Mihai Stepan Cazazian

MĂRTURII 1915 / Ascultându-l pe Boghos din Siria…

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share
scan poza

Boghos Nazarian

Anii vietii au  trecut cu repeziciunea unui rau de munte , unii au murit, altii s-au nascut , si am ajuns anul acesta sa comemoram implinirea unui secol de la moartea neagra ce s-a abatut asupra poporului armean in 1915. Oricate generatii se vor perinda pe acest pamant, pentru unii armeni, momentul tulbure si sangeros trait de stramosii lor, prinde viata de fiecare data pe 24 aprilie, in toata lumea, aducand frisoane reci si tremor in inimile tuturor. In acest mod a prins contur ideea de a reda prin intermediul catorva randuri , o frantura de poveste, o marturie trista a lui Boghos din Siria catre copii lui, armean nascut in decembrie 1922, din parinti deportati din localitatea Urfa.

Amintirile sale, desi invaluite in negura umeda si innecacioasa a vremurilor ce s-au asezat nemiloase in sufletul tuturor, parca sunt desprinse din tablouri cu teme grotesti , cu greu ne putem imagina ca fac parte din realitatea nemiloasa a acelor timpuri.

Tabloul negru al relatarilor incepe sa prinda contur, cand cei doi bunici ai lui Boghos , pe numele lor Magardici si Apkar, aflati la varsta cruda a adolescentei,moment al vietii in care cei mai multi tineri inca se mai joaca si traiesc fericiti ultimile bucurii ale mintii de copil, au fost deportati impreuna cu familiile  lor, din Urfa cea bogata in desertul ucigas al Siriei.

Drumul deportarii pentru Magardici si Apkar din Urfa a lasat grele dureri in suflet, semne de foc si sabie, ale caror duritate  poate fi descrisa prea putin in relatarea noastra, cuvintele palind in fata incarcaturii emotionale a acelor vremuri. Acesti tineri adolescenti au fost alungati impreuna cu inca jumatate de million de armeni din zona roditoare a Mesopotamiei, situata intre malurile raurilor Tigru Si Eufrat. Familiile lui Magardici si Apkar s-au numarat printre cei o suta de mii de supravietuitori ai drumului deportarii, care pleca din Garmuci si Urfa, inaintand pe malul Eufratului, spre Alep, Bab, Dipsi, Mascane, Rakka, ajung in Deir-es-Zor, punct final al calatoriei mortii pentru poporul armean, aflat in cel mai arid si neprimitor loc din desertul Siriei. Cei patru sute de mii de oameni care si-au pierdut viata pe acest traseu au suferit morti brutale si pline de tortura. Turcii recurgeau la metode de nimicire precum decapitare, infometare. Tinerele armence erau agresate sexual in cele mai cumplite moduri cu putinta, iar cele care nu se supuneau erau legate de carute trase de cai si tarate pana isi dadeau ultima suflare. Femeilor insarcinate li se despica burta cu scopul de a li se scoate fatul nenascut, care cadea la picioarele mamelor neputincioase, acestora ulterior li s-a taiat capul. Bolile si foametea faceau ravagii, suferinta armenilor ce carau povara drumului deportarii i- a impresionat pe arabii din satele siriene de pe malul Eufratului, care au incercat sad ea o mana de ajutor celor loviti de tragedia neagra. Conform relatarilor lui Magardici din Urfa, tatal lui Boghos, născut in Siria la 27 decembrie 1922, iranienii incercau sa-i ascunda pe supravietuitorii armeni in cuptoare de lut din incinta caselor, sau in căpițe cu fân. Din păcate, agresorii au aflat de aceste initiative ale arabilor sirieni, si înarmati cu sabii si torte, dadeau foc si strapungeau fanul cu sulitile , armenii de toate varstele pierzandu-si viata in chinuri groaznice. Mamele istovite de foamete si calduri insuportabile isi abandonau neputincioase copii in desert, care si a- gasit finalul in cel mai inuman mod , marturie fiind oasele miilor de copii gasiti si astazi in desertul sirian. Episodul cel mai emotionant si plin de incarcatura istorica este acela al transformarii raului Eufrat din irigatorul sperantei si al bogatiei Mesopotamiei armenesti, in fiorul rosu maroniu al mortii.

