Mihai Stepan Cazazian

MĂRTURII / Întemeierea târgului Botoșani

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page

 

            Împrejurările întemeierii aşezării, apoi târgului Botoşanilor, ne sunt, astăzi, necunoscute, documentele şi izvoarele narative aducând puţine lămuriri în acest sens. Putem însă deduce felul în care s-a desfăşurat acest proces operând cu elementele cunoscute şi făcând apel la logica istorică. Este foarte posibil ca așezarea să fi fost anterioară momentului în care și-a căpătat numele de Botoșani, nume pe care-l poartă până astăzi.

            În acest sens, pe teritoriul actual al municipiului Botoşani fuseseră identificate, până în 1993, 24 de puncte arheologice aparţinând unor culturi materiale care se succed, neîntrerupt, de la paleoliticul superior până la feudalismul târziu, în secolele XVII-XVIII (vechi urme de locuire au fost descoperite la Popăuți, Cișmea, dealul Dresleuca, vechile bariere ale Suliței, Agaftonului, Curteștilor și Hotinului, Abatorul Vechi, dealul Botoșanca etc.). În cuprinsul oraşului Botoşani, s-au descoperit monede bizantine de bronz, numite folles, emise la Constantinopol, probabil prin secolul al XI-lea şi destinate, datorită valorii mici, schimbului mărunt.

            De jur împrejurul Botoșanilor există o seamă de vechi sate, unele dintre ele având, poate, o vechime anterioară întemeierii statului medieval Moldova (Hudum, Orășeni – de la maghiarul orosz, prin care erau desemnați rușii, Cătămărăști, atestat la 1431 sub numele de Catamareuți, adică satul lui Catamare, un personaj istoric real, satul având, o existență mai veche decât anul 1431, Popăuți, astăzi cartier marginal al orașului, desemnând inițial satul lui Pop – nume ardelenesc – și al urmașilor săi, Oncani, azi dispărut, vecin cu Tulburenii, numindu-se în vechime satul lui Bârsan și pomenindu-se că acolo fusese jude Nan, ceea ce arată că așezarea e anterioară statului Moldova, Tulbureni, azi de asemenea cartier, menționat la 1555 ca existând încă din vremea lui Alexandru cel Bun, cu un alt nume, cel de Huhurezi, Stăuceni, al cărui nume derivă din vechiul slavon stavilo – stăvilar, baraj, Teișori – azi înglobat în satul Roma, Nicșeni etc.).

            Toate aşezările rurale invocate erau situate în vecinătatea, mai mult sau mai puţin apropiată, a Botoşanilor. Unele, probabil şi cele mai vechi, aveau o dispunere concentrică: Popăuţi, Cătămărăşti, Teişori, Orăşeni, Oncani, Stăuceni, în centru fiind Botoşanii. Mai îndepărtate erau satele Măcicăteni, Onţeni şi Necşeni. Din toate aceste sate se putea ajunge la târg la Botoşani şi de acolo înapoi pe parcursul unei singure zile.

Exista, aşadar, o zonă de relativă aglomerare demografică în jurul Botoşanilor, o periferie alcătuită din sate mici, aflate la distanţe accesibile între ele, dar şi faţă de Botoşani, făcându-se astfel simţită nevoia unui centru cu funcţia, în primul rând, de regulator al vieţii economice din regiune, apoi şi de ordonator administrativ, politic, militar şi religios al aceluiaşi areal.

În această regiune, Botoşanii ar fi putut avea, pentru o perioadă, acelaşi statut cu al celorlalte sate cu care se învecina, atuul său care îl va diferenţia de acestea fiind poziţia privilegiată faţă de ele, faţă de drumurile comerciale străbătute de caravane negustoreşti încă din veacul stăpânirii tătare şi faţă de celelalte târguri moldoveneşti.

