Mihai Stepan Cazazian

MAIA LEVANTINI / Anton Chevorchian și cei pe care i-a lăsat în urmă

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page

Chevo în 1984

 

În fotografii, vremurile se agață de oameni. Speranța anilor șaizeci-șaptezeci, haosul nătâng din anii nouăzeci, și mai ales ruina neagră a anilor optzeci se încheagă încet-încet în jurul siluetelor prinse în poze, ca o cerneală secretă care prinde culoare cu trecerea anilor. Mai toate fotografiile noastre de liceeni sunt acum contaminate, mai toate caracterele – elevi și profesori laolaltă –  prizonierele unei escrocherii magice.  Figura mea de tânăr sclav la absolvirea liceului în anii optezi are mai mult în comun cu figurile colegilor mei din același deceniu decât cu zâmbetu-mi anatomic neschimbat din pozele făcute în anii nouăzeci, zâmbet care peste ani a ajuns să degaje un aer de optimism prost, lovit-în-cap-cu-leuca-istoriei.

Puțini sunt imuni la zisa escrocherie. Anton Chevorchian era unul din ei. Este neschimbat între elevii lui din Liceul de Matematică-fizică nr. 3 din anii șaptezeci, optezeci sau nouăzeci. Sigur, a albit, dar cam atât. Riduri – mereu aceleași, cred că le-a avut de când era copil. Mai mult decât neschimbat – pare oarecum străin de loc și timp, o siluetă singulară măsluind bunătatea de poze. Nu știu care îi era secretul – poate cămășile mereu albe și călcate-n dușmănie, poate excesul de literatură germană sau disprețul prost ascuns pentru ˝contingent˝ – ceva îl protejează și acum și îl păstrează neatins. Mai mult, așa cum părea insulat în fotografii, tot așa părea de marțian și de-adevăratelea în anii în care a lucrat ca profesor de română la MF3.

Făcea o figură inconfundabilă. ˝O să-l recunoști imediat, nu seamănă cu nimeni˝, mi-a zis mama înainte de prima zi de școală, când o pisam la cap să-mi dea detalii despre viitorul diriginte, că doar erau colegi și poate-poate știa ceva să mă ajute să trișez din start în jungla înfricoșătoare a noii școli. ˝Un armean înalt, îmbrăcat la patru ace˝, a mârâit tata. A uitat să spună că numitul armean nu renunța nicicând la cele patru ace. Noi, ceilalți, negociam cu locurile, proiectam ceva solidaritate de grup, ne găseam liniștea în gașcă. Mergeam toți în trening la munca involuntară din parcul IOR. Chevo apărea în costum și cu pantofii bine lustruiți. Profesoarele noastre deveneau sportive în tabără la munte. În fiecare vară, Chevo se plimba aristocrat prin Predeal, amestecând apretul cu ozonul. Dădeam nas-în-nas cu el la piața Miniș – patru ace și o sacoșă de cartofi, sacoșă care se legăna jenată, conștientă de ridicolul situației.

În ˝Ultima Licornă˝, Peter Beagle descrie un moment în care licorna – amețită de singurătate – aproape se lasă prinsă de un țăran. Fascinat de frumusețea animalului, țăranul se felicită că a dat peste ˝o iapă albă cu coama plină de scaieți.˝ Chevorchian dădea aceeași impresie stranie că ce vedem din el era doar o variantă de export, declasată pentru simțurile noastre plebee.

Și altceva mai era de el dincolo de pedanteria vestimentară și figura insolită?

 

Erau orele întotdeauna fără catalog sau manual.

Era hazul nebun în care antrena toată clasa când ne povestea despre obiceiurile țicnite ale lui Caragiale, Ion Barbu sau Immanuel Kant.

Era maniera elegantă în care ne dirija dincolo de provincialismul literaturii române, pe care o folosea subversiv ca pretext pentru introducerea în marea literatură.

Era refuzul – cam bățos, deh – al participării la entuziasmele de grup care mai ameliorau disperarea colectivă din anii optzeci. Ce mișto usturător făcea de Cenaclul Flacăra! Sau de ˝Arta Conversației!˝ De meciurile de fotbal și de rockul progresiv! Și acum mă pișcă unde a dat.

Era încrederea implicită pe care o avea în capacitatea noastră de a digera artă abstractă, Sturm und Drang, Elegiile lui Nichita, concertele brandenburgice, pe toate le arunca spre noi anticipând un apetit intelectual pe care cei mai mulți l-am descoperit din mers.

