Periodic al
Uniunii Armenilor
din Romania
Uniunii Armenilor
din Romania
Contact
Ce stim, ce nu stim, ce credem despre limba armeana?
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
Documentarul Strunga a fost prezentat la Festivalul de Film "Golden Apricot" Erevan 2007 si nominalizat la "Best Documentary Film" – Festivalul AFFMA desfasurat la Hollywood 2007.
Meline POLADIAN GHENEA
- continuare in numarul viitor -
- continuare in numarul viitor -
Dramatice, insidioase intrebari, referitoare la o limba ce s-a nascut ca un produs firesc al unei culturi inalte si care si-a format propria cultura, exprimata in propriul ei instrument de comunicare: limba armeana.
Sint intrebari care trebuie totusi puse, intrucit le pune istoria insasi si, mai mult, isi reclama raspunsul, poate pina nu e prea tirziu.
Raspunsuri exacte si definitive e greu sa se formuleze fiecareia din ele, in ciuda numeroaselor progrese realizate prin descoperirile, cercetarile, studiile efectuate in ultimul timp, mai cu seama incepind din secolul XIX.
Limba armeana se defineste indeobste drept o limba clasica indo-europeana.
Ce vechime are? Cind s-a nascut ea, si cum, in ce imprejurari?
Desigur, atestari scrise sau sonore in aceste privinte nu exista, astfel incit nu se poate apela decit la metodele arheologiei, paleoantropologiei, paleolingvisticii si, in general, la cele bazate pe cea a comparatiei, plus supozitiile si ipotezele pe care cercetarile si descoperirile ulterioare le pot confirma, modifica sau infirma. De altfel, nici nu poate sa fi fost vorba de la inceput de o "limba armeana" propriu-zisa, ci doar de prime rudimente de vorbire ce fac legatura intre exprimarea primitiva prin gesturi, mimica, strigate, exclamatii s.a. pe de o parte, si viitoarea vorbire articulata – pe de alta parte.
Astfel, deplasindu-ne cu imaginatia in departatele milenii ale paleoliticului mijlociu si luind in considerare una din cele mai mari si importante adaposturi rupestre naturale de pe teritoriul Armeniei pestera Sanitar (in sud-estul ei, la intalnirea sirurilor marginale ale Taurusului si Zagrosului), pe care sa o judecam atit dupa dimensiunile sale uriase (40 m lg., 53 m lt. max., 28 m inalt. max., 25 m latimea intrarii) cit si dupa grosimea (13 m) si cuprinderea stratului sau de locuire pe impresionanta durata de peste 20.000 de ani (intre 65.000-60.000 si 40.000-35.000 i.e.n.), ne putem inchipui ca viata in comun a unei colectivitati corespunzatoare nu se putea infaptui, fara o comunicare – fie chiar si minima si rudimentara – intre membrii ei, principalul element vector fiind fireste – dupa acele prime semnale vizuale si auditive – limbajul.
Aceasta presupunea realizarea unui prim tezaur de cuvinte – simple de obicei onomatopeice si monosilabice, in care fiecare element component ("cuvint") sa reprezinte obligatoriu cite un obiect, o fiinta, o idee, mereu acelasi la fiecare utilizare si valabil pentru intreaga colectivitate, – adica: in mod unitar. Principiul este aplicabil intocmai si in cadrul activitatilor productive ale hranei, vinatoarea fiind cea mai importanta si esentiala pentru supravietuirea individuala si colectiva; astfel, pe masura dezvoltarii ei paralel cu vizarea unor animale mari (mamutul, renul, taurul etc.) sau a unor turme intregi, se efectua in grupuri destul de insemnate (20-30 de insi) si se impartea in activitati adiacente "specializate": cautarea si localizarea vinatului, scoaterea sa din adaposturi, haituirea, tintirea, atacul, doborirea si omorirea, fragmentarea, impartirea si transportul pradei, apoi folosirea componentelor (carnea, oasele, coarnele, tendoanele, pielea etc) in anumite scopuri bine definite, – asadar atitea elemente diferite in cadrul general al uneia si aceleiasi activitati, necesitindu-si fiecare exprimarea prin cite o "notiune" proprie.
Oricit ar parea de neverosimil, in acest cadru atit de departat, salbatic si primitiv al etapei musteriene a paleoliticului, se formeaza si se dezvolta, paralel cu aspectele esentiale ale vietii materiale, si unele elemente ale celei spirituale: conceptii asupra vietii si mortii, a provenientei omului si altor fiinte, a naturii terestre si cosmice, a succesiunii neintrerupte a generatiilor, a "vietii viitoare" a sufletele celor morti si multe altele, care dau nastere, la rindul lor, unui complex de credinte, insotite de practici si ritualuri speciale; dintre ele trebuie relevata importanta celor magice – bazate tocmai pe forta de sugestie si influenta a anumitor cuvinte si expresii rostite in anumite moduri si imprejurari, capatind astfel conotatii ce depasesc sensul si rostul imediat – de simpla comunicare directa si ajung la generalizari si abstractizari, vectoriale ale unei vointe in masura sa influenteze viata si comportamentul altor fapturi sau lucruri.