10646885_10204894173183975_8053553469274277981_n

Biserica armeneasca din Deir es Zor distrusa anul trecut de ISIS

Martorii masacrului au povestit copilului Boghos despre mirarea arabilor sirieni, care nu intelegeau de ce Eufratul a devenit raul sangeriu, de culoare rosu inchis. Explicatia era simpla, noua culoare a raului era data de sangele celor aruncati in el de agresori si de la sangele femeilor care se sinucideau ,aruncandu-se in apa, pentru a scapa de povara unei morti extrem de violente. Un lucru devine asadar foarte clar atat pentru noi, cei ancorati cu vietile in prezentul anului 2015, cat si pentru cei ce au trait momentele monstruoase din 1915, si anume ca agresorii turci au incercat sa extermine in masa poporul armean, folosind metode de exterminare ce  nu pot fi explicate de puterea mintii rasei umane, acest comportament devenind simbolul unei  nebuloase emotionale pentru posteritate, ce ne obliga sa luam pozitie ferma impotriva la astfel de episoade sangeroase si plina de macabritate.

Puterea si optimismul  poporului armean  nu si-au pierdut esenta tare in acest secol care s-a asternut cu repeziciune peste generatii, ci au devenit doua atribute care consolideaza taria tuturor  , de a mai spera ca “ intr-o buna zi se va face dreptate pentru poporul armean”, dupa cum ne-a transmis Boghos Nazarian din Siria. Putem concluziona ca stimabilul nostru domn Boghos , armean nascut in Siria, din parinti armeni deportati din Urfa si Garmuci, la onoranta varsta de aproape nouazeci si trei de ani inca mai este strapuns in suflet de sperata  in justitia divina si in dreptatea istoriei  care vor darui inapoi natiunii armene macar o parte din ce le-a fost luat miseleste. Speranta dumnealui in mai bine si increderea ca poporului armean ii va fi recunoscuta oficial, intr-un final pozitia socio – istorica de natiune exterminata fara nici o remuscare de catre turci, ii obliga pe cei din tinerile generatii de armeni sin u numai, sa faca cinste stramosilor si sa continuie lupta pentru ca Genocidul armean sa fie recunoscut oficial. Abia in acel moment asteptat de un secol se va face dreptate, iar spiritul celor ce si-au varsat sangele in Eufrat se va putea odihni in pace , sa isi doarma linistit somnul de veci asa cum ii este dat omului de milenii sa-si incheie calatoria prin universal ancestral.

Asadar, lupta armenilor pentru recunoasterea Genocidului armean poate fi asimilata luptei fiintei umane de a-i fi respectat dreptul la viata, fara de care am fi condamnati la o existenta efemera, fara finalitate si nedemna de statutul de creatie superioara la care ravnim de secole si in jurul careia s-au urzit democratiile moderne. Lupta armenilor pentru recunoasterea evenimentelor nefaste din 1915  ar trebui sa fie lupta tuturor democratiilor lumii, a intregii  oameniri de a ne fi respectat dreptul la viata, si de a nu mai lasa deschis nici un por al umanitatii pentru a se strecura idei criminale impotriva semenilor.

Inchei aceste randuri prin a-mi exprima credinta ca omul poate trece la o etapa superioara a existentei lui ,doar printr-o masiva unitate in diversitatea raselor umane si prin acceptarea ca element valoaros si emblematic  a ceea ce reprezinta diferentele culturale intre natiuni. A fi diferit cultural, nu inseamna ca esti mai bun sau mai rau, inseamna ca ai mostenit originalitatea stamosilor, ce trebuie pastrata cu indarjire, pentru a mentine vie atat identitatea unei natii,cat si a ta ca individ ce apartii culturii respective.

“ Unitate si originalitate in diversitate – cheia convietuirii armonioase ! , ar trebui sa reprezinte sloganul existential al luptei generatiilor viitoare pentru o viata plina de bogatii morale si stabilitate, caracterizata de o armonie perfecta intre trecut, prezent si viitor, demna de o fiinta superioara, cum ne place tuturor sa credem ca suntem.

Daria Tănăsuca

  •  
  •