Dar mai mult decât inițierea masivă în canonul artei universale, Chevo aducea în clasă o altă armă zdrobitoare, o plasă secretă de prins și îmblânzit adolescenți năuci. În loc să se uite la noi ca la o adunătură amorfă de potențiali chiulangii, Chevorchian știa să ne facă să ne simțim unici. În clasă, în discuțiile de pe holuri sau din parcul IOR, fiecare elev pe care îl angaja descoperea fascinat cât este de special, de amuzant, de răzvrătit, de creativ. O tehnică clasică de seducție, o șmecherie pedagogică ce ne lăsa plini de speranță și dispuși la eforturi altfel de neînchipuit ca să nu-i dezamăgim încrederea. Altă explicație nu văd pentru travaliul pe care l-am depus mulți să citim din scoarță-n scoarță monstruoase tomuri ca Doctor Faustus sau Război și Pace.

Foștii lui elevi povestesc mai bine decât oricine ce le-a rămas după Chevorchian.

˝Chevo… Nu cred că există și nici că va exista un alt profesor mai complet, mai îndrăgit și mai prezent în ființa noastră. A format generații de elevi cu credință, dăruire și dragoste pentru profesia lui, cu o modestie și simplitate demne doar de un monstru sacru. Numai scârțâitul scaunului pe care se așeza la catedră ne mai aducea la realitate – în rest ne ducea într-o lume fascinantă cu idei ce nășteau alte idei. Nu numai că nu îl voi uita niciodată, dar va trăi in mine atâta timp cât voi trăi eu!˝

˝Eu eram îndrăgostită de el. La orele lui nu voiam să sune clopoțelul de recreație. Toată clasa stătea fascinată la orele lui.˝

˝Și acum îmi răsună în urechi glasul lui ca un tunet când mă prindea făcând cine știe ce la ora lui: “Lăzărică !!” …. și după 3 secunde în care laserul privirii sale mă sfredelea aproape la propriu, un zâmbet larg îi apărea pe față și spunea duios, cum numai el putea, “Mă băiatule, mă …. “. Ca să nu mai amintesc de fantasticele despicări ale firului în patru la  “Oul dogmatic” și  la “Moromeții” ….˝

˝Pentru mine Chevorchian a avut un impact major, un adevărat dascăl pentru viață, așa cum numeri pe degetele de la o mână , un exemplu de pasiune pentru elevi și Carte. În clasa a noua, în 1978, făceam practică productivă grunduind scaune și recitând Floare Albastră. Eu , Dan V și Dana M munceam cu spor în curtea liceului și ne dădeam cu părerea despre sensurile poeziei.˝

 

˝Ne încuraja să gândim și să formulăm coerent un punct de vedere, cum se practică în universitățile americane. Citeam cartea și apoi discutam în oră: “dau un zece pentru…” și urma provocarea. Ora trecea extrem de repede… Organiza “clubul de literatura”. Ce invitați ați văzut voi? Eu îmi amintesc că el a fost mai interesant decât Nina Cassian, când a avut-o invitată.‪ Șerban Cioculescu și Eugen Simion. Ioan Alexandru, Gabriel Liiceanu, Mircea Dinescu (pe când “era poet”), Nicolae Manolescu, Ștefan Augustin Doinaș.˝

˝E greu să sumez influența enormă pe care a avut-o asupra mea. Am vrut să ajung să emulez aceeași intelectualitate fină, acel echilibru care provine din cultura îmbinată cu pedagogie. O frază de-a lui m-a întovărășit mereu în viață, modelându-mi conduita în situații importante. De asemeni le-am inculcat-o și copiilor mei, deși în engleză nu sună la fel de poetic “libertatea este necesitatea înțeleasă”…˝

Dacă cineva iți spune: Te iubesc pentru că……, înseamnă că nu te iubește.”