Faptele devin cu atit mai evidente, cu cit sfera insasi a vietuirii se largeste, odata cu evolutia socio-economica: oricit de mare, importanta si durabila a fost pestera amintita, ca si multimea de asezari similare ce abunda in regiune, modul de viata sedentar-agricol pe care-l instaureaza societatea neolitica creaza legaturi intre comunitati instalate pe spatii infinit mai largi sub cerul liber, intre care schimburile de bunuri materiale, de cunostinte si tehnici innoitoare, de idei si conceptii, circula mai intens si, de fapt, le leaga intre ele. Si toate acestea, pe baza unui instrument ce devine tot mai pe intelesul tuturor: un limbaj cit se poate de unitar si comun.
Antrenindu-si trupul si mai cu seama mina – pe care o perfectioneaza din simplu element anatomic si fiziologic intr-unul "indeminatic", paralel cu amplificarea si diversificarea propriilor sale munci de producere deliberata a hranei si altor nevoi ale traiului (locuinta construita, imbracaminte, faurirea uneltelor de munca si lupta etc.), omul transcaucazian, evoluat intre timp de la tipul Neanderthal catre cro-Magnon si Sapiens se preocupa de transmiterea experientelor acumulate nu numai in diferite directii orizontale – in tinuturi apropiate sau departate, prin comunicarea directa cu ajutorul limbajului, dar si pe cea verticala – de la o generatie la alta, de la strabuni la nepoti. Realizeaza acest pas – nu mai putin important ca cel al comunicarii directe prin vorbire – prin intermediul unor semne si desene cit mai perene, sugerind la inceput in mod naiv dar destul de fidel obiectele naturale, apoi tot mai generalizator si abstract, ajungind pina la simboluri de corpuri ceresti si chiar de idei. De la peretii stincilor si ale vechilor pesteri si pina la ceramica, figurinele si alte obiecte (cel mai adesea cultice, ambianta vietii omului neolitic si eneolitic este plina de asemenea reprezentari plastice, considerate azi drept un prim pas catre scriere, – anume: faza pictografica.
Ea evolueaza catre reprezentarea unor idei ce nu pot fi redate in mod direct, ci prin intermediul asocierii lor cu anumite semne si simboluri aferente: este scrierea ideografica.
In cea de a treia faza: cea silabica, sint folosite de asemenea simboluri, anume inlantuite pentru redarea diferitelor combinatii atit de idei, cit si de inflexiuni sonore ale vorbirii, pe baza unor legaturi logice intre ele.
Urmeaza in mod firesc si oarecum direct cea de a patra faza: cea alfabetica, in care un singur semn – un simbol – inspirat initial, de obicei, dintr-o reprezentare naturala simplificata si abstractizata la maximum, este folosit la redarea unui sunet unic care, combinindu-se cu altele, formeaza un cuvint. Se petrece asadar o sintetizare a fazelor precedente intr-una singura care ramine cea definitiva, fiind cea capabila sa redea orice notiune, concreta sau abstracta, simpla sau complexa. Pina a se ajunge insa la ea, au fost strabatute stadiile celor pre-alfabetice.
In cazul Asiei Anterioare in care se situeaza teritoriul Armeniei, este de fapt etapa de tranzitie dintre insasi lunga ei preistorie si intrarea in istoria scrisa (etapa Hallstatt – prima din Epoca Fierului), in care existenta ei si evenimentele ce o conduc incep a fi consemnate in istoriografia unor popoare invecinate: sumerieni, babilonieni, akkadieni, egipteni, hittiti, precum si in Vechiul Testament ebraic.
Este deci proto-istoria ei, etapa in care se contureaza, se formeaza, se combina diferitele etnii, cu caracteristicile si culturile respective.
