Mihai Stepan Cazazian

Luna august la Hagigadar

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

M4034S-4211

Ceea ce-mi place îndeosebi în Bucovina e că se pot învăţa multe de la înşişi membrii comunităţilor etnice. Precum Marcel Proust, care-şi amintea de faimoasele madlene în cartea sa „În căutarea timpului pierdut”, tot aşa am încă în memorie şi pe papilele gustative diversele bunătăţi culinare ale etniilor lângă care am crescut: borşul ucrainenilor, mămăliga cu cartofi şi cu lapte bătut a huţulilor, puiul în sos de hrean, specialitatea germanilor, scrijelele româneşti, tocana de legume a ruşilor lipoveni, prăjiturile poloneze, presărate cu zahăr din belşug, gulaşul unguresc, compoturi, şerbeturi sau dulceţuri, ciorba armenească cu urechiuşe, condimentată cu celebrul hurut.
Nu pot concepe celebrarea de la Hagigadar fără pregătirile intense care se desfăşoară în curtea parohiei armeneşti Sfânta Cruce! Ani de-a rândul am avut privilegiul de a simţi aroma hurutului, care se strecura prin fereastra biroului meu, iar acum am avut bucuria de a vedea cu ochii mei cum se prepară celebrul ingredient-minune, produs al comunităţii armeneşti din Bucovina, cocktail-ul de legume, fără de care ciorba, sau aganciabur-ul, după cum este cunoscută această ciorbă armenească, nu ar mai avea aceeaşi savoare…

M4034S-4211
Fiecare membru al comunităţii participă la aceste activităţi. Sunt oameni cu suflet, care se străduie din răsputeri să păstreze o frumoasă tradiţie, într-o lume destul de comodă şi uneori meschină, care parcă amorţeşte pe zi ce trece. M-a încântat forfota care m-a întâmpinat dis-de-dimineaţă! Dacă nu aţi fost încă la Suceava, imaginaţi-vă, totuşi, o curte primitoare, spaţioasă, în care s-a instalat cazanul în care se fierbe hurutul, o vreme plăcută, oamenii comunităţii care se apucaseră deja de treabă! La noi în Bucovina nu se pierde timpul.

M4034S-4211

M4034S-4211

Dar treaba nu merge bine dacă nu vorbim, dacă nu ne împărtăşim ceea ce ştim, dacă nu glumim! Din spusele membrilor comunităţii, hurutul se pregăteşte de peste nouă decenii în zona aceasta. De obicei, hurutul se pregătea la Hagigadar, dar, până se va reface casa de acolo, parohia Sfintei Cruci va găzdui aceste pregătiri. De la doamna Didi am aflat că hurutul se fierbea întreaga noapte, se amesteca cu rândul, de către bărbaţi, de obicei – pare simplu, dar nu e deloc aşa! E nevoie de forţă şi, mai ales, de răbdare” – şi se mânca porumb fiert sau pepene. Porumbul era adus tot de membrii comunităţii, care cultivau „cucuruz” tocmai pentru această ocazie. Şi cîntau! Bărbaţii, alături de părintele Knel Mandalian, cântau un vechi cântec armenesc, fără acompaniament, dar nici nu era necesar să fie acompaniaţi, căci vocile lor însemnau totul! Ce n-as da să trăiesc şi eu această experienţă!
Deci, hramul nu ar exista fără aceşti oameni, care se încăpăţânează să pregătească cu mâinile lor şi cu mult efort celebrarea de la Hagigadar! Şi e adevărat, mâncarea armenească din Bucovina are o savoare deosebită, căci are o părticică din sufletul acestor oameni.
Am aflat toate aceste poveşti frumoase, pe care vi le împărtăşesc, la o cafea delicioasă, aromată. La un moment dat, am închis ochii şi am încercat să-i văd pe toţi cei pe care am avut privilegiul să-i cunosc, dar care nu se mai află printre noi, sau să mi-i imaginez pe cei pe care nu i-am cunoscut, dar pe care mi-aş fi dorit să-i cunosc. Am încercat să-mi imaginez acel cântec armenesc şi am speranţa că-l voi auzi într-o zi la Zamca…Încerc să-i văd pe tinerii de azi, sfătuiţi de vârstnici, că pregătesc hramul şi reuşesc…
Iată cât de fericiţi ne pot face nişte lucruri simple, nişte arome deosebite, care ne însoţesc apoi, oriunde am merge! Hurutul este pentru mine ceea ce madlenele, acele mici prăjituri, însemnau pentru Proust: îmi aminteşte de „acasă”…

Corina Derla, 3 august 2014

  •  
  •