˝Ce femeie este mai atractivă: una cu fusta scurtă sau cea care poartă o rochie lungă ?” ˝Cea cu rochie lungă, domnule profesor!˝ “De ce?” Inghit în sec, trag aer în piept și arunc în aer. ˝Datorită misterului˝. Sprâncenele acelea învolburate se ridică și un deget pornește spre mine: “Așa e, bravo domnișoară!” Inchid ochii și îl văd aievea, cum rar mi se întamplă după atâția ani, unul dintre profesorii mei etalon pentru care am venit cu atâta drag la ore!˝

˝Mama mea și acum are notițe “literare” de la ședințele cu părinții (l-am avut și diriginte). Acapara întreaga audiență. Magic!˝

˝Eu n-am fost talentată la scris și mă stresau tezele la romana. Scriam scurt și terminam repede. Luam note acceptabile. Cred că Chevorchian știa că mă străduiam, dar un pic ar fi vrut el să mă străduiesc mai mult:-) După o lucrare pe care am terminat-o repede, am scos andrele și am început să lucrez la niște jambiere că urma să plec la munte în weekend și era iarnă. Aproape un trimestru, dupa ce intra în clasa, prima întrebare era: Damian, azi croșetezi? :-)))) Era felul lui de a face haz … și de a-mi atrage atenția că cititul îți poate oferi mai mult decât croșetatul. Am descoperit cititul cu el. Și mi-a placut.˝

˝Era o unitate între înfățișare, atitudine, și discurs care îi confereau profilul unui personaj de clasă, real și neostentativ.  Cred că spune multe, doar simplul fapt că ne putea aduna în jurul domniei sale în afara orelor de clasă, la vârsta la care aveam destule alte atracții. Eu, de exemplu, făceam de acasă, aproape o oră cu troleibuzul. ˝

˝Orice am încerca să scriem despre acest om și profesor va fi puțin față de personalitatea sa remarcabilă…Face parte dintre acei oameni care te marchează pe viață. La amintirea lor faci involuntar în gând o reverență adâncă, sufletul ți se umple în același de timp de iubire și recunoștință! Vă amintiți că saluta pe hol orice elev, dânsul întâi? Și spunea, de la înălțimea spiritului lui în același timp smerit: “Salut orice elev. Cine știe ce om deosebit este și va deveni!”…˝

˝Inalt și foarte drept, cu un păr grizonat imposibil de des, trăsături mari urât-frumoase, în costum impecabil, pantofi eleganți și ciorapi asortați la cravată – în pofida perfecțiunii ținutei, sau poate tocmai datorită ei, ființa lui trăda o iremediabilă stângăcie care atunci mă facea să mă gândesc la Albatrosul lui Baudelaire. Era o figură unică, atrăgea venerație dar și ridicol, știu că mai ales după ’89 a avut probleme cu unii elevi eliberați, alandala, de dictatură dar și de cultura clasică și de respect. Era prea profund și serios ca să se poată apăra de bășcălie. Nu știu cât a suferit când magia lui nu a mai lucrat – sper din suflet să nu-i fi păsat. Preocupat în egală măsură de formă și de fond, era dusmanul declarat al formelor fără fond. Asta mi-a rămas de la el mai mult decât orice altceva – ah, și romanele minunate pe care nu le-aș fi citit fără el, și filosofia pe care n-aș fi studiat-o fără el, și viața mea care ar fi fost cu totul alta fără el.”

Magie. Minune. Majuscule.

Aminitiri atât de precise dar și de încărcate afective, toate țintind spre aceeași revelație: ne-am întâlnit, generație după generație, cu un arhetip care, în cea mai bună tradiție jungiană, a mediat pentru fiecare dintre noi realitatea unitară, unus mundus din spatele cacofoniei lumii.

Chevorchian călătorea printre noi ca Dumbledore în Hogwarth sau Gandalf în Middle Earth. Aventurile în care ne-a tentat, descântecele și farmecele pe care ni le-a lăsat antidot împotriva formelor fără fond, a ignoranței agresive, sau a complezenței intelectuale (avea o farmacie de leacuri misterioase), toate ne-au ajutat mai târziu să ne facem casă într-o lume tălmăcită și răstălmăcită, cum spunea poetul. Arhetip al magului/bătrânului înțelept, Chevo a făcut o singură abatere de la regulă – nu a așteptat să îmbătrânească printre noi. Fără să ne dea prea mult timp să ne pregătim, într-o seară de primăvară a plecat zorit sau poate doar indiferent – ca orice artist – pentru lucrul pe care l-a dus la bun sfârșit.  

Că nu a trecut fără rost printre noi stau martori toți cei pe care i-a lăsat în urmă.

 Maia LEVANTINI

 

17 Responses to MAIA LEVANTINI / Anton Chevorchian și cei pe care i-a lăsat în urmă

  1. Sorin Stefanescu June 20, 2018 at 1:01 pm

    Superb, Maia. Un fost LMV-ist norocos in a-l fi avut diriginte, isi depune la picioarele tale, palaria.