Astfel, pentru mileniile IV-III i.e.n., locuitorii cei mai vechi mentionati pe teritoriul armean sint denumiti supari sau subir – in textele sumeriene (cca. 4.000 i.e.n.), in cele akkadiene: subartu sau subartu; ei fac parte din marea familie locala a hurritilor – desemnata in prezent drept "asianica" si "arneoida" care, in mileniile III-II i.e.n., domina centrul (cu nucleul in imprejurimile lacului Van), sudul si vestul regiunii transcaucaziene, pina in Mesopotamia de Nord; erau cunoscuti in Asia Mica sub denumirea Hatti si constituiau populatia de baza, pina la invaziile indo-europene ale triburilor care au faurit statul si cultura hittita (mijlocul mil. III i.e.n.). Fiind in cautarea de noi terenuri agricole si zacaminte metalifere si purtindu-si propriile produse (unelte si arme) metalice sau fabricate din pretiosul obsidian, aceiasi hurriti asianici-armenoizi coborisera spre sud si alcatuisera in |inutul dintre cele Doua Fluvii primele culturi si state sumeriene, cucerite ulterior de triburile semitice care au format culturile si statele asirian si babilonian. Evenimentele cele mai importante ale mileniilor III-II i.e.n. au fost asadar, pe de o parte, extinderea hurritilor-armenoizi in diferite puncte ale Asiei Anterioare (Mesopotamia, Siria, Palestina) si Egipt, precum si suprapunerea unor triburi semitice pe fondul primelor centre istorice create de ei, iar pe de alta parte – penetrarea unor triburi indo-europene in diferite regiuni ale acestei zone, – cum a fost cazul celor care, strabatind dinspre nord lantul caucazian, ocolind Marea Caspica si stabilindu-se in Mesopotamia de Nord, au intemeiat la sfirsitul mileniului II i.e.n. prestigiosul dar efemerul stat Mitanni, in a carui cultura se regasesc elemente ale regiunii caucaziene, pe care o strabatusera in drumul lor. Din directia vestica patrund triburi de asemenea indo-europene, din Peninsula Balcanica (luvieni, carieni, lidieni, licieni, frigieni) si-si intemeiaza state in vestul Asiei Mici. Miscari de grupari etnice s-au produs insa si in directia inversa – catre Peninsula Balcanica si de acolo, pe cursul Dunarii, catre Europa Centrala (Danemarca) si de Nord (Suedia).
Sint intrebari care trebuie totusi puse, intrucit le pune istoria insasi si, mai mult, isi reclama raspunsul, poate pina nu e prea tirziu.
Raspunsuri exacte si definitive e greu sa se formuleze fiecareia din ele, in ciuda numeroaselor progrese realizate prin descoperirile, cercetarile, studiile efectuate in ultimul timp, mai cu seama incepind din secolul XIX.
Limba armeana se defineste indeobste drept o limba clasica indo-europeana.
Ce vechime are? Cind s-a nascut ea, si cum, in ce imprejurari?
Desigur, atestari scrise sau sonore in aceste privinte nu exista, astfel incit nu se poate apela decit la metodele arheologiei, paleoantropologiei, paleolingvisticii si, in general, la cele bazate pe cea a comparatiei, plus supozitiile si ipotezele pe care cercetarile si descoperirile ulterioare le pot confirma, modifica sau infirma. De altfel, nici nu poate sa fi fost vorba de la inceput de o "limba armeana" propriu-zisa, ci doar de prime rudimente de vorbire ce fac legatura intre exprimarea primitiva prin gesturi, mimica, strigate, exclamatii s.a. pe de o parte, si viitoarea vorbire articulata – pe de alta parte.
Astfel, deplasindu-ne cu imaginatia in departatele milenii ale paleoliticului mijlociu si luind in considerare una din cele mai mari si importante adaposturi rupestre naturale de pe teritoriul Armeniei pestera Sanitar (in sud-estul ei, la intalnirea sirurilor marginale ale Taurusului si Zagrosului), pe care sa o judecam atit dupa dimensiunile sale uriase (40 m lg., 53 m lt. max., 28 m inalt. max., 25 m latimea intrarii) cit si dupa grosimea (13 m) si cuprinderea stratului sau de locuire pe impresionanta durata de peste 20.000 de ani (intre 65.000-60.000 si 40.000-35.000 i.e.n.), ne putem inchipui ca viata in comun a unei colectivitati corespunzatoare nu se putea infaptui, fara o comunicare – fie chiar si minima si rudimentara – intre membrii ei, principalul element vector fiind fireste – dupa acele prime semnale vizuale si auditive – limbajul.
Aceasta presupunea realizarea unui prim tezaur de cuvinte – simple de obicei onomatopeice si monosilabice, in care fiecare element component ("cuvint") sa reprezinte obligatoriu cite un obiect, o fiinta, o idee, mereu acelasi la fiecare utilizare si valabil pentru intreaga colectivitate, – adica: in mod unitar. Principiul este aplicabil intocmai si in cadrul activitatilor productive ale hranei, vinatoarea fiind cea mai importanta si esentiala pentru supravietuirea individuala si colectiva; astfel, pe masura dezvoltarii ei paralel cu vizarea unor animale mari (mamutul, renul, taurul etc.) sau a unor turme intregi, se efectua in grupuri destul de insemnate (20-30 de insi) si se impartea in activitati adiacente "specializate": cautarea si localizarea vinatului, scoaterea sa din adaposturi, haituirea, tintirea, atacul, doborirea si omorirea, fragmentarea, impartirea si transportul pradei, apoi folosirea componentelor (carnea, oasele, coarnele, tendoanele, pielea etc) in anumite scopuri bine definite, – asadar atitea elemente diferite in cadrul general al uneia si aceleiasi activitati, necesitindu-si fiecare exprimarea prin cite o "notiune" proprie.
