Redactor

MEFISTOFELE de Arigo Boito la Opera Naţională

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

 

Opera Naţională a reluat după opt ani de la premiera bucureşteană, un titlu rar întâlnit, chiar în repertoriul unor mari teatre din lume, opera MEFISTOFELE de Arigo Boito, în regia Andei Tăbăcaru-Hogea. Aceasta este fiica unui prestigios regizor ieşean, Dumitru Tăbăcaru, de origine armeană. Spectacolul, beneficiind de o nouă distribuţie, se impune ca una dintre cele mai reuşite producţii ale ei. Anda Tăbăcaru-Hogea, fiind sensibilă la structura muzicală a acestei lucrări, s-a străduit să pătrundă sensul adânc al mesajelor sacre cât şi filosofice ale compozitorului, pe care le-a relevat cu o deosebită ştiinţă şi pricepere a folosirii metaforelor şi semnelor teatrale.

Trebuie menţionat, încă de la început, că opera lui Boito are o construcţie muzicală foarte bine gândită, conţinând ansambluri corale de mare anvergură, dar şi câteva arii ce pot pune în valoare calităţile de tehnică vocală ale interpreţilor principali.

Fiind servită de o excelentă scenografie, plină de sugestii, aparţinând lui Cătălin Ionescu-Arbore, spectacolul creşte în intensitate dramatică, culminând cu acel final grandios în care ansamblul coral, condus cu aceeaşi sârguinţă şi pricepere de octogenarul Stelian Olariu, intonează o celebră apoteoză ce proslăveşte puterile cereşti ale Demiurgului. Sunt de relevat câteva scene importante ale lucrării punctate atât regizoral cât şi scenografic excelent, precum: Prolog în cer, în care domină o cromatică unitară, monocordă, a albului imaculat al costumelor ce sugerează simbolul îngerilor, pentru ca în tabloul Elenei, culoarea preponderentă să fie negrul, o sugestie a unei Troie îndoliate, iar în final să se reîntoarcă ciclic la albul imaculat al puterilor cereşti, scăldate de lumina solară divină. În dramaturgia lucrării, o scenă colorată este, fără îndoială, Sabatul. Contribuţia regizoarei este, aici, substanţială, prin modul în care amplasează corul, introducând şi divertismentul coregrafic ca o pată de culoare care amplifică mişcarea, întregul tablou impunându-se printr-un crescendo dramatic.

După opinia noastră, spectacolul câştigă imens prin cromatică, prin eleganţa costumelor, dar mai ales prin efectele luminoase adecvate situaţiilor şi stărilor sufleteşti ale personajelor.

Tiberiu Soare a devenit pentru şcoala baghetei operistice o confirmare a talentului acelui muzician subtil, foarte atent la nuanţe şi la fraza muzicală, dar, mai ales, care ştie să urmărească şi să asculte cântăreţii pentru a reda cât mai fidel stilistica lucrării pe care o execută, cu un anumit respect pentru partitură.

Distribuţia conţine nume noi faţă de spectacolul din anii anteriori, ceea ce conferă momentului o valoare de eveniment muzical.

În rolul principal al lui Faust ni se propune un debutant la Opera Naţională, tânărul tenor de origine mexicană Jose Manuel Chu (vezi imaginea de mai sus), cu o voce frumoasă care curge firesc, oferindu-ne, chiar unele accente în pianissimo bine orientate. Desigur, el aflându-se la început, va trebui să fie mai atent şi mai preocupat de aspectul interpretării teatrale, care în această etapă prezintă unele stângăcii.

Margareta este o tânără soprană care promite o carieră de succes, Edith Borsos, cu o voce lirică amplă, frumoasă, care-i va permite, în timp, să abordeze câteva roluri wagneriene ce se potrivesc culorii sale timbrale. Ea a interpretat în spectacol şi rolul Elena. Suntem convinşi că prin inteligenţă şi un bun sfătuitor va ajunge la un repertoriu bogat, adecvat vocalităţii sale.

Din vechea distribuţie am avut ocazia să-l revedem pe basul Mihnea Lamatic, în rolul principal al lui Mefistofele. Lamatic este un artist subtil care-şi aduce scriitura muzicală la el, adaptând-o la glasul său actual, oferindu-ne, în acest fel, un personaj demn de reţinut în care accentele groteşti, uneori parodice, să se îmbine cu cele ironice, ori chiar sarcastice, adecvate rolului. Întreaga partitură este pusă, astfel, în valoare prin profesionalismul său percutant.

În rolurile secundare au evoluat în mod corect şi onorabil tânăra debutantă –  Sorana Negrea, care, după opinia noastră nu şi-a definit încă timbrul de mezzo şi tenorul Valentin Racoveanu.

Coregrafia lui Răzvan Mazilu răspunde în mod nuanţat şi sugestiv la necesităţile spectacolului.

Opera MEFISTOFELE se adresează unui public rafinat şi sensibil la lucrări mai puţin cântate. Regizoarea a reuşit prin producţia sa să ne facă să înţelegem şi să gustăm această capodoperă muzicală, iar Opera Naţională contribuie în mod substanţial la educarea estetică a publicului, printr-o asemenea ofertă, demnă de aprecierea noastră.

M-am bucurat să văd la premieră în sală mulţi tineri dornici să cunoască opere noi, mai puţin cunoscute, ceea ce pledează pentru necesitatea alternanţei dintre lucrările şlagăr de tip: TRAVIATA, RIGOLETTO, arhicunoscute şi des cântate şi asemenea partituri pe care, în timp, publicul le va îndrăgi cu siguranţă.

de Mihai Alexandru Canciovici

foto puse la dispozitie de ONB

 

  •  
  •