  2. DanL June 20, 2018 at 1:26 pm

    Exceptional. Multumesc (si in numele cls XIIA / promotia 1981) !

  3. Ileana Popa June 20, 2018 at 2:34 pm

    Intr-adev?r un profesor cum altul n-am avut! Ii datorez apetitul pentru lectura. Ileana Dumitrache promo?ia 1980

  4. LMG June 20, 2018 at 2:56 pm

    Uau, ce gânduri frumoase si ce surpriza minunata pentru toti cei care ne amintim de Domnia Sa. L-am avut la clasa doar doua ore, mergeam in schimb la toate cercurile propuse; dar dincolo de fascinatia orelor acelea, era uimitor cum îsi amintea exact despre ce am vorbit si cum te remarca mereu el primul si saluta. Întrebarea de zece la noi a fost: “cum recunosti daca aceasta carte (o carte oarecare de pe o banca) e buna sau proasta? ” Raspunsul de zece a fost: e prea îngrijita pentru anul în care a fost tiparita sa fi fost si citita. Verdict: proasta. MF3 ’87

  5. deac liliana June 20, 2018 at 4:26 pm

    o LMV-ista de real ,care mergea mereu la Olimpiada de Romana…pentru ca era rugata de Chevo…ce om, ce professor…MULTUMESC!

  6. Miruna R?dan June 20, 2018 at 4:42 pm

    Minunat, incredibil, Chevo. Chiar a?a a fost! Mul?umesc c? ni l-ai readus a?a viu pe ecranul memoriei.

  7. Brenda Nicolae June 20, 2018 at 4:48 pm

    Minunat. Nu l-am avut profesor, dar, ce bucurie sa citesc aceasta declaratie de dragoste. Multumesc din suflet.

  8. Vasilescu Cristina June 20, 2018 at 6:31 pm

    Felicitari si multumiri pentru acest eseu care va ramane ca o confirmare a calitatii umane a acestui mare profesor ! Chevo merita o recunoastere mult mai mare decat a avut-o. Dumnezeu sa il odihneasca in pace !

  9. Diana Zia June 20, 2018 at 7:44 pm

    Multumesc Maia pentru calatoria in care m-ai luat pe aleea amintirilor…

    Si acum le spun copiilor mei ca daca cineva justifica de ce te iubeste, nu te iubeste cu adevarat

    Un omagiu superb pentru un profesor extraordinar de talentat is un om de exceptie!

    Multumesc din nou
    Diana Zia
    Canada

  10. Florin Avram June 20, 2018 at 8:10 pm

    Intr-adevar, ce noroc am avut sa-l avem profesor, si nici macar n-o stiam. Multumesc pentru aceste amintiri 🙂

  11. Diana Bonciu June 21, 2018 at 12:56 am

    Frumoase amintiri! Cand ne prindea ca nu citisem romanul pe care il aveam ca tema (pe lista obligatorie erau si Thomas Mann, Dostoievski sau Flaubert – asta in plin comunism!) , cea mai mare dojana era: “sunteti rai si fara lumina!”.Numai cine a trait “penele” de curent de dupa 1985 cand eram trimisi acasa de la liceu iarna la ora 17 pe o bezna crunta, intelege cum suna aceasta fraza si ce mesaj transmitea! Drum lin in lumina Domnule Profesor! Doi parinti abdolventi ai MF3 promotia 1988 va “citam” cu drag in fata fiicei noastre adolescente pe “motiv” de Eminescu, Arghezi, Ion Barbu, Rebreanu, Camil Petrescu, Minulescu, etc.

  12. Tzogos June 26, 2018 at 12:03 pm

    Tot articolul e fantastic, dar il pot condensa la minim intr-o propozitie si apoi intr-un cuvant (citez):

    “Chevorchian calatorea printre noi ca Dumbledore în Hogwarth sau Gandalf în Middle Earth” = “MAGIE”

  13. Ar?aluis Gur?u June 26, 2018 at 3:55 pm

    O minune de evocare! Nu stii ce sa admiri mai intâi: profesorul care a marcat cateva generatii prin personalitatea lui sau eleva care-?i aminteste cu dragoste si nostalgie de el, de anii ireversibili ai tineretii, de formarea sa ca om? Exceptional ! Dar ce stil incantator!, fermecator! Nu l-am cunoscut nici pe profesor, n-o cunosc nici pe autoare, dar admir cu toata sinceritatea ?i bucuria astfel de oameni. Va multumesc. Arsaluis S.G.

