Mihai Stepan Cazazian

MEMORII / Ȋn urma paşilor de dans ai unui armean…

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

 

erzian 9

Ansamblul Doina al Armatei -1951, Valeriu (centru sus alături de Maria Lătărețu și Maria Tănase )

Ar trebui sã scriu ȋntr-un stil jurnalistic, cum mi-e dificil s-o fac, aleg calea uşor literarã şi cu siguranțã deloc obiectivã având ȋn vedere cã voi vorbi despre strãbunii mei.

Nãscut ȋntr-o familie de armeni pur-sânge, bunica Reghina de undeva din Botoşani, stabilitã cu familia ȋn urmã cu douã generații ȋn România, familie despre ai cãrei urmaşi pot spune cã sunt Nenea Ariton (noi ȋi spuneam Turel) şi Tanti Mica (o verişoarã a bunicii, mamele lor erau surori) care s-au stins din viațã pe când eu eram prea micã sã ştiu, rãmase totuşi bunica. Ȋmi amintesc de Turel, cu mustața lui surã şi chip frumos ca şi cum ar fi fost cioplit ȋn piatrã. Fusese directorul Liceului Tonitza, şi un fost elev al sãu i-a sculptat ȋn lemn “femeie cu spice”, de aici, de la biroul de unde scriu vãd statuia şi-mi amintesc de Nenea Turel. Poveştile ȋn casã se spuneau şoptit ca nişte taine adânci sã nu ne ştie lumea. Farmecul lumii ãsteia mari este tocmai diversitatea, şi, ȋntr-un fel tare curios mi se pãrea cã suntem mai diferiți decât toƫi diferiƫii din lume. Despre bunicul Manuc auzeam poveşti numai, se spunea ȋn familie cã n-a fost om mai muncitor decât Manuc, fusese sãrac lipit, cea cu avere venise bunica de sus din Bucovina ȋntr-un drum al bunicului la Hagigadar ȋntalnise pesemne o fatã frumoasã pe care o şi lua de nevastã luând drumul Bucureştiului. Bunicul intrase in România pe la Galaƫi, ȋmpreunã cu cei doi frați ai sãi: Ovanez şi Ardases. Pe Unchiul Ardases l-am cunoscut şi prins pânã când am crescut binişor, venea la noi acasã şi fãcea el ȋnsuşi cafeaua mãcinând-o sârguincios cu râşnița şi preparând-o cu multã grijã. Boabele de cafea ȋn timpul ãla erau rare, dar mereu aducea ȋn buzunar bunicii ȋntr-o pungã mica de hartie maro spunându-i ca-i va prepara cafeaua “ca acasã”. Eram copil şi aveam voie sã sorb din caimacul deschis şi spumos al cafelei, eu beau cafea de cand ma ştiu. Tata spunea ca nu existã miros mai frumos decât al cafelei proaspãt macinate şi, câteodatã pe când reuşea sã pãrãseascã țara ȋn vreun turneu intra ȋntr-un magazin rãmânând “ca prostul” (spunea el) “mirosind ca acasã” (acasa ȋnsemnând bãcãnia bunicului). Ovanez n-a avut urmaşi şi avea sã fie şi cel erzian 2mai ȋnstãrit dintre frați. Ardases, meseriaş dulgher muncea de dimineața pânã seara, şi mã tot minunam ca ne chema altfel. Le greşiserã actele şi ramura lui Ardases devenise peste noapte Arzian, deşi ei toți erau Erzian. Ȋntr-un peisaj idilic, de poveste trãiau bunicii mei, Manuc şi Reghina; aducând pe lume ȋntâi pe Aracsi şi la opt ani distanțã, pe tatãl meu, Valeriu. Ȋn anii de razboi, şi imediat dupã pe când bãcãnia şi magazinul de pantofi au luat foc, pe când Turel suferise arsuri ȋncercând sã stingã focul, bunicul se gãsi neputincios ȋn fața sorții. Valeriu era elev  şi a-l retrage de la scoalã ar fi ȋnsemnat sã piardã toate taxele şi anii de studiu, aşadar bunicul ȋşi luã inima-n dinți şi-l vizitã pe Ovanez sã-i cearã ajutor ȋn plata taxelor şcolare ale lui Aracsi. Refuzul lui categoric ȋl descumpãni şi ȋncercã sã obținã ajutor din partea armenilor, refuzul lor ȋnsã ȋl fãcurã ca-n acea zi sã vinã acasã şi sã spunã bunicii “de-acum ȋnainte suntem români şi-n casã se va vorbi doar românã”. Pe ascuns o auzeam pe bunica vorbind armeneşte cu Aracsi sau cu tatãl meu. Rareori. Cum rareori pregãtea din timp şi baclavaua, cum rareori ȋmi povestea despre bunicul. Atât ȋmi spunea “era cel mai muncitor om, a muncit pânã ȋn ziua ȋn care s-a stins, aşa om era bunicã-tu Manuc, dar n-a avut noroc sãracul; douã incendii, rãzboiul, comunistii. Sã ajungi din proprietar vânzãtor ȋn prãvãlia ta!” Ȋn poveştile lor vechi locuiau undeva ȋn Pantelimon, dupã incendiu o vreme bunicul a muncit ȋn prãvãlia cuiva, pânã a strans iar cheag şi şi-a deschis propriul magazin de pantofi. Când Aracsi s-a cãsãtorit şi-au reusit sã strângã ceva bani au construit o casã erzianfrumoasã pe o stradã cu nume exotic: Mãrgelelor, bunicul ȋnsã se prãpãdise ȋntre timp. Ȋmi amintesc strada aia, suficient de largã sã treaca douã maşini, deşi nu trecea niciuna pe-atunci, doar autocarul cu care tata se ȋntorcea din turnee şi se opera o clipã sã-şi ȋmbrãƫişeze mama şi sora şi mai apoi sã mã salte şi pe mine pânã sus, la mustaƫa lui sã-l sãrut ca mai apoi sã plece iar, cine ştie pentru câtã vreme? De casa aceea cu camerele de oaspeți şi cu o intrare pe care n-o foloseam niciodatã, cu mobile vechi de nuc sculptat de care nu aveam voie sã mã ating mã leagã multe amintiri ale copilãriei mele. Trebuie sã fi fost tare loviți de viațã sã ținã aşa de mult la nişte lucruri mai mult ca la oameni. O masã rotundã şi douã scaune ȋmi aparțin mie acum, le ating de câte ori trec prin dreptul lor amintindu-mi de ei.

Ȋn acest climat am crescut noi, copiii, printre lucruri vechi deloc ponosite, şi nu ştiam când ne trec anii. Despre tatãl meu ştiam doar ceea ce vedeam. Mult mai târziu am ințeles frãmântãrile sale, abia când eu am ajuns adult. Casa din Mãrgelelor era cãminul meu ȋn vacanțe, şi ce frumos a fost câtã vreme bunica trãia! Apoi, ȋntr-o zi bunica s-a dus la ȋngeri şi am ȋntâlnit pentru prima oarã moartea. Bunicul murise cu trei ani ȋnainte sã vin eu pe lume, ȋn ziua ȋn care tatãl meu s-a casatorit cu mama la Hunedoara ȋn ziua de Sf Gheorghe al anului 1971 bunicul meu se stingea din viațã la Bucureşti, ȋşi dorise nespus de mult sã-l ştie pe papa aşezat şi liniştit la casa lui. Tata fusese balerin – a debutat ca balerin la Teatrul Regional de Revistã (viitorul Teatru Ion Vasilescu, mutat de Ceauşescu la Giurgiu ani mai tarziu) apoi solist, prim-balerin şi asistent coregrafie ȋn Ansamblul Armatei şi, ȋntr-unul din turneele sale ȋn China s-a accidentat la calcaiul stâng. N-a mai avut voie sã danseze şi, cum la vremea aia doar primeai sarcini fusese detaşat la Jilava (Maestru Coregraf la echipa de Dansuri a Combinatului de Cauciuc de la Jilava). La Bucureşti, Holevas care era la vremea aceea director artistic al Sindicatelor a fost contactat de cei de la Hunedoara de la Combinatul Siderurgic, cu rugãmintea sã le fie dat un coregraf bun pentru Casa de Culturã a Hunedoarei, Holevas le-a spus ca “vã dau eu un armean bun, harnic, dedicat şi talentat. O sã vã placã mult!”. Aşa a fost detaşat tata la Hunedoara pentru doi ani ȋntr-un proiect de a pune pe picioare un ansamblu folcloric. Mai erau ansambluri la Sibiu şi la Alba, Hunedoara cu uriaşul Combinat Siderurgic trebuia sã dea urbei niscaiva tradiție şi culturã. Aşa a luat-o tata pe coclauri culegând din bãtrâni dansuri specifice zonei, adunând costume naționale vechi pe care le recondiționa la Reşiƫa, cosând altele noi, mai moderne. Astea se ȋntâmplau ȋn 1970 când a pus bazele Ansamblului Haƫegana cu primii sãi copii adunaƫi fie din Combinat, fie de pe bãncile şcolii. Şi-au cotrobãit lumea, cine oare putea pãşi la festivaluri internaƫionale ȋn anii ãia? Ȋn Franța doi elevi i-au fugit de sub mânã, avea mama sã-mi povesteascã mai târziu, şi, la ȋntoarcere la Deva tata a lipsit douã zile fiind interogat. Ȋntotdeauna când se ȋntorcea ne lua şi pe noi la Deva unde locuiam ȋntr-o camerã de hotel echipatã cu televizor şi cu aparat video, tata ne lãsa ȋn camerã şi dispãrea o noapte ȋntreagã, revenea obosit şi ne ȋntorceam acasã, la Hunedoara. Ani mai târziu aveam sã ȋnțeleg cã trebuia sã raporteze şefilor sãi tot ceea ce se ȋntâmpla ȋn turneu.erzian 3

Ȋntr-o zi l-am auzit vorbind ȋn şoaptã cu mama “Mary, pe onoarea mea dacã eu ştiu cum dracu’ a ajuns asta la mine-n buzunar. Nici nu ştiu, sã-l raportez? Olandezul mi-a spus cã-i un carneƫel de unde dracu’ sã ştiu eu ca era un calculator?” (era un calculator mic de buzunar). Dar cum tot ce se ȋntâmpla ȋn juru-i trebuia raportat, sãracul avea mustrãri cã primise ceva ce nu raportase. Vãzându-ne agitaƫi tata ne-a pus sã jurãm cã nu spunem nimic nimãnui. Asta a fost intalnirea mea cu securitatea. Mai era un domn, Roger Quinet, un belgian care ne vizita des, de-a cãrui fiicã ȋmi amintesc bine, Regine, ȋnaltã, roşcatã, cu ochi albaştri şi pãr lung. Papa ȋmparƫea cu Roger o frumoasã şi lungã prietenie bazatã pe pasiunea lor comunã pentru trenuleƫe electrice. Şi mai avea o pasiune, timbrele, ȋn clasoare aduse cine ştie de pe unde, o colecție rarã de timbre şade ȋn biblioteca mea, deşi nu-mi erau adresate, tata spunea cã pasiunea pentru filatelie nu aparține fetelor ci baieților, cum sunt singura care strânge amintirile strãbunilor le-am adunat doar pentru cã pe fâşii mici tãiate la milimetru scrisul tatei sta aşezat ȋntre filele calsoarelor, câteodatã plec pe urmele lui ȋn trecutul nostru cãutând a-i ȋnțelege acțiunile şi faptele.

Ȋn 2005 ȋntr-o zi de 6 noiembrie pãşeam dupã douãzeci de ani ȋn sala de spectacole a Casei de Culturã din Hunedoara. Foştii balerini ai tatei s-au repezit la mine ȋmbrãțisându-mã. Elena, Marinela, Andrei, Vasile, Nicoara, Marin, Eugen… “ții minte Mãriuco cum şedeai pe birou câtã vreme Maestrul lucra cu noi? Ce te mai strâmbai la noi?” Marinela ȋşi drese glasul “şi, cum treceai tu aşa trufaşã şi mândrã cu nasu-n vânt şi dacã cineva nu-ți plãcea, nu-ți plãcea şi basta”. Plângeam privindu-i, toți se apropiau de şaizeci de ani. Toƫi. Am mers ȋn salã, ȋn primul rând şi pot sã jur cã lângã mine tata ȋmi şoptea ca ȋn copilãrie “sã te uiƫi la picioarele lor Uca, dacã nu danseazã bine sã-mi spui cã ƫi-i jupoi de vii”. Lângã mine scaunul era gol, ȋn dreapta mea şedeau mama şi fraƫii mei şi toƫi aveam ochii inundaƫi de lacrimi. Pe cortina din spatele scenei tata mã privea trist dintr-o fotografie mare. Era un spectacol omagial ȋn memoria lui. Am plâns ȋn cele trei ore de spectacol cât n-am plâns ȋn toƫi anii mei de singurãtate lucie. Oamenii vorbeau de Maestrul şi de toate lucrurile minunate pe care le fãcuse ȋn urbea lui, pentru mine era “papa” un om blând şi cald, care nu mã certase vreodatã şi care-mi desenase din fragedã pruncie drumul cu o multitudine de snoave şi de mici ȋnvãƫãturi care m-au ȋnsoƫit de-a lungul vieƫii. Aş fi vrut sã pot spune despre tatãl meu c-a fãcut, c-a dres, a crescut şi ȋndrumat mulƫi copii, ȋn sala de dans a Casei de Culturã sau la Casa Sindicatelor din Hunedoara, preda copiilor din clasele preuniversitare dans, şi oamenii pe stradã ȋl salutau cu reverenƫã şi respect toƫi spunându-i Maestre. Dincolo ȋnsã de toatã cariera lui, şi l-am vãzut pe fratele meu Ioan dansând un dans cules de tata, dansul Haidãu cules dintr-un sat ȋnvecinat al Hunedoarei, Ionuƫ plutea parcã şi-mi pãrea cã nici nu atinge pãmantul, sunt sigurã cã papa ȋn Paradisul sãu se bucura, am simƫit-o privind ȋn juru-mi, şi am simƫit-o ȋn fiecare ȋmbrãƫişare primitã şi ȋn fiecare strângere de manã, tata trãia prin noi. Ȋmi amintesc un spectacol din anii aceia şi cu precãdere un dans pentru care-i rãmân recunoascãtoare pentru primul meu drum cu papa la Cluj, de-acolo luaserãm costumele, a fost prima mea ȋntâlnire cu baletul clasic Haciaturian – Dansul sãbiilor din minunata operã Gayane. Luminile cãdeau grele pe scena unde se perindau siluetele suple ale dansatorilor ȋntr-un dans acerb, rapid şi aparent dezordonat. Ȋntr-un colț de dupã cortinã papa ȋi privea mutând tigara de la un colț la altul al mustãții sale grizonate nemiscat, ca ȋntr-un tablou. De-a lungul ȋntregului spectacol omagial mã uitam ȋnspre colțul ascuns al scenei cãutând silueta sa şi fumul de țigarã care s-ar fi rostogolit cãtre cer. Şi, mereu ȋndarat cãtre casã mã ȋntreba ȋn timp ce mã agãțam de mâna lui “ia spune fetițo cum s-a vãzut din salã?” “a fost perfect papa!” şi-mi rãsplãtea ȋncântarea din priviri cu surâsul sãu arãtându-şi dinții cu strungãreațã.

erzian 5

Ansamblul Hațegana – generația de aur 1970-1985

Şi mai erau iernile când sãrbãtoarea Crãciunului atât de aşteptatã ne aduna pe toți ȋn jurul bradului care de la an la an mi se pãrea mai frumos, mai strãlucitor, poate tocmai pentru cã deşi tata nu aşeza decât ghirlandele şi instalația electricã de lumini, toata munca lui cu direcționatul nostru, al copiilor mi se pãrea cã efectul era unul minunat. Cântam colinde ȋn jurul bradului pe când mama apãrea ȋn catul uşii mari aducând cozonac proaspãt copt şi pâine de casã. Chipul ei luminos cu obrajii ȋnroşiți de cãldura cuptorului şi ochii ei strãlucitori ȋntregeau imaginea idilicã a unui cãmin perfect. Şi tot ȋn anii ãia, ai copilariei mele ȋncercam sã nu adorm ȋn aşteptarea darurilor de Crãciun şi nu ştiu cum, dar magia funcționa de fiecare datã, adormeam pândind Moşul sã ajungã ȋn cãminul nostru.  Pentru ca-n zori sã ne bucurãm de cele mai frumoase minunãții şi de sãrbãtori de poveste. Imediat dupã Crãciun fugeam cu toții la Bucureşti, la bunica Reghina ȋntre armeni, cu unchiul Ardases care pregãtea cafeaua din care aveam voie sã sorb caimacul spumos, cadourile de Crãciun pe care le primeam ȋn 6 ianuarie şi nu ȋnțelegeam de ce Craciunul vine la noi mereu de douã ori. Pânã ȋntr-o primãvarã când Ceauşescu a trecut pe strada noastrã şi cu un gest larg a hotãrât sã demoleze toate casele, printre care şi casa mãtuşii mele de care mã legau atâtea şi-atâtea amintiri. Ȋntr-o decizie rapidã, unchiul meu a trecut casa pe numele tatei, ei cumpãrându-şi ȋn grabã un apartament la bloc. Papa la Hunedoara a fost chemat şi interogat de ce stãtuse paisprezece ani ȋn Hunedoara cu buletin de Bucureşti. Deşi explicase cã el fusese detaşat de la Bucureşti pe o perioadã determinatã, au ȋnceput presiunile asupra renunțãrii la buletinul sãu de Bucureşti. Papa a ripostat, nu-i era ȋn fire, “oameni buni, nu-i bai, eu plec mâine la Bucureşti, eu buletin de Hunedoara nu-mi fac, câtã vreme am proprietate ȋn Bucureşti, sunt nãscut ȋn Bucureşti şi sunt doar detaşat la Hunedoara” “Tovarãşe Erzian ați fost detaşat pentru doi ani, nu pentru paisprezece.” “Ce sã fac? M-am ȋnsurat, am fãcut copii, muncesc, ce-mi reproşați?” “Cã nu aveți buletin de Hunedoara.” “Nici n-o sã am vreodatã. Nu negociem.” Şi n-au negociat, tata a venit la Bucureşti şi-a depus candidatura la Rapsodia, directorul ȋn exercițiu urma sã iasã la pensie şi tata sã primeascã numirea ȋncepând cu 1 decembrie 1985. Ȋn toatã acea perioadã, din august 1983 de când primisem ordin de evacuare din casa din Mãrgelelor şi pânã ȋn iarna lui ’84 tata fusese detaşat la primul sãu loc de muncã fostul Teatru Regional de Revistã devenit ȋntre timp Teatrul Ion Vasilescu din Giurgiu. Ȋn primãvara lui ‘84, s-a internat pentru un prim accident vascular şi pentru cã la Giurgiu nu s-a putut ȋntoarce naveta zilnicã punându-i ȋn pericol sãnãtatea, şi aşa precarã, s-a ȋntors la Hunedoara, ȋntre primãvara lui 1984 şi noiembrie 1985. Din iarna lui 1984 când am primit apartament ca despãgubire pentru casa demolatã, şi am reuşit sã ne mutãm cu totul de la Hunedoara ȋn incredibilul de mare Bucureşti şi pânã ȋn 1985 ȋn noiembrie papa fãcea naveta ȋntre Bucureşti şi Hunedoara la saptamana. Ȋn vara lui ’85 a plecat ȋn Turcia ȋn turneu, deşi descoperise afecƫiuni puternice cardiace cu caracter repetitiv, apoi a mai stat un timp ȋn spital ȋnainte de-a se fi putut ȋntoarce la viaƫa lui normalã. La 1 decembrie aştepta numirea dupã ce predecesorul lui ar fi ieşit la pensie, la Rapsodia Românã, numire de care nu s-a mai putut bucura pentru cã-n seara zilei de 4 noiembrie 1985 papa se stingea la Bucureşti rãpus de obosealã şi de vicisitudinile vieƫii. Ȋn cei 52 de ani ai sãi de viatã a lãsat ȋn urmã generaƫii de dansatori profesionişti care l-au iubit, stimat, respectat şi care-i poartã adâncã recunoştinƫã, a lãsat ȋn urmã 3 copii care ȋi cinstesc ȋncã memoria, şi un oraş ȋntreg, cenuşiu pe-atunci, curat şi limpede precum apa Cernei ce curge la poalele Castelului Huniazilor care ȋşi aminteşte de cel ce-a fost şi ȋncã este viu ȋn memoria colectivã, Maestrul Valeriu Erzian.

