Mihai Stepan Cazazian

MĂRTURII / ÎNCĂLCĂRI ALE DREPTURILOR ARMENILOR ÎN TURCIA OTOMANĂ (surse populare)

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

1280px-Armenian_refugees_1915

 

articol de Verjine  Săvazlian[1]

 

   Ghidându-se după politica de cucerire, Turcia Otomană a avut ca scop, aproape întotdeauna, asimilarea lingvistică, religioasă, și a încălcat brutal drepturile popoarelor ce se aflau pe teritoriul său, prin nimicire, precum și însușindu-și valorile culturale ale popoarelor subjugate. Această politică a fost aplicată inițial asupra bizantinilor iar apoi și armenilor.

Sarkis Hayguni, etnograf prolific de la sfârșitul sec. 19, referindu-se la viața spirituală și politică a armenilor din cuprinsul   Imperiului Otoman, în lucrarea „Amintiri pierdute și uitate” , scrie despre armenii islamizați din din Trabizon : „ Locuitorii din Kara-Dere (Turcia)- Sev ked, și din văile adiacente, până în anul 1700, evitând orice relații cu lumea exterioară, au trăit de sine stătători în inima munților lor, inaccesibili. Însă hoardele fanatice de ieniceri trimiși din capitală, folosindu-se de poziția montană naturală oferită de Sev ked, asemenea unui năvod pescăresc, au făcut acolo ce au vrut, atingându-și scopurile. Ienicerii l-au trecut prin sabie pe preotul Der-Garabed, și au forțat populația sa treacă la islam. Ei s-au împotrivit eroic dar Sev Ked s-a înroșit de sângele lor, – scrie S.Hayguni, – [2] lucru care corespunde cu mărturiile contemporane ale armenilor care au rămas creștini. „Sângele curge de șapte zile și șapte nopți, care nu e altceva decât sângele celor dragi lor, vărsat de barbaria dezlănțuită, ce tot curgând s-a amestecat în valurile Sev Ked-ului. Sev ked-ul s-a înălțat pe jumătate cu sângele negru. Cadavrele mici și mari ale armenilor opriseră cursul râului.” [3]

Apoi, ienicerii au trecut în provincia apropiată Surmene, amenințându-i pe locuitori. „ Dacă nu treceți la islam, sultanul va trimite o armată mare, cu toții veți fi măcelăriți, copii și fetele voastre vă vor fi luați” (ibid).

Etnograful Hayguni, arată că asemenea fapte feroce au avut loc și în Hamșen, unde mollahii turci interziseseră folosirea limbii armene, „ șapte cuvinte în limba armeană erau socotite înjurături, și era stabilită o amendă de cinci oi”.(ibid).

Jafurile și tâlhăriile nemiloase, măcelurile, uciderile, până la urmă au forțat pe armeni să treacă, de formă, la islam. „ Poporul,- scrie Hayguni,- era obligat să meargă zilnic la moscheie, să se roage public, iar o dată pe an să îndeplinească ritualul religiei sale iubite în peșteri, pe ascuns.” (ibid. 240).

Politica sângeroasă  a Turciei Otomane s-a extins și asupra armenilor din Cilicia care își pierduseră continuitatea statalității lor ce durase trei veacuri. Krikor Kalustian, în cartea sa „ Maraș sau Ghermanic, și Zeytunul eroic”  evocând cele auzite de H.K.Ciakmașian, scrie: „ Se povestește, prin tradiție, că armenii care populau orașele ciliciene Sis, Adana, Tarson, Ayntab, și împrejurimile lor, au suferit mai multe  impilări decât cei din alte locuri. După prăbușirea dinastiei Rubenizilor, ceea ce nu făcuseră destul arabii, au continuat cu vârf și îndesat  turcii, au măcelărit populația, au distrus din temelii sate și cătune, au demolat biserici, mănăstiri, școli, și uneori au ocupat moscheile, geamia Yaz din Adana și geamia Kilise din Tarsus, care stau în picioare până azi. Acestea sunt bisericile ridicate încă din epoca Rubenizilor, și rămase de atunci, dar transformate în moschei de turci. Pe frontispiciul moscheii din Tarsus mai stau neatinse pisaniile în limba armeană din timpul regelui Oșin, existente încă în anul 1905 .” [4]

86533680

frontispiciul moscheii din Tarsus

 

În acea perioadă situația armenilor din Cilicia era așa de grea încât în public erau obligați să  poarte haine negre sau de culoare închisă deoarece aceeia care au purtat haune roșii sau verzi erau omorâți. „ Femeile nu ieșeau seara din casă de teama de a nu fi răpite. Tinerii evitau să se deplaseze liber deoarece erau omorâți sau turciți. Din aces motiv tinerii și fetele ieșeau din casă îmbrăcati în haine ponosite și mânjiți cu funingine pe față. Sătenii armeni nu puteau să-și păstreze identitatea dacă nu-și asigura protecția beyiului turc devenind „ghiavurul „ lui adică sclav sau prizonier. Un bey dacă era nemulțumit de vre-un armean aflat sub stăpânirea sa în orice clipă și în orice fel era liber să-l omoare, având aprobare permanentă de la stat pentru asta. …Bey-ii care se dusmăneau pentru a se răzbuna omorau ghiavurii celuilalt. Armenii se temeau în mod deosebit de aceste împrejurări. Aveau grijă ca bey-i lor să nu se certe între ei. Pentru că cei ce sufereau în ambele cazuri erau armenii. Pentru o oaie omorâtă erai deferit judecătii și se aplica o sentință, dar pentru armenii omorâți nu era nici o judecată . Iar în tribunale mărturiile armenilor nu erau admise”.

Vorbind despre folosirea limbii turcești în acea perioadă, martorul continuă: „ Pentru a educa tinerele generații de armeni nu numai că erau interzise școlile dar  aceea care pronunțau un cuvânt armenesc li se tăia limba, ca urmare în acele orașe armenii pierduseră limba maternă și vorbeau numai turcește.” (pag.698)

Kevork Sarafian, în a sa „ Istoria armenilor din Aintap”  vorbind de situația armenilor din Aintap din acele vremuri, spune că „ Impilările și  opresiunile turcilor erau așa de aspre încât armenii care vorbrau curent armeana au devenit turcofoni, la fel ca în celelalte orașe locuite de armeni din Asia Mică, și ultima lovitură asupra utilizării limbii armene erau ienicerii cărora li s-a dat ordin să taie limbile celor cae erau prinși vorbind armeana. Armenii turciți cu forța au luat cu ei și obiceiurile și tradițiile armene. [5] Aceasta reiese și din următorul fragment al cântecului popular:

                    …Au intrat în școală, au prins-o pe învățătoare,

                                                         Ah, aman!

                   I-au deschis gura, limba ia-au tăiat-o,

                                                         Ah, aman !

Pentru că învățătoarea îndrăznise să predea limba armeană ….

Aceiași politică a dus-o și Abdul Hamid când ordona închiderea școlilor armene sau organiza măcelurile împotriva armenilor în anii 1894-1896.

La fel s-au purtat, mai târziu și Junii Turci. În perioada măcelului antiarmean din 1909 din Adana, a apărut cântecul popular:

                    Armenii măcelăriți fără milă plâng pe glie,

                   Adana cea frumoasă a devenit deșert și pustie

                   Focul și sabia, și jaful nemilos

                   Au prăbușit Casa Rubenizilor jos

                   Într-o clipă doar și armenii dezarmați

                   Au căzut sub sabia hoardelor secerați

                   Biserici și școli au pierit în foc

                   Mii de armeni au murit pe loc…” [6]

Însă  încălcarea drepturilor omului și-a atins culmile sale în zilelele genocidului în anul 1915, primul genocid al secolului XX, când șefii guvernului Junilor Turci, Talaat, Enver și Jemal au ordonat  uciderea a milioane de armeni. Sub pretextul exilului au fost scoși din vetrele lor stăbune și nimiciți.

Acestor lucruri le stau mărturie memoriile înregistrate ale armenilor exilați din Cilicia, Anatolia și Armenia de Vest, salvați ca prin minune de genocid, stabiliți în diferite țări iar ulterior imigrați în Armenia Sovietică în anii 1946-1947.

Iată ce ne-a relatat martorul ocular al acestor evenimente Garabed Mgrdcian (n.1910, la Tigranakert).:

„…în anul 1915, am fost, deodată, exilați. Eu eram foarte mic, dar  îmi aduc bine aminte, câți oameni erau în Tigranakert, am fost exilați, ne-au scos afară. Unchiul meu, care avea abia 15 ani, m-a luat pe umerii săi. Mama, și ea, luase în brațe fratele meu micuț și mergea pe jos. Fratele meu mai mare, Nșan, care era cu șase ani mai mare ca mine, mergea ținând-o de mână pe bunica noastră. În timp ce mergream eram loviți cu ciomege, bice și săbii. În cele din urmă am sosit și am ajuns la partea de sus a deșertului Der Zor, orașul Merdin, unde venea un tren ce ajungea la Alep. Acolo ne-au dat jos. Era un câmp verde. Mai jos era o vale. Pe noi, cei mici, ne-au separat, iar pe cei adulți i-au dus spre vale, au format un șir cu ei. Erau cam trei sau patru sute de adulți, tot pe atât erau și copii. Deci, pe noi, copiii ne-au pus să ne așezăm pe acel câmp. Nu știam ce o să se întâmple. Mama, ieșind din rând, tot venea la noi și ne săruta, ne tot săruta, și pleca. Noi, eu, fratele mai mare, și fratle cel mic de un an, vedeam de departe un sir de femei care se mișcau în rând, mama noastră era printre ele. Când ieșisem din casă, mama era cu portul național, de catifea și cusături aurii, capul era împodobit cu bănuți de aur, lanț de aur la gât, iar în haine cususe câte 25 de galbeni, pe ascuns. Ultima dată când a venit mama la noi ne-a sărutat nebunește, mi-aduc aminte, nu mai purta decât cămașa albă pe ea, nu mai avea nici podoabe, nici aur, nici hainele de catifea. Noi copii eram în necunoștință de cauză. Acolo se întâmpla ceva dar noi nu știam ce. Ca sa vezi însă, pe toți le dezbrăcau, pe rând, așezau hainele în ordine într-o parte, Ii dezgoleau pe toți, le tăiau capul cu toporul, și-i aruncau în vale. Mama, ca să vină la noi, de fiecare data îi dădea un galben sentinelei, am aflat, ca sa -și vadă cei trei copii, să ne sărute…”[7]

Iar un alt martor ocular, supraviețuitor al Marelui Eghern, Harutyun Alboiagian, (n.1904, Fândârgeac) povestește:

„…Pe noi ne-am mânat spre deșertul Havran. Pe toți i-a omorât, în fața ochilor noștrii. Eu i-am pierdut pe ai noștrii. Pe urmă pe cei nevârstnici ca mine, ne-au adunat, ne-au dus la orfelinatul lui Jemal Pasha, și ne-au turcit. Numele meu era 555, iar numele mic Shiukry. Pe prietenul meu armean l-au numit Enver. Ne-au făcut syunet, adică circumcis. Mulți cei care nu știau turcește, au tăcut săptămâni de zile, ca să nu afle că erau armeni. Dacă ceaușii aflau, trăgeau falaha, loveau cu bastoanele de 20-30- 50 ori la tălpi. Sau îi  puneau să privească soarele cu orele ca să orbească. Dădeau pedepse inimaginabile. Ne puneau să ne rugăm turcește, apoi tebuia să repetăm de trei ori „Padișahăm ciok yașa” (Trăiască sultanul nostru). Ne îmbrăcau haine turcești, alb cu negru. Jemal pașa a poruncit să fim bine îngrijiți, căci spera în caz de victorie,ca  mii de copii armeni turciți urmau să inobileze poporul turc. Noi trebuia să devenim viitorul lor…”[8]

 

182_004

Cei ce reușiseră ca prin minune să se salveze de la Genocid, ne povesteau cu lacrimi în ochi cum au fost măcelăriți în mod inuman părinții lor, de față cu ei, au necinstit mamele și surorile lor, au stâlcit cu pietre pe noii născuți…Aceste amintiri pline de scene terifiante ale Marelui Eghern, fac parte din aducerile aminte directe ce redau veridic trăirile armenilor de vest care au avut de împărtășit aceast destin atroce. În afara memoriei populare și relatărilor având bază reală, am reușit să consemnăm numeroase cântece și balade cu caracter istoric care paralel cu caracterul veridic istoric ce îl au, exprimă evenimentele cu sinceritate și simplitate populară. Fiecare vers și fiecare propozițiune ale cântecelor populare e un tablou terifiant al tragediei colective, un tablou complet al acesteia. Iar refrenele-lamente  completează și totalizează latura emoțională și sufletească ale eposului popular.

Aceste materiale cu caracter popular exprimă epoca trăită de autorii lor, condițiile socio-politice, evenimentele politice semnificative, atrocitățile comise de Junii Turci – Talaat, Enver, Jemal, ( mobilizare, confiscarea armelor, arestarea intelectualilor armeni, exilul, măcelul, atrocitățile) .

Martorii oculari ale Marelui Eghern povestesc cum armenii rămași neajutorati  fără arme, fără conducători, sub  loviturile bicelor și baionetelor jandarmilor turci, însetați și înfometați erau mânați spre necuprinsele deșerturi ale Mesopotamiei, Deir el Zor, Ras ul Ayn, Rakka, Havran, Suruci și altele…unde , natural,   sub povara acelor zile tragice au fost compuse și sfâșietoare cântece  populare .

                                 Privighetoarea și ea cântă  de primăvară

                                 Nu-mi deschide rănile, sunt adânci, adânci !

                                 Vai, Doamne Sfinte, ce-i cu Der Zorul ăsta ?

                                 De plâns ochii mei s-au ascuns în zdrențe…[9]

 

Însă în timpul exilului era interzisă nu numai rămânerea în urmă, odihna, sau băutul apei,ci   și vorbitul în armenește. Prin urmare armenii apuseni și-au exprimat tristețea și amarul și în limba turcă:

                                 Der zor dedikleri buiuk kassapa

                                 Kesilen kelleler ghelmez hesapa

                                 Osmanlî Efrată deonmiș dasaba

                                 Dininăn ughrăna  eolen Ermeni…

                   ( Der Zor  acest loc necuprins se numea

                    Capetele  măcelăriților nu la puteai număra

                   Au devenit măcelari mai marii osmanilor

                   Armenii erau jertfiți pentru credința lor…) [10]

Amintirile și cântecele populare mai redau și mărturii care exprimă luptele pentru supraviețuire duse disperat în diferite localități locuite de de armenii care au încercat să-și apere viața ducând lupte cu forțe inegale cu opresorii luptând pentru drepturle lor elementare. Așa cum a fost cazul în 1915 la Van, Șabin Karahisar, Musa Dag, Urfa iar mai târziu deasemenea, în 1920-1921, la Maraș, Aintap, Hagiân  ș.a. unde poporul a luptat cu abnegație.

Aceste fapte istorice au însoțit mereu pe supraviețuitoeii Genocidului de-a lungul întregii lor vieți și noi i-am găsit tăcuți și cufundați în gândurile lor. Această tăcere misterioasă a avut și ea cauza sa, și anume faptul că ani de-a rândul în patria sovietică domneau opreliști ce le interziceau să vorbească cu voce tare  referitor   la faptele din trecut. Iată de ce ne-a fost foarte greu să-i găsim, și să culegem informații cu caracter istoric.

Abia în acești ani din urmă, din fericire, atitudinea din Patrie  față de această problemă s-a schimbat,și în cadrul Academiei Armene de Științe a luat ființă Muzeul-Institut pentru studiul Genocidului Armean, unde pe lângă prezentarea  de exponate se derulează diferite studii și cercetări inclusiv cele referitoare la memoriile supraviețuitorilor Marelui Eghern.

TROȘAG, NR.1 (1573) ianuarie 2002, pag.141

Trad. de  A.S. 

_________________

[1]     Autoarea este membru al Institutului-muzeu al Genocidului armean, doctor în filologie, etnolog, folclorist, autoare a mai multor studii și articole științifice.

[2]     Materialele etnografice ale lui S.Hayguni, în vălmășagul Genocidului, În mare parte s-au regăsit în Franța. În anul 1945, Araz Garabedian, un membru al grupului  din Rezistența Franceză Manușian, a luat cu sine această arhivă în exilul său din Siberia, l-a adus apoi la Erevan, și a predat-o Muzeului de artă,literatură și istorie,  de unde ne-am folosit la elaborarea lucrării noastre : „Viața și faptele lui Sarkis Hayguni” .
[3]     „Ararat” ,Vagharșabat, 1895, p.243
[4]     Kr.Kalustian,” Maraș sau Ghermanic și Zeytunul eroic” New York, 1934, p.697.
[5]     K.Sarafian, „ Istoria armenilor din Aintap” ed. Los Angeles. 1953, p.5
[6]     V.Svazlian, „ Cilicia și tradițiile populae orale”. Erevan, 1994, p.174
[7]     V.Svazlian, „Mărturii orale ale armenilor din Armenia de Vest, despre Marele Yeghern” Erevan, 1995, p.149-150.
[8]     Ibidem pag.135.
[9]     Ibid. p.37
[10]   Ibid. p.39

  • 40
  •