  14. Gabi Moagar-Poladian June 27, 2018 at 1:34 pm

    Intr-adevar, un mare Om si mare Profesor ! Am avut norocul sa il am profesor de limba romana si diriginte. ?Orice am încerca s? scriem despre acest om ?i profesor va fi pu?in fa?? de personalitatea sa remarcabil?…” – asa este. Iar cercul de estetica pe care il organiza era o oaza de lumina in anii aceia (1980-1984) cand Romania si lumea traitoare in ea incepeau sa intre in intuneric…
    Mare lucru sa intalnesti omul portivit la momentul potrivit. Noi, adolescentii de atunci, am fost cu adevarat privilegiati sa avem un asemenea diriginte.
    Multumesc pentru articol ! … si pentru fotografie – am terminat in 1984 si am avut surpriza sa ma vad in imagine, alaturi de minunatul Chevo. Ceilalti din fotografie sunt minunatii mei colegi Carmen Andreescu, Cristi Vodislav si Vaida Corina. Fotografia este de la serbarea de sfarsit de an si – pentru noi (clasa XII A)- de absolvire a liceului.

  15. Nicolae Bârna July 15, 2018 at 8:36 pm

    Eu l-am avut profesor (la “Mihail Viteazul”, în 1967-1969) ?i pot s? spun c? era într-adev?r un profesor ?i un personaj excep?ionaql !
    Am citit articolul cu mare pl?cere !

  16. Daniel Russu July 16, 2018 at 10:31 am

    (Text retranscris fara semne diacritice)

    Multumesc Maiei si publicatiei care îi gazduieste articolul.
    Evocarea acestui profesor unic e o mare emotie si bucurie. Nici nu ma asteptam la un asemenea eveniment.
    Eu l-am avut ca professor la Mihai Viteazul în circumstante usor diferite. În primul rând perioada e mijlocul anilor ’60. Noi eram o clasa de real si dumnealui era probabil mai la începutul carierei.
    Nu voi uita niciodata tinuta lui impozanta, chipul cu fata usor cogestionata si nasul acvilin, când, dupa ce „asculta”, se implanta în mijlocul clasei si, cu bratele ridicate, lansa un „Elevi!…” dupa care urma o adânca tacere, premergatoare prelegerii ce va sa vina.
    …Nu dadea niciodata zece, dar noi elevii, care nutream respect pentru el, acceptaseram clauza iar cei care primeau câte un noua (printre care m-am numarat si eu de vreo doua ori) – pentru vreo sclipire-, se considerau alesii sortii.
    Am avut onoarea sa-i fiu furnizor de carti, întrucât mama lucra în domeniu si când a aflat m-a „uns” ca „librar”.
    Nu opera selectii. Era interesat de tot ce era critica si eseistica literara cu singura conditie ca editiile sa fie cartonate. Si cum pe vremea aceea (ca si azi de altminteri, slava D-lui) exista o intensa activitate editoriala, nu trecea saptamâna, cred, fara sa-i pun pe catedra un teanc de carti. Când intra în clasa si le vedea i se lumina fata si noi eram asigurati ca buna dispozitie va domina ora.
    Eu îi tineam socoteala la banut, din când în când mai aconta contul si treaba mergea struna, avea încredere deplina si eu ma bucuram ca-i pot satisface pasiunea pentru studiu. Nu mai vorbesc cât de fericiti erau colegii…
    Din pacate ne-a abandonat dupa un an sau doi. Nu eram o clasa pentru nivelul lui, nici macar nu eram „uman”. Probabil s-a dus sa pastoreasca minti mai luminate. Povestile care l-au însotit mai apoi sunt pentru mine mai mult o istorie pe care am ignorat-o.
    Figura lui însa o voi pastra vesnic în amintire. E cea a unuia dintre putinii profesori remarcabili de care am avut parte în viata.

  17. Horia July 16, 2018 at 11:14 am

    Cate adevaruri si multe nerostite. Am “inflorit” in lumina Marelui “Masto” – Diriginte, pret de 4 ani (’65-’69). Eram adolescent “nauc” si m-a readus la traire literara cu cativa de “nota 2!”. Mi-a marcat adolescenta cu reverberatii in anii ce au urmat. Multumesc Maia, cu tot cu fotografie. Horia Arghir , promotie XII-I 1969, LMV.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *