Mihai Stepan Cazazian

Mărturii cutremuratoare din genocidul armean: Încă mai aud copiii deportați

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

 

descărcare Salibian

 

Unul din ultimii martori in viata ai genocidului armean, Yevnigue Salibian, povesteste cum, la aproape o suta de ani dupa evenimentul sangeros, inca ii mai rasuna in urechi plansetele copiilor armeni biciuiti de politia turca.

Nascuta in 1914, in Aintab, Yevnigue Salibian avea trei ani in 1917, cand turcii erau in plin proces de epurare a armenilor, scrie The Independent.

Turcia inca neaga Holocaustul armean, cu toate ca un milion si jumatate de armeni crestini au fost ucisi. Barbatii au fost impuscati sau injunghiati, iar femeile si copiii trimisi in desertul din nordul Siriei, unde au fost infometati, violati si macelariti. Guvernul otoman a utilizat si o forma primitiva de camera de gazare pentru a goli Turcia de armeni.

Atat de multi parinti au fost ucisi in primul an al genocidului armean, incat zeci de mii de copii bantuiau pe strazi. Micutii au fost stransi cu biciul de catre turci si deportati.

Yevnigue isi aminteste ca “era o veche usa de lemn si avea crapaturi prin ea si m-am uitat printre ele. Erau multi copii afara, fara pantofi, si jandarmii turci ii bateau cu biciul sa-i faca sa mearga. Cativa aveau parinti. Nu aveam voie sa le ducem mancare. Politia folosea biciuri pe copii si bate lungi ca sa-i bata. Sunetul copiilor care tipau cand erau deportati – inca ii mai aud”.

Familia micutei Yevnigue a reusit sa ramana in casa pana cand a intrat armata franceza in estul Turciei, dupa capitularea otomanilor, insa Mustafa Kemal Ataturk a lansat un razboi de gherila impotriva “ocupantilor”, asa ca, in 1921, putinii supravietuitori ai genocidului au fugit in Siria. Printre ei, si Yevnigue si parintii sai.

“Se auzea sunetul sangelui care iesea din mine”

“Familia mea era impartita in doua carute. Am facut schimb de locuri cu o batrana. Era noaptea si deasupra unei rape, caii nostri s-au speriat, caruta s-a rasturnat si o bara metalica a omorat-o pe batrana si eu am fost aruncata peste marginea unui pod, si numai haturile calului m-au salvat pentru ca se infasurasera in jurul piciorului meu. Iisus m-a salvat. Atarnam acolo si se auzea ‘hushhhhhh’ – sunetul sangelui care iesea din mine”, povesteste Yevnigue cum a capatat rana adanca din picior.

Intrebata, la aproape o suta de ani dupa acele vremuri teribile, ce simte fata de turcii care au distrus armenii, a replicat: “Ma rog pentru Turcia. Ma rog pentru oficialii turci sa il gaseasca pe Iisus. Tot ce s-a ales din profetul Mohamed este praful. Insa Iisus traieste in Rai”.

 http://www.ziare.com

  • 23
  •