La un moment dat, Botoşanii erau altceva decât satele din jurul lor. Este posibil ca la aceasta să fi contribuit şi domnia încredințând, prin privilegiu domnesc, obştii sau proprietarului aşezării, dreptul de a ţine acolo târg, prin aducerea de negustori străini, care să se alăture celor autohtoni, urmând poate un mai vechi necurmat şi îndătinat obicei al locuitorilor, care se întâlneau periodic pentru a face schimb de produse, la date devenite tradiţionale, posibil în anumite zile de sărbătoare, cu mult înainte ca domnia să fi simţit nevoia instituţionalizării acestei practici. Acest privilegiu i-a fost acordat unui anume Botăș – Botoș, de la care localitatea se va numi Târgul lui Botăș – Botoș, sau Botășani –Botoșeni – Botoșani.

Când anume s-ar fi putut petrece un asemenea moment? În timpul domniei lui Petru Rareş, când acesta ar fi dăruit noul oraş doamnei sale Elena, aşa cum arăta Nicolae Iorga? Este puţin probabil, pentru că în momentul urcării lui Rareş pe tronul Ţării Moldovei Botoşanii aveau deja o existenţă destul de îndelungată ca târg. O arată cronicile mai vechi care menţionează, cu felurite prilejuri, până la domnia lui Rareş, târgul Botoşanilor. O face şi Iorga, publicând o scrisoare din 8 mai 1528, prin care Rareş se adresa bistriţenilor, scrisoare dată ,,in opid<o> Botusan”, adică orașul Botoșani (aceasta nu e nici prima, nici ultima dintre inconsecvenţele marelui istoric).

Chiar dacă suntem tentați să privim doar latura întunecată a prezenței tătarilor în zonă, pentru viitorul stat de la răsărit de Carpați, în speță Moldova, rolul acestora a fost mai degrabă pozitiv. Tătarii veneau aici doar la anumite intervale de timp, în anumite zone de colectare în care așezările învecinate trimiteau dările solicitate, de regulă în produse. Un asemenea loc de colectare puteau fi şi Botoşanii, ei înşişi încă aşezare rurală, având însă avantajul poziţionării geografice, care îi conferea statutul de centru în raport cu periferia.

Spre a garanta siguranţa popasului de aici şi pentru a atrage, astfel, caravanele negustoreşti, domnul putea dispune paza locului, prin prezenţa permanentă a unui pâlc de oşteni, soluţie mai la îndemâna negustorilor decât aceea de a-şi asigura, contra cost, serviciile de securitate ale acestor oşteni pe toată durata călătoriei prin Moldova. Era mai convenabil şi pentru domnie interesată, în acele vremuri tulburi, de constituirea unui aparat militar flexibil şi uşor de întreţinut, tocmai pentru că era format din oameni ai locului, care îşi asigurau subzistenţa din resurse proprii şi din ceea ce li se dădea, pentru serviciul de pază, de către negustori.

            Atragerea negustorilor se putea face şi prin concesionarea unor locuri în vatra a ceea ce urma să fie viitorul târg, în care aceştia, odată ce se vor fi convins de posibilităţile crescânde de câştig, să-şi ridice case şi dughene, foarte simple la început, servind la comercializarea unor mărfuri şi ca adăpost pentru intervalul în care se realiza acest lucru.

            În curând, casele localnicilor dovedindu-se neîndestulătoare pentru a fi închiriate ca loc de odihnă peste noapte şi depozitare a mărfurilor, cei mai întreprinzători dintre ei vor ridica adăposturi cărora li se va spune hanuri, poate ca un reflex al epocii de dinainte, în care oamenii aflaţi în slujba tătarilor, veniţi să strângă contribuţia economică a regiunii, erau găzduiţi, până la colectarea acesteia, în asemenea adăposturi mai de soi numite, de către cei familiarizaţi cu lumea mongolă, şi caravanseraiuri, dar cărora, pe teritoriul Moldovei, li se va spune şi conace.

            Prin intermediul acestor hanuri, sau direct de la locuitorii din zonă, cei din caravane cumpărau provizii sau ofereau la schimb marfă de-a lor în contrapartida acestora. Asemenea provizii nu erau puţine, dacă ne gândim că o caravană se putea compune din zeci de care, la fiecare dintre ele fiind înhămate patru, şase şi chiar mai multe vite de povară. Urma personalul uman, compus din negustori şi oamenii acestora, care putea însuma mult peste o sută de persoane.

            Tot aici puteau fi înlocuite animalele obosite sau bolnave cu altele, ale localnicilor, se puteau repara eventualele stricăciuni ale atelajelor, datorate în mare măsură drumurilor foarte proaste, se înlocuiau potcoavele cailor cu altele, făcute în ateliere locale, se reparau sau se schimbau piesele de harnaşament uzate, armele, încălţările etc.

            De la un timp, sporind însemnătatea economică a locului, acesta devine tot mai atractiv, în primul rând pentru comercianţi, după cum, într-o dublă determinare, afluxul sporit al acestora va impulsiona dezvoltarea unor ,,industrii” indispensabile negustorilor aflaţi în tranzit şi păturii urbane în formare. La un moment dat, asemenea popasuri permanentizându-se puteau genera, de facto, unul sau mai multe iarmaroace anuale, probabil de pe la mijlocul primăverii, când nu mai exista pericolul creşterii râurilor şi inundaţiilor, până spre toamnă, când încă puteau fi efectuate deplasări lungi prin aceste locuri.

Nu împărtăşim opinia că Botoşanii ar fi o creaţie exclusivă a armenilor. Nici un izvor istoric nu atestă un aflux în Moldova, cel puţin până în timpul domniei lui Alexandru cel Bun. Fără îndoială că stabilindu-se aici armenii au găsit o populaţie românească majoritară. O bună parte a ei era încă rurală, dar numărul meşteşugarilor era de câteva ori mai mare decât în satele obişnuite, specializarea acestora era mai pronunţată şi mai diversă, iar schimbul de produse se făcea prin negustori. Armenii nu s-ar fi stabilit pentru totdeauna într-un loc în care nu ar fi existat potenţial pentru obţinerea de profituri şi care nu ar fi întrunit suficiente atribute ale oraşului.

            Existența unor documente de proprietate din secolul al XIX-lea, prin care se vădeşte că târgul vechi şi centrul comercial al Botoşanilor erau stăpânite de către negustorii armeni, nu înseamnă că Botoşanii ar fi fost întemeiaţi de către aceştia. Trecuseră deja aproape cinci secole de la ipotetica întemeiere a Botoşanilor de către armeni, răstimp în care proprietatea asupra bunurilor imobile din cuprinsul târgului evoluase neîncetat. Sunt nenumărate documentele ce oglindesc viaţa urbană a Botoşanilor, dar şi a altor târguri moldoveneşti medievale şi din care se observă clar faptul că proprietatea în interiorul oraşului are o dinamică proprie neîntreruptă, înregistrându-se numeroase schimbări de proprietari, intra dar şi interetnice şi religioase, schimbări care modifică, la un moment dat, fizionomia social-economică şi culturală a localităţii.

Nucleul de locuire armenesc, Mahalaua armenească, aşa cum e menţionată în documente începând cu secolul al XVIII-lea, era în imediata apropiere a Târgului Vechi, atingându-se pe alocuri cu acesta, dar excentric faţă de el, cum erau şi alte mahalale: Morăreşti, Vrăbieni, a Ţigănimii, Trisfetitele etc. Este clar că venind în Botoşani armenii au fost nevoiţi să accepte această locaţie, care îi despărţea de locuitorii mai vechi, românii. Între Mahalaua armenească şi vatra târgului se interpunea pârâul Cacainei, în a cărui imediată vecinătate era aproape  imposibil să locuieşti din cauza mizeriei şi mirosurilor grele ( numele de Podul de Piatră, de astăzi, vine tocmai de la un pod ce se ridica, altădată, peste acest pârâu) . Dar cel mai bine sunt ilustrate limitele vechi de locuire ale celor două etnii, română şi armeană, prin poziţionarea bisericilor reprezentative pentru fiecare dintre ele : Sf. Gheorghe şi Uspenia, respectiv Adormirea Maicii Domnului (Sf. Maria) şi Sfânta Treime.

            Desigur că pe parcursul atâtor veacuri de conlocuire au existat interferenţe între cele două comunităţi, de obicei armenii fiind cei care se vor extinde, cu dughenele, dar şi cu casele, spre celelalte mahalale şi nu invers, cumpărând sau închiriind locuri de la negustorii şi meseriaşii români sau de alte etnii (cu acordul prealabil al vecinilor din mahala ori al membrilor breslei, după caz), ori de la cele două biserici de piatră ale acestora, cărora li se adaugă biserica, apoi mănăstirea Popăuţilor, proprietară a unui număr impresionant de locuri, case, crâşme şi dughene în cuprinsul târgului. Centrul vechi comercial al Botoşanilor era tocmai cel delimitat de ctitoriile domneşti ale Elenei Rareş tot aici fiind, în opinia noastră, vatra târgului.

                        Venirea în număr mare a armenilor şi stabilirea lor la Botoşani a impulsionat considerabil un proces în plină evoluţie, negustorii armeni alăturându-se celor români dar şi altora, mai puţin numeroşi, de alte etnii, precum şi meşteşugarilor, a căror pondere începuse să crească, diversificându-se şi meseriile practicate, cei mai mulţi orientându-se spre satisfacerea nevoilor uzuale: dulgheri, fierari, cizmari, măcelari, cârciumari, tăbăcari, cojocari, olari etc.

            Conform tradiţiei armene, în 1418 Alexandru cel Bun ar fi primit, în şapte oraşe ale Moldovei, inclusiv Botoşanii, circa 3000 de familii de armeni. Tradiţia invocată este confirmată de un document din 20 septembrie 1526, de la Ştefan Voievod cel Tânăr, în care sunt menţionaţi, la un moment dat, ,,armenii primiţi de strămoşul Domniei mele, bătrânul Alexandru voievod cel Bun, când cursă întâi în pământul nostru moldovenesc”. Dacă ar fi să presupunem că s-au aşezat în număr egal în fiecare dintre cele şapte oraşe, ar reieşi că la Botoşani au sosit circa 400 de familii de armeni, mai probabil 400 de armeni.

Interesant este faptul că, la fel ca la Iaşi, Mahalaua armenească era delimitată, pe una din laturi, de pârâul şi valea Cacainei, peste care se va ridica Podul de piatră, numai că aici, spre deosebire de Iaşi, îndeletnicirile armenilor erau concentrate în Târgul Vechi şi nu în mahalaua propriu-zisă, unde-și aveau locuințele, ca o dovadă a faptului că locul de târg, de desfacere a produselor, era mai vechi decât momentul venirii în Botoşani a armenilor, întrucât aici se aflau multe din casele cu dughene ale  localnicilor, ca şi aşezămintele lor de cult.

            Poziţionarea avantajoasă a armenilor, comparativ cu celelalte etnii, altele decât cea românească, în zonele centrale sau limitrofe centrului unor oraşe precum Suceava, Botoşani, Iaşi ilustrează posibilitatea, deocamdată nedemonstrabilă şi documentar, ca ea să fie urmare a unor privilegii domneşti, unele mai vechi poate decât domnia lui Alexandru cel Bun. Nu ar fi fost prima manifestare de bune intenţii a domnului faţă de această etnie, silită de împrejurări potrivnice la o perpetuă diasporă, care i-a cultivat spiritul de aventură şi calităţile de abil întreprinzător.

            În legătură cu vechimea primei biserici armene din Botoşani şi acel presupus an 1350, inexistent de fapt pe nici o pisanie, cercetări arheologice recente au dus la concluzia că biserica având hramul Sfintei Marii (Adormirea Maicii Domnului), menţionată într-o notiţă dintr-un manuscris de la Biblioteca regală din München ca existând la 1669, a fost clădită după 1551, anul persecuţiilor anti-armeneşti ale lui Ştefăniţă Rareş, pe locul unei construcţii mai vechi, tot biserică şi tot de zid.

Chiar dacă istoricul Cătălin Hriban, care a efectuat săpăturile şi a scris studiul conclusiv asupra lor, este destul de precaut în datarea acestei biserici iniţiale armeneşti, a cărei construcţie o plasează în a doua domnie a lui Petru Rareş, argumentând că o construcţie mai veche de anul 1500, anul expediţiei lui Jan Albert în Moldova şi al bătăliei din târgul Botoşanilor, ar fi fost distrusă (atunci cum ne explicăm faptul că nu s-a întâmplat acelaşi lucru cu biserica de la Popăuţi, a cărei distrugere l-ar fi afectat mult mai mult pe Ştefan cel Mare?), credem că biserica veche armenească a putut fi ridicată în anii domniei lui Alexandru cel Bun, în intervalul 1418-1432.

Este greu de crezut că mai bine de o sută de ani din momentul în care s-au stabilit la Botoşani, armenii nu şi-ar fi ridicat o biserică de zid, în condiţiile în care dispuneau de suficiente resurse financiare pentru aceasta şi se bucurau şi de protecţie politică, sediul episcopiei armene aflându-se chiar în reşedinţa de scaun, dar şi cea ecleziastică, a Ţării Moldovei.

            Venirea armenilor la Botoşani, are şi o altă semnificaţie, foarte importantă pentru istoria târgului. Ea arată că în acel moment aşezarea avea deja un statut consacrat de oraş, cu târg permanent, nu numai de facto, ci şi de jure. Făcuse acest lucru însuşi domnul Alexandru cel Bun, care va acorda locuitorilor privilegiul de târg, cel mai probabil după 1408, anul în care dă acel privilegiu comercial negustorilor din Liov şi înainte de 1418, când armenii se stabilesc în număr mare şi organizat la Botoşani.

            Probabil că acel privilegiu a dus la o sporire considerabilă a numărului de locuitori permanenţi, cărora domnia le va fi concedat, în cuprinsul dar şi în hotarul oraşului, suficient loc de hrană şi de construcţie. Se asigura, astfel, o majoritate românească şi ortodoxă, chiar dacă printre noii târgoveţi vor fi fiind şi suficiente elemente alogene ale căror interese, de afaceri sau de altă natură, îi vor fi legat mai demult de această aşezare.

            În plus, prin această măsură, domnul asigura o şi mai accentuată concentrare, în acel loc, a meşteşugarilor din zona rurală adiacentă. De altfel, este de presupus că mulţi dintre locuitorii satelor dimprejur vor fi printre cei care, neabandonând complet vechile ocupaţii şi nedesprinzându-se total de locul de baştină, vor beneficia de privilegiul domnesc, căpătând  dreptul la o bucată de loc pe care să-şi poată exercita meşteşugul în interiorul oraşului. Şi pentru perioade mai târzii se constată documentar faptul că oamenii din satele învecinate, având mai mult ca sigur şi proprietăţi în Botoşani, erau consideraţi târgoveţi.

            Probabil tot în timpul domniei lui Alexandru cel Bun se va constitui şi ocolul târgului, format din acele sate megieşe menţionate până acum, pe unele dintre ele, aflate în proprietate particulară răscumpărându-le, făcându-le domneşti şi apoi alipindu-le la acest ocol. Este posibil ca primele case domneşti, cele de la Popăuţi, să fi fost ridicate (poate refăcute altele, şi mai vechi?) tot de către Alexandru cel Bun, aşa cum par  să indice descoperiri arheologice recente.

            Lunga, tihnita şi plina de împliniri domnie a lui Alexandru cel Bun i-a permis acestuia desăvârşirea organizării statale a Ţării Moldovei, dându-i alcătuirea administrativă, religioasă, militară şi juridică într-un chip atât de împlinit încât cei 25 de ani de zbucium ce au urmat morţii sale, până la urcarea pe tron a lui Ştefan cel Mare, n-au putut-o distruge.

            O expresie a preocupărilor domnului de optimizare a administraţiei, colectării veniturilor şi apărare a ţării, constituirea unei adevărate reţele de curţi domneşti, în târguri precum Hârlău, Iaşi, Vaslui, Bârlad, cărora li se adaugă, probabil, case domneşti la Dorohoi, ar părea ilogică dacă am ignora Botoşanii ca loc de popas domnesc în care să se fi ridicat curţi asemănătoare, construcţii nu neapărat impunătoare, cât mai ales funcţionale şi adaptate necesităţii de a servi ca loc temporar de popas al domnului, dar şi de reşedinţă a vornicului de târg, eventual şi a slujbaşilor domneşti din subordinea acestuia.

Odată structurate articulaţiile urbane ale Botoşanilor, ele se vor dovedi atât de solide încât vor rezista numeroaselor vicisitudini care se vor abate asupra sa, începând cu raidul tătarilor din 1439. După un sfert de veac în care urmaşii marelui voievod, în permanentă competiţie pentru dobândirea şi păstrarea tronului Ţării Moldovei, au arătat mai puţine preocupări de stimulare a dezvoltării urbane, un nepot al acestuia, Ştefan cel Mare, va continua ceea ce bunicul său izvodise la Botoşani: va reface curţile domneşti şi va ridica biserica având hramul Sf. Nicolae, la un an după ce făcuse acelaşi lucru la Dorohoi, clădind alăturat şi un turn clopotniţă, din care se puteau scruta zările, în căutarea eventualilor atacatori şi prin bătăi de clopot puteau fi avertizaţi de pericol târgoveţii. Grija domniei pentru aceştia se vădeşte şi din poziţia aleasă pentru clădirea caselor domneşti, mai târziu şi a bisericii: la marginea târgului, departe de larma şi mirosurile de acolo, dar urmărindu-se şi ca târgoveţilor să le rămână suficient spaţiu pentru îndestularea lor prin negoţ şi meşteşuguri, pentru case, pentru locuri de fânaţ şi ţarini în hotarul târgului.

            În prelungirea demersului iniţiat de Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare va mări şi consolida ocolul domnesc al târgului, în acord cu noile realităţi economice şi demografice şi cu resorturile centralizatoare ale politicii sale.

            Peste un alt număr de ani, la aproape un veac şi jumătate de existenţă ca târg, doamna Elena Rareş va desăvârşi chipul urban medieval al Botoşanilor cu cele două ctitorii domneşti, bisericile Sf. Gheorghe (probabil construită pe locul alteia mai vechi, fundația inițială fiind, potrivit estimărilor arheologilor, cu circa 200 de ani mai veche) şi Uspenia, aşezate parcă în calea celora ale armenilor, chiar în anii în care fiul său, Ştefăniţă Rareş, dezlănţuise la Botoşani şi în alte oraşe ale Moldovei o aprigă persecuţie anti-armenească (se pare chiar că materialul rezultat în urma demolării bisericii armeneşti a fost folosit la ridicarea celor două biserici ale Doamnei Elena, ceea ce ne poate da o idee despre mărimea acestui edificiu).

            Ce concluzii se pot desprinde, prin urmare, la capătul acestor rânduri? Mai întâi, faptul că aşezarea este anterioară întemeierii statului medieval al Moldovei, aici existând, cu mult înainte, o zonă de locuire neîntreruptă, fapt certificat de sondajele arheologice. Numele actual al aşezării, Botoşani, va fi dat mai târziu, probabil în timpul unuia dintre cei doi descălecători, mai curând Bogdan I, de către unul din însoţitorii săi, un anume Botăș sau Botoș. Acesta, luând în stăpânire aşezarea, în virtutea unui vechi principiu de drept medieval, ,,jus gladii”, va face să dispară numele vechi înlocuindu-l pentru totdeauna cu al său.

            Topice precum Bârsan (,,satul lui Bârsan”), Popăuţi, Orăşeni arată un aflux de români transilvăneni în regiune. Aceste sate, cărora li se adaugă Huhurezii (devenit apoi Tulbureni), Cătămărăşti, Teişori, Stăuceni, Măşcăteni, Onţeni, Necşeni, posibil şi Ruşi şi Tătăraşi, erau dispuse la distanţe mici, relativ egale, de jur împrejurul Botoşanilor, devenit în timp centrul periodic al unui mic comerţ local.

Constituirea statului medieval va aduce schimbări în destinul aşezării. Va urma o perioadă de prefaceri într-un ritm alert, datorată situării Botoşanilor în apropierea unor centre urbane de mai veche tradiţie (Suceava, Siret, Dorohoi, Hârlău), dar şi la intersecţia celor mai importante dintre arterele comerciale de tranzit ale Moldovei. În paralel, lângă locul unde se efectuau tranzacţiile comerciale, se va înfiripa o aşezare întrucâtva diferită de cea veche: hanuri, case mai spaţioase, ateliere, adăposturi mari, înţărcuite, pentru animale, dughene improvizate de unde cei aflaţi în tranzit puteau cumpăra, sau lua la schimb, hrană şi tot ceea ce le putea fi util pentru următoarea etapă de călătorie.

            Oportunităţile pe care un asemenea loc, preluat de domnie de îndată ce ea însăşi le-a sesizat, le putea oferi pentru un comerţ prosper, au putut determina prezenţa repetată aici a armenilor, poate cei mai tenace şi mai pricepuţi negustori ai epocii de atunci din aceste părţi ale Europei. Primiţi în 1418, de către Alexandru cel Bun, în şapte oraşe ale Moldovei, printre care şi Botoşanii, ei veneau deja într-o aşezare care primise, de la acelaşi domn, hrisovul de târg, până la acea dată.

            Venirea lor a impulsionat direct, dar şi indirect, evoluţia urbană a Botoşanilor, stimulând spiritul concurenţial, determinând un nou avânt al ocupaţiilor agricole şi pastorale, nu atât pentru consum propriu cât, mai ales, pentru comerţ, dar şi o dezvoltare rapidă şi o specializare accentuată a meşteşugurilor capabile să susţină necesităţile crescânde ale unei comunităţi mai mari şi cu un ritm de viaţă mai alert. Nu armenii au întemeiat târgul Botoşanilor, ei doar s-au aşezat aici când acesta deja exista, o dovadă constituind-o numele românesc al aşezării, dar şi poziţia lor excentrică perimetrului târgului vechi, chiar dacă în imediata apropiere a acestuia.

            Coroborând mai multe informaţii şi conjuncturi, am ajuns la concluzia că Botoşanii devin târg, cu privilegiu de la domnie, după 1408 şi înainte de 1418. După 1418, când s-au stabilit în număr mai mare şi pentru totdeauna la Botoşani, armenii şi-au putut ridica şi o biserică de zid la marginea târgului, având posibilităţile materiale necesare şi – mai presus de ele – aprobarea domniei şi a mitropolitului ţării. Probabil că tot în această perioadă comunitatea armeană va primi de la domnie dreptul de a fi reprezentată în relaţiile cu aceasta, cu dregătorii şi slujbaşii săi, dar şi cu membrii comunităţii române, de un şoltuz (echivalentul primarului de astăzi, n.ns.), menţionat în documentele mai târzii sub forma voitul sau şoltuzul armenesc.

            Satele împrejmuitoare îi vor fi alipite, ca ocol al târgului, de către acelaşi domn, în cadrul preocupărilor sale mai largi, de statornicire a unor realităţi şi raporturi benefice pentru ţară şi pentru domnie. Şi așa cum în timpul lungii perioade în care a fost pe tronul Ţării Moldovei vor fi ridicate curţi domneşti la Iaşi, Vaslui, Bârlad, poate şi Dorohoi, la fel s-a întâmplat și aici, la marginea târgului, la Popăuţi.

Prof. dr. Daniel Botezatu

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *