Mihai Stepan Cazazian

MEMORIA/Hurmuz Aznavorian – Victimă a regimului comunist

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

harmuz aznavorian

O personalitate cu totul aparte a fost Hurmuz Aznavorian. S-a născut la 26 martie 1888 la Trebizonda (Trapezunt), în Turcia, şi s-a refugiat, împreună cu familia, când nu împlinise încă 10 ani, la Constanţa, din cauza persecuţiilor la care erau supuşi armenii de către stăpânirea otomană a timpului, astfel că România a devenit patria sa de adopţiune.

Tatăl său a murit în 1902 la Constanţa, unde a fost funcţionar comercial. Mama sa a fost croitoreasă şi şi-a îngrijit cei şase copii până când fiecare în parte, după vârstă, a ajuns să-şi câştige existenţa. Ea a murit în 1940, la Bucureşti.
Şcoala primară şi gimnaziul „Mircea cel Bătrân” le-a urmat la Constanţa, fiind premiantul clasei, în toţi anii. Şi-a procurat mijloacele necesare dând meditaţii unor copii şi colegi mai înstăriţi. La Bucureşti a urmat Liceul „Sfântul Sava” şi a luat bacalaureatul cu distincţie în 1910. Şi aici a trăit din mijloace proprii, dând meditaţii. S-a înscris la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, unde şi-a luat licenţa în 1913.
A efectuat serviciul militar la regimentul 21 de infanterie din Bucureşti, iar ulterior a fost transferat la regimentul 34 de infanterie din Constanţa.
În timpul celui de-al doilea război balcanic, a luat parte, ca ofiţer în rezervă, la luptele de la Balcic. După războiul balcanic, Hurmuz Aznavorian, ajutat de câteva familii mai înstărite ale căror copii fuseseră meditaţi de el, a plecat la Paris, pentru a-şi da doctoratul. Acolo, concomitent cu studiile juridice, a urmat cursurile libere ale filosofului Henri Bergson, precum şi cursurile profesorului de sociologie Émile Durkheim, de la Sorbona.
Primul război mondial l-a prins în capitala Franţei, unde era la studii. În calitate de corespondent al ziarului „Viitorul”, Hurmuz Aznavorian a activat pentru intrarea României în război alături de Antantă. El a trimis acestui ziar numeroase articole şi note privind situaţia de pe frontul din Vestul Europei.
În urma intrării, la 28 august 1916, a României în cel de-Al Doilea Război Mondial, Hurmuz Aznavorian, aflându-se în fruntea studenţilor şi doctoranzilor români din Franţa, a solicitat guvernului francez repatrierea în România pentru a-şi face datoria faţă de ţară. Au plecat spre ţară prin Suedia şi Polonia. Îndată după sosire, Hurmuz Aznavorian a fost mobilizat în aceeaşi unitate în cadrul căreia luptase şi în 1913. A luat parte la eroicele lupte dintre Neajlov şi Argeş, însă a fost luat prizonier de către germani la sfârşitul lunii noiembrie 1916 şi închis, timp de doi ani, până în august 1918, în lagărul de la Haskovo, în Bulgaria împreună Gheorghe Topârceanu şi Florea Stănculescu, viitor profesor la Facultatea de Arhitectură din Bucureşti. Fraţii săi, Garabet şi Karekin, au murit în timpul luptelor de la Mărăşeşti, fiind îngropaţi la Socola, în cimitirul eroilor români.
După cum precizează fiica sa Rodica, în interviul pe care l-a dat publicistei Aura Matei-Săvulescu, introdus în cartea lui Hurmuz Aznavorian „Excelenţa legii”, după ce s-a terminat războiul, Hurmuz Aznavorian a fost decorat, împământenit şi i s-a acordat cetăţenia română(1.
În 1918 s-a întors la Paris, unde şi-a trecut examenele de doctorat în drept în faţa celebrului profesor de drept comercial Jean Percérou. În anul 1919, Ion I. C. Brătianu a sosit la Paris, pentru a susţine interesele României la Conferinţa de pace de la Versailles, fiind însoţit de o importantă delegaţie de diplomaţi, istorici şi jurişti. Ion I. C. Brătianu a făcut apel la câţiva studenţi români aflaţi la Paris, printre care şi Hurmuz Aznavorian, să colaboreze cu delegaţia română în calitate de secretari. Hurmuz Aznavorian şi-a luat diploma de doctor în drept la 20 decembrie 1919, cu Magna cum Laudae.
S-a întors în ţară în 1920, an în care s-a înscris în Baroul de avocaţi Ilfov. După cum evocă, în acelaşi interviu, fiica sa: „Meseria de avocat porneşte greu, oricât de genial ai fi. Trebuie mai întâi să pledezi, ca alţi clienţi să te solicite, constatând cât eşti de grozav. Dar cum să pui mâna pe primul client? Atunci a apărut în viaţa tatei mama. Ea a făcut pensionul la Zürich şi Conservatorul la Lausanne. Era foarte frumoasă, dar nu-şi mai îngăduia să ţină nasul prea sus, având în vedere că băieţii din fosta lor lume nu o mai frecventau. În lumea afacerilor nu te căsătoreai din amor, ci din interes. Dacă fata cu o zestre mare era nasoală, nu era grav. O înşelai cu altele mai frumoase. Dar … oricum, tata când a cunoscut-o a căzut cloşcă. Frumoasă, pianistă (de fapt, se întreţinea dând lecţii de pian), vorbind franţuzeşte perfect … Ce-şi putea dori un bărbat mai mult? Mama l-a acceptat, poate şi pentru că nu avea de ales, dar nu se putea căsători cu el atâta timp cât nu avea o situaţie financiară cât de cât. Asta l-a decis pe tata să reintre în contact cu foştii colegi şi să fie astfel prezentat marelui avocat (Nicolae Al.) Papadat (soţul cunoscutei scriitoare Hortensia Papadat- Bengescu), care l-a agreat şi angajat ca secretar la el, la birou. Peste foarte scurt timp, i-a încredinţat nişte cauze minore, de care tata s-a achitat bine şi aşa a cerut-o pe mama de soţie şi peste doi ani am apărut şi eu pe lume.”(2   Deci, Hurmuz Aznavorian s-a căsătorit, în anul 1922, cu domnişoara Victoria Seni din Constanţa şi a dus o viaţă de familie exemplară. Din această căsătorie s-a născut fiica, Rodica Renée, în anul 1925.

În domeniul avocaturii, Hurmuz Aznavorian a impresionat în mod deosebit. A avut o pregătire juridică remarcabilă, dublată de talent oratoric şi de o inteligenţă ascuţită. Un alt avocat de mare prestigiu, Mircea I. Manolescu, proprietar din 1941 al celebrei reviste „Dreptul”, pe care a reorganizat-o complet, considera că ataşamentul lui Hurmuz Aznavorian pentru cultura franceză era pentru acesta aproape o superstiţie şi îi aprecia gustul pentru vârtejul ideilor, curajul şi fermitatea cu care s-a apărat împotriva oricărei tehnicizări de natură să-i îngrădească spontaneităţile. Hurmuz Aznavorian avea, în opinia lui Mircea I. Manolescu, un spirit viu, dar dezorganizat şi boem, o înclinaţie pentru tot ce era inspiraţie fulgerătoare şi mai ales netehnicizată. Mircea I. Manolescu scria: Aznavorian este avocatul pe care îl domină talentul, temperamentul şi umoarea. De o umoare labilă, la el precumpăneşte agitaţia şi odihna ei, care se numeşte indiferenţa; dar ea nu durează mult. El nu este indiferent nici cu indiferenţii şi nu este liniştit nici faţă de linişte. Aznavorian este un artist. Şi cu asta am spus totul(3.   Acelaşi distins avocat, Mircea I. Manolescu, preciza: Am cunoscut entuziasmul acesta nesecat al lui Aznavorian, disponibilitatea aceasta de valenţe niciodată satisfăcute. Formula lui chimică, formula chimică a intelectului, a spiritului, a afectivităţii lui, dacă s-ar putea exprima, sunt sigur că nu ar avea forma aceea geometrică, de pildă hexagonală, ci ar avea întotdeauna mai multe valenţe libere, avide. Oamenii aceştia au în nările lor, de multe generaţii, mirosul de apă sărată şi de mare fără ţărmuri; aceste nări cu care ei adulmecă depărtările m-au impresionat întotdeauna(4.
Hurmuz Aznavorian a făcut parte din pleiada avocaţilor de renume dintre cele două războaie mondiale, care au dominat prin atitudinea corectă în dezbateri, studiu şi implicare în desluşirea controverselor, precum şi prin înalta conştiinţă profesională. A pledat într-o serie de mari procese, printre care unul de notorietate, care figurează şi în renumita publicaţie juridică „Biblioteca Marilor Procese”, sub titlul „Păltineanu-Lăzărescu”. În aceste procese, Hurmuz Aznavorian s-a impus ca un slujitor strălucit al barei, datorită erudiţiei sale preţioase, a ţinutei ireproşabile şi a unei desăvârşite onestităţi în pledoariile sale.
Prestaţia ca avocat a lui Hurmuz Aznavorian l-a determinat pe Ion G. Duca (fost preşedinte al Partidului Naţional Liberal şi fost prim-ministru al României în perioada 14 noiembrie-29 decembrie 1933) să-l atragă în viaţa politică. Cu privire la această situaţie, Rodica, fiica lui Hurmuz Aznavorian, relata în interviul menţionat: Tata era foarte tânăr când Ion G. Duca l-a solicitat pentru a ocupa un post de ministru adjunct la justiţie. Tata îl adora pe Duca, dar a refuzat spunându-i că i se pare imoral ca un om născut în afara ţării, de neam străin, să ajungă să participe la conducerea ei: „Există destui români de valoare. Nu e nevoie de mine”(5.
S-a înscris în Partidul Liberal în 1930, constituind, împreună cu alţi colegi, grupul de stânga al Partidului. A fost ales deputat din partea Partidului Naţional Liberal în 1933 şi a activat în Parlament până în 1937, aducând o importantă contribuţie la viaţa parlamentară. În 1938, odată cu instaurarea dictaturii regale a lui Carol al ll-lea, s-a retras din politică pentru a se dedica exclusiv avocaturii.
În activitatea sa profesională, Hurmuz Aznavorian s-a remarcat în mod deosebit prin contribuţia pe care şi-a adus-o la finalizarea noului Cod penal, sarcină ce a revenit Consiliului Legislativ interbelic. Această lucrare de mari proporţii a fost dusă la bun sfârşit de membri marcanţi ai Secţiunii l-a a Consiliului Legislativ şi de un număr de consilieri temporari – jurişti binecunoscuţi în lumea dreptului – ai acestei renumite instituţii juridice. Din rândul acestor jurişti de seamă a făcut parte şi Hurmuz Aznavorian.
În Parlament, a fost desemnat ca raportor al noului Cod Penal, ţinându-se cont de faptul că a făcut parte din Comisia Consiliului Legislativ de redactare a Codului Penal. Hurmuz Aznavorian şi-a adus, totodată contribuţia şi la finalizarea noului Cod comercial, elaborat de specialiştii aceluiaşi Consiliu Legislativ interbelic. De remarcat că Hurmuz Aznavorian s-a retras din funcţia de deputat după susţinerea noului Cod Penal în Camera Deputaţilor şi după aprobarea sa.
În perioada 1921-1946 a publicat numeroase articole în faimoasa revistă de drept „Pandectele Române”. În primul an de existenţă a „Pandectelor Române”, Constantin Hamangiu (întemeietorul revistei) a dus aproape singur tot greul şi şi-a asumat toată răspunderea conducerii, redactării, alcătuirii şi chiar corecturii implicate de apariţia acestei complexe şi variate publicaţii de drept. Pentru al doilea an de apariţie, a apelat la Al. Costin şi I. N. Finţescu, unii dintre cei mai culţi şi eminenţi magistraţi ai Tribunalului Ilfov, şi la tinerii şi valoroşii jurişti G. M. Sescioreanu, Hurmuz Aznavorian şi Ion Rosetti- Bălănescu, pentru a primi o parte din greaua sarcină a redactării „Pandectelor Române”, la care au colaborat în mod regulat în primul an şi de care erau strâns legaţi prin interesul juridic superior de care erau adânc însufleţiţi. În consecinţă, în al doilea an de apariţie a „Pandectelor Române”, ca redactori apar: Al. Costin, I. N. Finţescu şi G. M. Sescioreanu, care în 1931 îndeplinea funcţia de prim-redactor, iar ca secretari de redacţie Hurmuz Aznavorian, Ion Rosetti-Bălănescu, G. I. Boerescu, C. M. Cantacuzino, George P. Docan şi George L. Iuliu(6.
A fost un remarcabil autor de studii juridice, publicist de temut în presa vremii, pasionat conferenţiar public, erudit, talentat, sclipitor în replică. În primăvara anului 1943, Hurmuz Aznavorian a publicat în ziarul Curentul, al cărui director era Pamfil Şeicaru, articolul „Interpretarea legilor”, un articol extrem de hotărât şi curajos, în care semnatarul combătea excesul de servilism birocratic în aplicarea dispoziţiilor legale în modul cel mai obedient cu putinţă faţă de puterea politică, călcându-se în picioare înaltele principii de drept şi de morală, care stau la baza civilizaţiei şi a culturii europene. În urma apariţiei acestui articol, au avut de suferit, din partea regimului dictatorial din anii celui de-Al Doilea Război Mondial, atât autorul, cât şi ziarul care a fost suspendat pentru câteva zile. Hurmuz Aznavorian este şi autorul lucrărilor: Două probleme juridice, Bucureşti, 1915; Comercializarea dreptului civil, 1918, şi Tendinţe de unificare a dreptului privat, 1920.
După cum arată fiica sa, Rodica, în acelaşi interviu, în ’46 – ’48 (Hurmuz Aznavorian) a pledat în procesul criminalilor de război, foşti miniştri antonescieni din timpul războiului, pe funcţie de tehnicieni, toţi profesori universitari, toţi alcătuind crema intelectualităţii române şi, în genere, <mobilizaţi> în acele funcţii, <nepolitic>, în acea perioadă cruntă de război. Tata intrase în proces pentru Finţescu şi Cancicov. În cazul profesorului de la Drept, Finţescu, tata a bătut monedă tare pe faptul că acest ministru (deci partizan ai războiului antisovietic) îşi dăduse demisia din guvern de 12 ori, în cele câteva luni în care funcţionase. Evident, tot lotul a fost condamnat şi, la începutul lui ’48, porneşte recursul. În ziua respectivă, la uşa de intrare în Tribunal, un control alcătuit din <băieţi buni> îi verifica pe toţi avocaţii ce vroiau să intre, dacă au plătit contribuţia la Barou. Această contribuţie era ridicolă. Majoritatea avocaţilor o plăteau odată la doi-trei ani. Au băgat mâna în buzunar să o plătească pe loc, dar <băieţii> au spus că această operaţie trebuie să se facă la sediul respectivului barou. Acolo se văruia, ca să vezi! Şi nu era prezent nici un funcţionar care să primească banii. Tata s-a pomenit a fi singurul ce plătise cotizaţia la zi, ca de obicei, şi a trebuit să îl lase să intre. Astfel, s-a pomenit în faţa întregului lot. După principiul că orice inculpat trebuie să beneficieze de un apărător, a preluat, fără să fie la curent exact, dosarele celorlalţi, pe care îi cunoştea, dar nu în amănunt. A pornit cu Finţescu, la care bineînţeles n-a mai apăsat pe chestia demisiilor, ca să nu-i pună pe ceilalţi într-o postură de inferioritate. A urmat Cancicov şi, între timp, eu eram folosită la <informaţii>. Mergeam la boxă şi notam tot ce-mi spuneau ceilalţi inculpaţi. Când a venit rândul lui Mircea Vulcănescu, cred, tata luase foc şi încerca să-l apere de acuzaţiile de <colaborator-complice> al războiului antisovietic. La un moment dat, procurorul îl întrerupe spunând: <Domnule avocat, dacă vreţi să ne convingeţi că acuzatul Vulcănescu n-a fost de acord cu politica criminală a lui Antonescu, de ce nu şi-a dat demisia?> Eu am încremenit. Mi se părea o întrebare la care nu există răspuns. Şedeam în spatele tatei. Îl văd cum îşi întinde mâinile la spate şi rămân cu gura căscată. Ăsta era gestul lui, bine cunoscut, de mare satisfacţie. Am crezut că am înnebunit. Dar el ştia ce nu ştiam eu. Îl văd spunând cu o voce calmă, dar autoritară: <Dar dumneavoastră, domnule procuror, care aţi judecat atâtea procese pe baza legilor din perioada lui Antonescu, de ce nu v-aţi dat demisia?> Procurorul a înţepenit şi s-a acordat o mică pauză …Au ieşit afară pe hol. Tata a fost acostat de un fost ofiţer sovietic însoţit de un translator. L-a întrebat pe tata: <Domnule avocat, cei pentru care pledaţi au fost daţi în judecată de cine?> <De către stat>, a răspuns tata. Atunci sovieticul, evident fără să vrea să-l intimideze, blând, civilizat, dar foarte mirat, l-a întrebat: <Atunci de ce mai pledaţi?> Tata s-a uitat la el cu ochii cât ceapa, acela îl privea la fel, uluiţi amândoi … Două lumi, faţă în faţă. Până la urmă, evident, toţi au fost condamnaţi. Finţescu a fost condamnat la cât făcuse detenţie. A fost eliberat imediat după proces. Ceilalţi, din câte ştiu, au murit în puşcării. Ce vrei? Rusul avea dreptate în felul lui. Când un stat comunist dă în judecată pe cineva, sentinţa e făcută dinainte. Tata nu ştia încă asta, dar chiar dacă ar fi ştiut, tot şi-ar fi dat sufletul ca oamenii aceia să-şi simtă moralul crescut, să suporte ce va urma … Exact aşa a gândit şi Dora Romcescu. Ea s-a oferit să-l apere pe tata în ’58, când nimeni nu-şi făcea iluzii în privinţa justiţiei şi când prezenţa ei la bară, în apărarea tatei, acuzat de complot împotriva siguranţei statului, îi punea cariera în primejdie. După recursul despre care am vorbit, al aşa-zişilor <criminali de război>, în primăvară, tata a fost dat afară din barou ca fiind <nedemocrat>.(7
La 23 aprilie 1948, după schimbarea regimului politic în ţară ca urmare a intrării României în sfera de influenţă sovietică, Hurmuz Aznavorian a fost radiat din barou. La 15 august 1952 a fost arestat şi trimis la muncă forţată la Canal. La ispăşirea pedepsei, i s-a fixat, pentru un an, domiciliu obligatoriu în Bucovina. Calvarul său a continuat. La 10 noiembrie 1957, Hurmuz Aznavorian a fost arestat şi acuzat de „uneltire contra ordinii sociale” (celebrul articol 209 din Codul Penal în vigoare în acele timpuri). A fost judecat în iulie-august 1958 şi condamnat la 25 de ani de temniţă grea într-un lot compus din foşti liberali. Torturat de Securitate, a trecut pe la închisorile Jilava, Văcăreşti, Galaţi. În noiembrie 1960 a ajuns la penitenciarul Botoşani, unde a murit la 5 aprilie 1961, fiind aruncat în groapa comună.
După decembrie 1989, prin diligenţele fiicei sale, Rodica Aznavorian-Sfinţescu, şi a ginerelui său, Claudiu Sfinţescu, a fost declarat recurs în anulare împotriva hotărârii pronunţate în 1958, iar Curtea Supremă de Justiţie l-a achitat pe Hurmuz Aznavorian pentru lipsa intenţiei ca element esenţial al infracţiunii de „uneltire împotriva ordinii sociale”.
Tot la iniţiativa lor, s-a înfiinţat Fundaţia „Avocat Hurmuz Aznavorian”.
În anul 2007, a apărut, la Editura SemnE, cartea Excelenţa legii a lui Hurmuz Aznavorian, care cuprinde o colecţie de articole şi pledoarii celebre ale acestui reputat avocat. Autorul preciza în aznavorianinteriorul cărţii crezul său, emblematic pentru toate timpurile: Libertatea nu încape în orice suflet. Sunt suflete servile din naştere, care nu ştiu să preţuiască libertatea, unicul sens al existenţei umane. Cine are sufletul servil, nu are ce căuta în magistratură. A fi magistrat nu înseamnă a fi funcţionar şi, mai ales, funcţionar obedient şi complice al executivului arbitrar şi fără control. … A fi magistrat, înseamnă a fi uman. Eu nu am cunoscut până acum un magistrat mizantrop, după cum nu pot înţelege nici pe magistratul care are voluptatea sadică de a condamna cu orice preţ. … Marii jurişti se recrutează din rasa celor mai de seamă oameni. Ei trebuie să fie elitele generaţiei lor. Pe de altă parte, Hurmuz Aznavorian evidenţia: Libertatea nu este un instinct. Nu este un instinct pentru că instinctul e sălbatic, dezordonat şi mai ales anarhic. Libertatea este o disciplină, în regimul politic democratic. La baza libertăţii este legea şi nu putem concepe în viaţa politică o altă libertate decât o libertate legală.
O altă faţetă impresionantă a lui Hurmuz Aznavorian a reprezentat-o pasiunea sa pentru artă, fapt pentru care a devenit un colecţionar avizat. Preocupat de dobândirea unei culturi plastice solide, el şi-a luat atestatul de expert. A fost prieten statornic al mai multor artişti, printre care Gheorghe Petraşcu şi Nicolae Tonitza, a contribuit la consacrarea unor pictori, cum a fost cazul lui Alexandru Ciucurencu şi, ca un autentic şi împătimit colecţionar, şi-a îndreptat atenţia spre generaţia în curs de formare, care la acea vreme era reprezentată de Octav Angheluţă, Alexandru Padina, Adam Bălţatu, Ion Ţuculescu, Eugen Drăguţescu. Colecţia sa, adăpostită în modesta casă din strada Luigi Cazzavillan, însumând peste 300 de lucrări, era în epocă, drept urmare a pregătirii sale în domeniul picturii, una din cele mai ample şi mai exigent constituite. În cea mai mare parte, aceasta s-a risipit în anii în care Hurmuz Aznavorian a fost supus persecuţiilor politice. Au rămas din această colecţie 36 de lucrări, donate de fiica sa, Rodica Aznavorian-Sfinţescu, şi soţul ei, Claudiu Sfinţescu, în anul 2000, Muzeului Colecţiilor de Artă din Bucureşti.
Hurmuz Aznavorian a ştiut să fie OM, în cel mai înalt sens al acestui cuvânt. Sunt mulţi avocaţi ce câştigă procese grele, dar câţi o fac fără bani, doar din profundă convingere în dreptatea celui pe care-l apără? Sunt mulţi oameni care critică legile <strâmbe>, dar câţi au curajul să le critice în faţa unui regim autoritar, doar pentru a proteja principiile fundamentale ale dreptului? Sunt mulţi politicieni care ajung în Parlament, dar câţi îşi păstrează corectitudinea şi verticalitatea? Sunt mulţi români care-şi declamă iubirea de ţară, dar câţi s-ar înrola de bunăvoie ca să lupte pentru România? Hurmuz Aznavorian a făcut toate astea şi încă multe peste(8.

SORIN POPESCU, TUDOR PRELIPCEANU

material preluat din revista Memoria nr.87-88 

http://revista.memoria.ro/?location=home

_________

Note:
1 Hurmuz Aznavorian, Excelenţa legii, Bucureşti, Editura SemnE, 2007, p.276.
2 Idem, p. 280.
3 Mircea I. Manolescu, Arta avocatului. Şapte prelegeri, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998, p.261.
4 Idem, p. 263.
5 Hurmuz Aznavorian, op. cit., p. 279.
6 Sorin Popescu, Tudor Prelipceanu, Stele de primă mărime ale presei juridice româneşti, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2005, p.158.
7 Hurmuz Aznavorian, op. cit., p. 283-285.
8 http://cutiutza-cu-recenzii.blogspot.ro/2009/03/hurmuz-aznavorian-excelenta-legii.html

  • 32
  •