Mihai Stepan Cazazian

„Marile tragedii nu au limbă maternă“ – Interviu cu Varujan VOSGANIAN

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

varujan-vosganian-angelus-konferencjaRecompensat cu numeroase şi importante premii, Varujan Vosganian este ȋn prezent unul dintre autorii romȃni cei mai traduşi. Ingeniozitatea cu care manevrează tehnicile narative, dar şi convenţiile stilistice, atestă talentul său remarcabil, dar şi forţa sa creativă.

 

Recent, la Wroclaw a avut loc Gala celei de-a XI-a editii a decernarii Premiului Literar al Europei Centrale ANGELUS. Romanul Cartea șoaptelor (Polirom, 2009, 2012), de Varujan Vosganian, a primit toate premiile decernate cu acest prilej: Marele Premiu ANGELUS, Premiul Cititorilor „Natalia Gorbanevskaia“ și Premiul pentru Cea Mai Bună Traducere, se arată într-un comunicat al Editurii Polirom.  Autoarea versiunii în limba polonă a Cărtii șoaptelor este Joanna Kornas-Warwas, iar editura poloneza care a publicat volumul este Ksiazkowe Klimaty. Scriitorul și traducatoarea au fost prezenți la festivitate, primind premiile din partea primarului orasului Wroclaw, Rafal Dutkiewicz, și a președintelui Juriului ANGELUS 2016, profesorul Mykola Riabczuk. În finala din 2016 a prestigiosului premiu au intrat șapte scriitori, printre care, în premieră absolută, doi autori din România: Varujan Vosganian, cu Cartea șoaptelor (traducerea: Joanna Kornas-Warwas), si Cristian Teodorescu, cu Medgidia, orasul de apoi (traducerea: Radoslawa Janowska-Lascăr). Ambele cărţi au fost publicate cu sprijinul Programului TPS, derulat de ICR prin Centrul Național al Cărții. ANGELUS este cea mai importantă distincție în domeniul creației de proză, pentru un volum tradus în limba polonă. Cîștigătorul este recompensat cu un premiu în valoare de 150 000 PLN și o statuetă realizată de artista Ewa Rossano. Premiul „Natalia Gorbanevskaia“ a fost creat în 2013, ca omagiu adus poetei și disidentei ruse Natalia Gorbanevskaia, președintă a juriului Premiului ANGELUS încă de la prima ediție pînă in 2013. Premiul se acordă in urma voturilor online ale cititorilor, iar în acest an Cartea șoaptelor a întrunit cel mai mare număr de voturi, se mai scrie în comunicatul Editurii Polirom. Cei șapte finaliști ai ediției din acest an a Premiului ANGELUS au fost: Varujan Vosganian (România), Cristian Teodorescu (Romțnia), Maciej Hen (Polonia), Anna Janko (Polonia), Kristina Sabaliauskaite (Lituania), Alvydas Slepikas (Lituania) și Vladimir Nekliajev (Belarus).
Nominalizarea a două cărți românești în finala ANGELUS 2016 și cîștigarea tuturor premiilor la această ediție reprezintă un succes enorm pentru literatura română în Polonia și o recunoaștere a valorilor ei pe plan european. În competiție au fost inscrise cărți semnate de autori din douazeci și una de țări europene, cu atit mai meritorie fiind prezența a doi autori români in finală, se mai spune în comunicatul de presă al Editurii Polirom.
Cartea soaptelor a mai aparut în limbile: neerlandeză (Pegasus), germană (Paul Zsolnay, Büchergilde – ediție bibliofilă), spaniolă (Pre-Textos), italiană (Keller Editore), armeană (Editura Uniunii Scriitorilor din Armenia, Antares), bulgară (Avangard Print), franceză (Editions de Syrtes), ebraică (Hakibbutz Hameuchad), cehă (Havran), suedeză (2244), portugheză (ediție digitală), maghiară (Orpheusz), persană (Ketabe Miamak). Noi traduceri ale romanului vor apărea în limbile engleză (Yale University Press), norvegiană (Editura Bokvennen), sîrbă (Laguna) și croată (Sandorf), precum și o nouă versiune în armeană (Editura Sfîntului Scaun de la Ecimiadzin).

Duminică, 20 noiembrie, la Tîrgul Gaudeamus, Varujan Vosganian a lansat un nou roman: Copiii războiului, publicat la Editura Polirom. Despre premii, literatura română în lume și romanele Cartea șoaptelor și Copiii războiului, am purtat un dialog cu scriitorul Varujan Vosganian.   

Consideraţi că premiile obținute de scriitorii romăni, printre care și Premiul Angelus primit de dumneavoastră în Polonia, sporesc vizibilitatea literaturii romȃne ȋn lume?

Anul 2016 a fost un an bun pentru recunoașterea literaturii române în lume. Norman Manea a primit Premiul Feria Internacional del Libro, la Gudalajara, Mircea Cărtărescu a câştigat Premiul Gregor von Rizzoli, la Florența, după ce cu un un an mai înainte primise Premiul de Stat al Austriei, Ana Blandiana a fost desemnată „Poetul European al Libertății“ în Polonia. În ce privește Premiul Angelus, nu este pentru prima oară cînd un scriitor român este nominalizat. În această listă se includ Norman Manea, Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici și Cristian Teodorescu. Este potrivit să amintim și rolul Institutului Cultural Român, cu sprijinul căruia au fost traduse, în ultimul deceniu, sute de titluri. Cît privește premiul Angelus la care faceți referire, care este cel mai important premiu de literatură al Europei Centrale, el este rezultatul succesului de critică și de public pe care l-a avut romanul Cartea șoaptelor în Polonia. De altfel, Cartea șoaptelor a mai fost nominalizată, în acest an,  pentru un premiu important în Polonia, „Ambasadorul Noii Europe“, dar nu am luat parte la selecția finală pentru că, din motive obiective, am anunțat că nu pot participa la evenimentul decernării premiilor.

Cartea şoaptelor, comparată, de unii critici europeni, adesea cu romanul Un veac de singuratate de Gabriel Garcia Marquez, are un număr foarte mare de cititori. Care credeţi că sunt ingredientele care au contribuit la succesul acestui volum?

Printre argumentele juriului de la Angelus au fost invocate, pe de o parte, profunzimea temei, iar pe de alta, stilul în care ea a fost expusă. Nu e ușor să te apropii de o astfel de temă cum este cea a genocidului. Iată și prezentarea pe care am făcut-o, pentru  festivitatea de decernare a premiului: ,,Cartea șoaptelor este o biografie a secolului XX, cu toate suferințele pe care le-a adus omenirii: războaiele mondiale, lagărele de concentrare, gropile comune, apatrizii, genocidurile, ideologiile, ca instrument al autorității, căutările zadarnice de sine. Se spune despre Cartea șoaptelor că este o carte identitară despre poporul armean și o evocare a tragediei cumplite prin care acesta a trecut în secolul trecut. Dar marile tragedii nu au limbă maternă. Atunci cînd descrii o tragedie de o asemenea amploare, într-un anumit fel, descrii toate marile tragedii ale lumii. Romanul evocă lagărele de concentrare prin care au trecut armenii în deșertul Siriei, dar evocă și lagărele prizonierilor de război din cel de-Al Doilea Război Mondial sau Ghetto-ul din Varșovia. Cartea șoaptelor nu e numai o carte despre armeni, e o carte despre cei care au suferit istoria, în loc s-o trăiască. Fiecare popor, fiecare, loc, fiecare timp are o Carte a șoaptelor a sa. Cartea șoaptelor este o invitație, pentru cititorii de pretutindeni, de a imagina o Carte a șoaptelor a familiei în care s-au născut, a comunității căreia le aparțin“.

Atît romanul Cartea şoaptelor, cȃt şi volumul de proză scurtă intitulat Jocul celor celor o suta de frunze şi alte poveştiri s-au tradus ȋn aproape douazeci şi cinci de limbi. Traducerile şi premiile atrag ȋn mod suplimentar atenţia asupra volumelor?

Traducerile nu sporesc calitatea unei cărți. Există scriitori români de mare valoare care sînt dificil de tradus, cum ar fi poeții Mircea Ivănescu sau Virgil Mazilescu, ori prozatorul Ștefan Agopian. Asta nu le diminuează cu nimic valoarea literară. Dar, cu siguranță, traducerile sporesc audiența pentru cartea respectivă și dau o recunoaștere în plus literaturii române. E interesant să vezi cum cititori din culturi diferite se raportează la același subiect, fiecare cu traumele poporului său. În ce privește Cartea șoaptelor, de pildă, care a participat în diverse evenimente publice sau a fost subiect al unor eseuri, simpozioane ori articole de critică literară în peste 200 de orașe din întreaga lume, am discutat mai ales despre problemele locului respectiv și mai puțin despre personajele cărții.

La Tȃrgul Gaudeamus aţi lansat Copiii războiului, un roman care are aceeaşi tonalitate gravă ca şi Cartea şoaptelor. Este marea suferinţă tema dumneavoastră predilectă?

Marea suferință a fost tema predilectă a secolului al XX-lea. Și secolul al XXI-lea a moștenit această sensibilitate. Nu vreau să spun că s-a suferit mai mult în secolul al XX-lea  decît în cele anterioare. Dar a fost, dacă pot spune așa, o instituționalizare a suferinței, provocarea suferinței a fost de-a dreptul un scop al politicii internaționale și al unor autorități de stat. Ideologiile s-au bazat adesea pe teamă și pe suferință. E drept că, în egală măsură, dreptul internațional a reacționat, creînd mijloace de protecție, chiar dacă nu întotdeauna eficiente. Suferința lasă în urmă învinși, care suferă istoria, în loc s-o trăiască. Literatura este omagiul adus celor învinși. Care, în felul acesta, cu sprijinul literaturii, se transformă, în memoria lumii, din învinși în învingători.

Scrieţi fără ură, chiar daca este vorba de istoria familiei dumneavoastră sau despre alte evenimente. Abordarea marilor tragedii este şi un semnal de alarmă privind lumea contemporană?

Eu nu am fost crescut in ură față de poporul turc, chiar dacă o mare parte a familiei mele a fost masacrată în Imperiul Otoman. Bunicii mei spuneau că de vină sînt guvernele, nu popoarele. Ei vorbeau foarte bine limba turcă și erau buni cunoscători al culturii turcești. Cartea șoaptelor nu e scrisă cu ură. Ura e un fel de concluzie, iar concluziile omoară arta. Ura e bună pentru pamflete, pentru discursuri politice, nu pentru literatură de acest fel. Tema de fond, în confruntarea cu memoria, deci și cu marile tragedii, este opțiunea dintre uitare, răzbunare și iertare. A uita, a nu te răzbuna și a ierta, iată triada fundamentala a condiției umane. Aceasta este, de altfel, și tema romanului Copiii războiului.

Cum vedeţi relaţia dintre cultură şi politică? În Romania, consumul cultural scade drastic, statistic vorbind. Se ȋnchid biblioteci publice, săli de cinemetograf, chiar teatre. De asemenea, piaţa de carte se află ȋn suferinţă. Pe de altă parte, teatrul independent devine mai puternic.

Politica este o artă a comunicării. Atunci cînd e autentică, politica are o expresie culturală. Mergeți într-un liceu, în cabinetul de istorie și în cel de literatură. Veți găsi pe pereți cam aceleași figuri. Titu Maiorescu, Take Ionescu, Junimea ca for politic conservator, Spiru Haret, A.D. Xenopol, Barbu Șt. Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, Nicolae Iorga, Octavian Goga, Gheorghe Brătianu etc.etc. În muzeul scrierilor diplomaților literați de la Ministerul de Externe găsim manuscrise ori depeșe ale lui Vasile Alecsandri, Ion Ghica, Lucian Blaga, Mircea Eliade etc. Cînd, în România, politica a fost făcută de oameni de cultură, am făcut politică mare. Cînd politica a întors spatele culturii, a disprețuit-o sau chiar a folosit-o ca instrument al autorității, am rătăcit în afara propriei istorii. Nu mă refer neapărat la prezența creatorilor de cultură în politică, dar la oamenii de cultură, adică la cei la care teancul cărților citite e mai înalt decât scaunul pe care stau. Cultura nu este susținută în România, iar inițiativele sînt mai degrabă propagandistice. Prețul plătit pentru Cumințenia pămîntului, de pildă, e echivalent astăzi cu sumele care se acordă în sprijinul literaturii române pe mai bine de un sfert de veac. Pe vremea cînd conduceam finanțele am sporit finanțarea culturii. Astăzi, față de perioada aceea, cultura primește, în termeni reali, mai puțin de jumătate. Cred foarte mult în rolul culturii pentru recuperarea identității noastre naționale și pentru regăsirea unei anumite solidarități. Căci cultura este singura îndeletnicire umană care învinge fără să lase în urmă învinși, care cucerește fără să umilească.

Interviu realizat de Andreea BARBU

Andreea Barbu este studentă la Facultatea de Limbi Străine, Universitatea din București

observatorcultural.ro

  •  
  •