé, de o seamă cu mine, era foarte rea și invidioasă. Tatăl lor, binecunocutul Ferha-Ciauș, dădea fiori celor care îl cunoșteau.El trăia în oraș cu cea de-a doua soție și mai avea un frate care locuia în Sehir. După o lună, au adus un Hogea(preot) ca să ne transforme în turci. Eram eu, Gemil și încă două fetițe. Pentru ceremonie ne-au îmbrăcat în veșminte aurii. Hogea a început să citească din Coran, apoi ne-a întrebat dacă primim religia turcilor. Noi cu toți am primit…apoi, ne-a spus că, dacă am primit-o, să-l înjurăm pe Iisus,crucea și pe Dumnezeu și să-i scuipăm. Eu m-am rușinat și i-am spus ca nu pot înjura și scuipa în fața lor…Nu știu cum au primit răspunsul meu, dar nu au mai spus nimic.

Câteodată, seara, venea să mă vadă Fehmi. Vorbea cu mine,glumea și încerca să mă facă să râd. Într-o zi, i-a spus mătușii sale să aibă grijă de mine ca de ochii din cap pentru că ”fata asta e din sămânță vrednică și va face să înflorească de bunăstare o casă.Trebuie să se refacă…”. Într-o zi i-a spus mătușii sale că dacă nu voi fi bine îngrijită mă va lua cu el. S-au certat. Mătușa(Latifé-hanum), doamna Latifé, a ordonat să i se aducă calul și câinele  și să plece din casa ei. Fehmi a plecat avertizând-o cu represiuni grave dacă mi se va întâmpla mie ceva. Surorile lui Fehmi m-au bătut spunând:”Fată de ghiaur ce ești tu, pentru tine este toată cearta asta!”

Sărmana  Deghțanig nu se simțea bine. Slăbea, nu mânca, nu plângea. Îngerașul acela, fără păcate, la trei ani, părea că înțelege tot ce se petrecea. Eu o îngrijeam foarte bine și puteam, pentru că și kurzii o iubeau…Noaptea dormeam împreună. Singura mea mulțumire era ea. Într-o zi Latifé-hanum m-a chemat și mi-a spus: ”Gehidé! Pe  Deghțanig trebuie să o trimit la spital. Eu nu am știut dacă să mă bucur sau ă plâng. Mă bucuram pentru că la spital se însănătoșea, dar mă întristam pentru că rămâneam singură… Gemil, care venise acolo cu două luni înaintea mea, învățae limbile arabă și kurdă și înțelese din discuțiile lor ca pe  Deghțanig o trimiteau la moarte…

Nopțile noi, copiii, luam câte un sac și ne urcam în pod pentru a dormi pe acoperiș. Într-o noapte, Gemil a venit trist la mine și mi-a spus că a doua zi o vor lua pe copilă, dar să nu arăt că știu, pentru că altfel, ne vor omorî kurzii…

În noaptea aceea nu am putut dormi. Am ținut-o în brațe pe copila bolnavă și slăbită, am sărutat-o, am plâns pentru ea  și pentru toți cei care au fost omorâți, fără vină și fără milă de criminalii turci și kurzi.Nu a dormit nici  Deghțanik. Mă strângea în brațe, din când în când mă săruta și plângea în tăcere, parcă presimțea moartea sa.. A doua zi a venit o femeie kurdă, în vârstă, m-a chemat și pe mine și mi-a spus că pe  Deghțanig o vor duce la ”spital”. Eu am început să plâng. Ei m-au întrebat de ce nu sunt bucuroasă, întrucât peste câteva zile se va înapoia sănătoasă acasă. Pe  Deghțanig au dezbrăcat-o de toate hainele, au lăat-o numai în cămașă, apoi au dat-o kurdoaicei. L-au chemat pe Gemil și i-au pus să meargă și el cu acea femeie. Am plâns și ne-am sărutat pentru ultima oară…Seara îl așteptam cu nerăbdare pe Gemil. M-am dus să-l întâmpin și l-am văzut venind cu oile.Mi-a spus că  fetița nu a fost omorâtă, dar că femeia a lăsat-o într-o prăpastie, lângă un râu. Mi-a mai spus că dacă pot, să-i pregătesc ceva de mâncare și niște haine ca să i le ducă a doua zi, când pleca cu oile…

Seara, la cină, nu am putut păstra nimic din mâncarea mea pentru că kurzii ne supravegheau cu atenție pe mine și pe Gemil. Noaptea am coborât,încet, din pod. Toată lumea dormea. Am intrat încet în casă, am furat o pâine apoi m-am suit înapoi pe acoperiș cu o traistă pe care o pregătisem din timp cu haine, în care am pus și pâinea sub ele și i-am dat-o lui Gemil. Săracul de el, de bun ce era,ca un frate pentru mine, se atașase de mine și de nenorocirile mele și se temea să nu mă prindă kurzii când furam pâine. Nici unul nu am dormit în noaptea aceea.

Dis-de-dimineață,Gemil a plecat cu oile…Am așteptat toată ziua să merg să-l întâmpin și să aflu vești despre  Deghțanig. Când s-a apropiat ora sosirii lui m-am suit  pe acoperiș și am început să urmăresc drumurile pe unde urma să vină Gemil sau pe unde s-ar fi aflat copila.L-am văzut pe Gemil.L-am salutat cu mâna; nu puteam să-l strig  pentru că mă auzeau kurzii. M-a văzut și el, dar, cu tristețe, a dat din cap. Am înțeles că nenorocirea se împlinise. Am alergat spre el sub pretextul ca să-l ajut la oi. Când l-am întrebat despre  Deghțanig, a început să plângă și mi-a povestit cum a găsit-o moartă, lângă râu, cu gura deschisă aplecată spre apă…Ah! Am plâns amarnic.Unde era Dumnezeul armenilor? Ce vină avea săracul copil? Ultima mea speranță fusese în Dumnezeu și în  Deghțanig, ultima creangă a familiei noastre…..

……………………………………………………………………………………………………………………..

De atunci, cu sufletul împietrit, nu am mai putut plânge niciodată. Tot atunci am luat hotarâri mature pentru existența mea: să mănânc orice pentru a prinde puteri și să devin foarte utilă în familia în care mă  aflam…

Învățasem de ma mama și de la bunica multe lucruri utile gospodăriei: să fac mâncare foarte gustoasă, lucru de mână(împletit, broderie), organizarea muncilor în casă și în gospodărie. Nu mai vorbesc de ce învățasem în colegiu și ce știam de la tata. Toate trebuia să le dovedesc aici, acum. Și, cu timpul, le-am dovedit…

Nu după mult timp, a venit Ferha-Craus, un adevărat călău care răpea din caravane armeni(care păreau mai înstăriți) și pe copiii mai sănătoși,și-i aducea la vilă, fie ca să se refacă, pentru a fi bine vânduți, fie pentru a li se lua obiectele de valoare, iar dacă erau mai vârstnici sau bolnavi să fie ”duși la spital”.

Ferha-Crauș, acest plutonier-călău a adunat câțiva kurzi, toți bine înnarmați, și spre seară au plecat. Era în noapte când s-au deschis porțile și curtea cea mare s-a umplut(cu el și cu însoțitorii săi kurzi). Aduseseră, cu dânșii, armeni; o doamnă cu băiatul său de opt ani, și cu fetița sa de treisprezece ani și cu încă o altă fetiță, care spuneau ei, era fetița fratelui tatălui său. Toți erau din Caravana din Urfa. Nu știam dacă îi luaseră cu binele sau cu zorul. Doamna avea un măgar încărcat cu bagaje, iar ei mergeau pe jos. Imediat li s-a arătat fântâna. Ei s-au spălat, au stat la masă dar, săracii, erau foarte speriați și se uitau de jur-împrejur. Băiețelul doamnei,Sarghis,era foarte frumușei și vioi.Sora lui, Ester, era urâtă și nepăsătoare. Nepoata era o fetiță cu suflet bun. Doamna avea 40-45 de ani, era grasă și înaltă. Noaptea, doamna și-a pus jumătate din lucrările sale sub cap, după care a desfăcut plapuma, și-a îmbrățișat copiii, și așa au adormit. A doua zi, totul i s-a luat din mână, cu motivația că, atunci când vor avea o casă li e vor returna toate bunurile luate pentru a fi protejate… Săraca doamnă, după două-trei zile s-a îmbolnăvit și a căzut la pat. Noi mergeam să o  ajutăm, chiar dacă nu știam să îngrijim un bolnav. Sarghis era mic, Ester era nepăsătoare….Odată am certat-o și am întrebat-o de ce nu o îngrijea pe mama sa?  Mi-a răspuns: ”Mă tem ă nu mă molipesc de la ea”. Doamna era încă bolnavă când pe Ester au vândut-o unui kurd. Pe nepoată au vândut-o, mai târziu, altui kurd. A rămas Sarghis, care acum se numea Zechi. Pe el îl iubeau cu toții foarte mult și într-adevăr era de iubit.

După două săptămâni a venit un kurd care e numea Faracico(?). Nu era înarmat dar avea o centură de care atârnau o sabie și un cuțit de argint. Ne-au chemat pe mine și pe Gemil și ne-au spus că pe bolnavă nu mai puteam să o îngrijim. Au adus un măgar și, cu foarte mare greutate, doamna s-a suit pe el. Eu și Gemil am primit ordinul să ne alăturăm lui Faracico și s-o ducem pe doamna la ”spital”.Noi deja știam că ”spitalul” însemna moarte, săraca doamnă nu se putea ține pe măgar. Noi o susțineam din amândouă părțile să nu cadă. Doamna i-a rugat să ia cu ea și cana de metal pentru apă. Kurzii i-au dat-o. Am ieșit din curte și am plecat spre munți. Când am ajuns la prăpastie Faracico(?) ne-a spus cu o voce severă: ”Să vă văd! Dacă ați primit religia turcă, omorâți-o pe ghiaură!” Noi am împietrit, apoi am început să tremurăm de frică. Kurdul s-a supărat foarte tare, și-a pierdut controlul și a lovit-o pe doamnă cu piciorul, iar aceasta a căzut. Săraca așa căzută cum era, plângea și se ruga să nu o omoare. Kurdul s-a înfuriat și i-a lovit capul cu o piatră mare. Noi nu am mai putut suporta, am început să țipăm, să strigăm, să urlăm de jale.Kurdul a început să ne înjure. Gemil plângea, iar eu îl blestemam. Glasul doamnei se auzea încă din ce în ce mai încet:”Dumnezeul meu, ține-mi sufletul în mâna Ta cea sfântă și, ce mai trebuia ă rămână din viața mea, dăle-o copiilor mei”…

Ne-am întors, ca să nu mai vedem imaginea aceea îngrozitoare. Când doamna se ruga , îi curgea sânge din cap și din gură și începuse să-i acopere pieptul.Kurdul ne-a ordonat să o dezbrăcăm și să o căutăm prin buzunare. Gemil s-a uitat încet prin buzunare și a găsit două legături de ață(albastră și roșie), dar mai mult nu puteam face. Văzând că nu o dezbrăcăm, kurdul sălbatic a început să urle la noi că dacă nu o dezbrăcăm, și pe noi o să ne omoare la fel. Tremurând,plângând, Gemil, iar eu și blestemând în surdină am dezbrăcat-o pe doamnă(care era încă în comă). Hainele ei și cana de metal le-am pus pe măgar. Apoi, kurdul ne-a poruncit să ne întoarcem acasă,el urmând să plece la casa lui.

Când am ajuns în fața casei ne-a ieșit în întâmpinare Latifé-hanum(doamna Latifé), care ne-a spus să ducem tot ce am adus la grădinar, iar noi să mai rămânem afară, până se întunecă bine, ca să nu ne vadă Zechi(așa de palizi, cu fețele speriate și schimbate), căruia nu avem voie să-i punem ce s-a întâmplat.

Eu cu Gemil am stat pe o piatră în grădină. Când s-a înnoptat am intrat în casă. După ușă ne aștepta Zechi. Cu un zâmbet inocent ne-a întrebat dacă am ajun cu bine cu  mama lui la spital.După un timp, când cineva pleca în oraș, Zechi o ruga pe Latifé-hanum să le dea voie să meargă și la spital, la mama lui,și să-i aducă vești de la ea. Acum rămăsesem trei tineri armeni. Între noi se legase o puternică frăție. Într-o zi Zechi ne-a spus: ”Gehidé, Gemil, am o mare rugăminte  la voi. Vă rog să-mi spuneți adevărul, pe mama mea au omorât-o sau într-adevăr este la pital. Eu vă jur, că nu voi spune nimic,nimănui. Dacă aflu că au omorât-o, să o plâng și să mă rog pentru sufletul ei, și să nu mă chinui în neștiință”. Noi i-am povestit ce s-a întâmplat. Toți trei am plâns și am stat așa în rugîciune până dimineață… Nu știu dacă băieții mai trăiesc, sau își mai amintesc de mine…

După două luni, într-o zi, Zechii îî spune lui Latifé-hanum: ”Eu nu mai am pe nimeni. Voi sunteți mama mea și nu mai pot avea secrete față de  dumneavoastră. Cele două căni de metal sunt din aur, vopite pe dinafară; fundul lor este dublu și plin de monede de aur. La fel și cele două gheme de ață.” Când au fost desfăcute, ochii călăilor kurzi străluceau de bucurie…

Într-o zi, dimineață, eram în grădină cu Latifé-hanum. Pregăteam fructele pentru dulceață și o învățam cum se făcea la noi dulceața de caise.

Hotărârea mea de a mă face utilă dădea roade. Hașlamana din carne de oaie cu legume* și pilaful cu bulghur gătite de mine nu aveau egal. De asemenea, subțirimea foilor de baclava, întinse de mine în toată casa, și gustul acestora erau deosebite. Prestigiul meu în casă crescuse. Latifé-hanum mă aprecia, iar kurzii parcă mă respectau…

În acea dimineață au venit în vizită câțiva kurzi, curat îmbrăcați, între care se afla și Hilo, care o luase pe Azniv. De mai multe ori l-am întrebat depre Azniv, dar el de fiecare dată îmi răspundea că este bine. În ziua aceea, când l-am văzut, inima mea a început să bată tare și repede. L-am întrebat, să-mi spună drept dacă a omorât-o pe Azniv-cuirig(surioara Azniv), sau a vândut-o. Rânjind, mi-a spus că a omorât-o în aceeași zi: întâi i-a scos ochii iar apoi inima. Dar când a dezbrăcat-o i-a părut rău căa omorât-o pentru că avea un corp de înger(?). Fusese furios pe ea pentru că i s-a opus, l-a înfruntat și-l lovise, într-un anumit loc, cu o piatră.. Mi-am călcat hotărârea de a nu plânge și am început să plâng. Toți s-au supărat pe mine că, de ce să plâng pentru o ghiaură.

Prima iarnă am petrecut-o mult pe afară.

Ne ocupam de lemne(eu, Gemil și Zechi).

Gemil aducea lemnele, din munți, pe care le vindea apoi în oraș sau le lăsa acasă, pe care eu și Zechi le tăiam și le stivuiam pentru foc. Acum cel mai mult muncea Gemil iar noi îl așteptam ca niște leneși dar și pentru a-l hrăni și încălzi după atâta frig îndurat de el toată ziua. Mâncarea o făceam eu o dată pe zi.

Următoarea primăvară, curtea și grădina s-au umplut din nou de armeni. Latifé-hanum a adus cu ea și doi băieți armeni. După puțin timp a mai venit și o fată, o chema Hanimé și era din Maraș. Hanimé era frumoasă, cu trăsături fine și la suflet era   un înger(?). Hanimé era însărcinată în luna a patra și fusese abuzată de către Varhan Saher(fratele lui Latifé-hanum). Varhan Șaher, acest pui de hienă, i-a abuzat și batjocorit pe toți, fie băiat, fie fată. Apoi găsea client și îi vindea. Și, pe aceștia trei îi trimisese surorii lui la Mardin. Dintre băieți, unul era din Șivaz, foarte supărat și ascultător; era tare slăbit. Numele lui era tot Zechi. Celălalt era din Erzerum, se numea Tolak, dar în turcă, Suleiman. El era slab și foarte glumeț. Au mai adus încă două fete armence. Una era ”proaspăta” noră din Siorihisarg(?) și se numea Nectar. Au spălat-o, au îmbrăcat-o și au vândut-o unui kurd. A doua, era din Teordeal(?), brunetă și plinuță și avea 16 ani.

DIRAN! Într-o zi am aflat că, într-un sat apropiat, se afla un băiețel armean, la un kurd. Kurdul îl iubea foarte mult… Era deja, din nou, toamnă… Trecuse un an de când mă aflam acolo. Poziția mea era din ce în ce mai consolidată. Eram însă foarte prudentă și nu aveam încredere aproape în nimeni. Doream, foarte tare, să aflu cine era acel băiețel, de unde venea? Într-o zi, a venit un kurd la Latifé-hanum pentru a o invita la un merelot(un parastas), care se făcea în satul acela, Mansuré.

Doamna Latifé  a chemat patru kurzi, printre care erau și cei doi călăi Hilo și Faracicon. Eu i-am rugat, pe toți, să-l aducă, la întoarcere, și pe băiatul care stătea la kurd, pentru două zile, pentru a vedea dacă este fratele meu( sau dacă este, cumva, din Erzerum sau nu). Inima mea parcă simțea ceva… Și mintea socotea, cumva, într-un fel:  Mama mea avea 35 de ani, dar era foarte slăbită și trecută. Probabil că au omorât-o… Fratele, Haigaz, era bolnăvicios. Nici cu el nu aveam mari speranțe. Haig era ”argint viu” cu un puternic instinct de conservare, fugea, se ascundea, cerșea.. Diran însă era sănătos, frumușel, cu o inocență și cumințenie care te cucereau. Poate, cineva, îl luase sau îl înfiase.

Latifé-hanum împreună cu însoțitorii săi plecase la parastas la Mansuré. Eu îi așteptam cu nerăbdare. Spre seară am auzit cum lătra câinele. A intrat în casă Hilo, călăul. L-am întrebat despre băiețelul armean. El mi-a răspuns că nu era acolo… L-am  întrebat atunci, de ce latră câinele în continuare? Și am ieșit afară. Acolo l-am văzut pe frățiorul meu Diran(6 ani). Era speriat și se retrăgea înapoi. Avea o cămașă pe el, legată în talie cu o funie. Cu lacrimi în ochi i-am spus:”Diranig,  dragul meu, puiul meu, sunt sora ta, Eliz!”… Se uita la mine speriat. Când  auzit numele meu a început să plângă împreună cu mine… După un timp l-m întrebat despre mama și băieți. A înțeles ce l-am întrebat, dar uitase limba armeană și mi-a răspuns în kurdă. Pe mama și pe Haigaz i-au omorât, iar Haig fugise. Pe el il luase un kurd care se purta ca un tată cu dânsul.L-am îmbrățisat și am plân din nou împreună. Deodată, m-a privit cu tritețe.”Am mai văzut-o pe mama!” ”Când Diranig? ” ” Într-o zi, băieții mai mari m-au luat cu ei să ne jucăm pe câmp. Acolo, mi-au arătat o movilă de capete de om, numai oase.. Au luat un cap, mi l-au dat și mi-au spus: asta este mama ta!” ”Și tu, ce ai făcut atunci?” ”Am luat capul în brațe și am plâns pe el, iar apoi l-am pus la loc…”

Diranig a stat la mine o săptămână. Se mai refăcuse; nu mai era așa temător dar prudența nu-l părăsise. Într-o zi am făcut un pilaf din bulgur cu carne de oaie. Toți copiii mâncaseră numai Diran incă parcă nu se săturase. L-am întrebat dacă mai vrea mâncare și mi-a răspuns: ”Surioară, burta mi s-a săturat dar ochii nu”…

După o săptămână, l-au dus pe Diran înapoi la kurd, care îl iubea dar ale cărui femei nu știau cum să mai scape de el…Când bărbatul pleca de acasă, ele îi deschideau poarta, îi dădeau trăistuța și îi spuneau să plece. Diran își lua trăistuța în spate și o pornea la drum. Supărat, stăpânul îl căta, îl găsea și-l aducea din nou acasă.

Pentru Diran m-am liniștit; cel puțin, știam că este într-un loc bun…

  •  
  •