erzian 7

Valeriu Erzian tînăr

 

1947-1951 – Liceul şi Şcoala de Dans Clasic al Floriei Capsali

1951-1954 – Teatrul Regional de Revistã; Institutul de Arte din Bucureşti – Coregrafie.

1954-1961 – Ansamblul Armatei, balerin, solist, prim-balerin şi asistent coregrafie

1961-1965 – Maestru Coregraf la echipa de Dansuri a Combinatului de Cauciuc de la Jilava

1965-1985 cu ȋntrerupere ȋntre 1983*1985 când a activat ca Maestru Coregraf la Teatrul Ion Vasilescu din Giurgiu – Hunedoara, Directorul Casei de Cultura a Sindicatelor Hunedoara – regizor, maestru coregraf şi etnograf.

 

 

 

Cariera artisticã ȋn cadrul Ansamblului Hategana ȋnființat de Valeriu Erzian ȋn 1970:

erzian 8

…la sfîrșitul vieții

– 1970 FESTIVALUL DE FOLCLOR DIN PECS – UNGARIA,

– 1971  FESTIVALUL – CONCURS de la ZELO NAGORA – POLONIA, premiul I

–  1974 FESTIVALUL DE FOLCLOR DIN AUSTRIA

–  1976 FESTIVALUL DE FOLCLOR DIN DRESDA, GERMANIA

–  1976 FESTIVALUL DE FOLCLOR DIN CHARLESROY, BELGIA,

–  1977 TURNEU DE PREZENTARE  A FOLOCLORULUI ROMÂNESC ÎN MAI MULTE LOCALITĂŢI DIN FOSTA IUGOSLAVIA

–  1978  TURNEU DE PROMOVARE A FOLCLORULUI ROMÂNESC ÎN REGIUNEA DONBAS, DIN FOSTA URSS

– 1979 – A REPREZENTAT ROMÂNIA LA MANIFESTAREA CULTURALĂ SOIREES DES NATIONS , ARGENTEUILL – FRANŢA

– 1979  TURNEU DE PREZENTARE A VALORILOR FOLCLORICE ROMÂNEŞTI, ÎN IUGOSLAVIA (unde a fost rechemat datorită calităţii spectacolelor prezantate anterior)

– 1982 – TURNEU DE PREZENTARE A FOLCLORULUI, ÎN BULGARIA

– 1985 – FESTIVAL DE FOLCLOR ÎN TURCIA

 

de Maria Erzian erzian 10

  •  
  •  

2 Responses to MEMORII / Ȋn urma paşilor de dans ai unui armean…