Oricit ar parea de neverosimil, in acest cadru atit de departat, salbatic si primitiv al etapei musteriene a paleoliticului, se formeaza si se dezvolta, paralel cu aspectele esentiale ale vietii materiale, si unele elemente ale celei spirituale: conceptii asupra vietii si mortii, a provenientei omului si altor fiinte, a naturii terestre si cosmice, a succesiunii neintrerupte a generatiilor, a "vietii viitoare" a sufletele celor morti si multe altele, care dau nastere, la rindul lor, unui complex de credinte, insotite de practici si ritualuri speciale; dintre ele trebuie relevata importanta celor magice – bazate tocmai pe forta de sugestie si influenta a anumitor cuvinte si expresii rostite in anumite moduri si imprejurari, capatind astfel conotatii ce depasesc sensul si rostul imediat – de simpla comunicare directa si ajung la generalizari si abstractizari, vectoriale ale unei vointe in masura sa influenteze viata si comportamentul altor fapturi sau lucruri.
Faptele devin cu atit mai evidente, cu cit sfera insasi a vietuirii se largeste, odata cu evolutia socio-economica: oricit de mare, importanta si durabila a fost pestera amintita, ca si multimea de asezari similare ce abunda in regiune, modul de viata sedentar-agricol pe care-l instaureaza societatea neolitica creaza legaturi intre comunitati instalate pe spatii infinit mai largi sub cerul liber, intre care schimburile de bunuri materiale, de cunostinte si tehnici innoitoare, de idei si conceptii, circula mai intens si, de fapt, le leaga intre ele. Si toate acestea, pe baza unui instrument ce devine tot mai pe intelesul tuturor: un limbaj cit se poate de unitar si comun.
Antrenindu-si trupul si mai cu seama mina – pe care o perfectioneaza din simplu element anatomic si fiziologic intr-unul "indeminatic", paralel cu amplificarea si diversificarea propriilor sale munci de producere deliberata a hranei si altor nevoi ale traiului (locuinta construita, imbracaminte, faurirea uneltelor de munca si lupta etc.), omul transcaucazian, evoluat intre timp de la tipul Neanderthal catre cro-Magnon si Sapiens se preocupa de transmiterea experientelor acumulate nu numai in diferite directii orizontale – in tinuturi apropiate sau departate, prin comunicarea directa cu ajutorul limbajului, dar si pe cea verticala – de la o generatie la alta, de la strabuni la nepoti. Realizeaza acest pas – nu mai putin important ca cel al comunicarii directe prin vorbire – prin intermediul unor semne si desene cit mai perene, sugerind la inceput in mod naiv dar destul de fidel obiectele naturale, apoi tot mai generalizator si abstract, ajungind pina la simboluri de corpuri ceresti si chiar de idei. De la peretii stincilor si ale vechilor pesteri si pina la ceramica, figurinele si alte obiecte (cel mai adesea cultice, ambianta vietii omului neolitic si eneolitic este plina de asemenea reprezentari plastice, considerate azi drept un prim pas catre scriere, – anume: faza pictografica.
Ea evolueaza catre reprezentarea unor idei ce nu pot fi redate in mod direct, ci prin intermediul asocierii lor cu anumite semne si simboluri aferente: este scrierea ideografica.
In cea de a treia faza: cea silabica, sint folosite de asemenea simboluri, anume inlantuite pentru redarea diferitelor combinatii atit de idei, cit si de inflexiuni sonore ale vorbirii, pe baza unor legaturi logice intre ele.
Urmeaza in mod firesc si oarecum direct cea de a patra faza: cea alfabetica, in care un singur semn – un simbol – inspirat initial, de obicei, dintr-o reprezentare naturala simplificata si abstractizata la maximum, este folosit la redarea unui sunet unic care, combinindu-se cu altele, formeaza un cuvint. Se petrece asadar o sintetizare a fazelor precedente intr-una singura care ramine cea definitiva, fiind cea capabila sa redea orice notiune, concreta sau abstracta, simpla sau complexa. Pina a se ajunge insa la ea, au fost strabatute stadiile celor pre-alfabetice.
In cazul Asiei Anterioare in care se situeaza teritoriul Armeniei, este de fapt etapa de tranzitie dintre insasi lunga ei preistorie si intrarea in istoria scrisa (etapa Hallstatt – prima din Epoca Fierului), in care existenta ei si evenimentele ce o conduc incep a fi consemnate in istoriografia unor popoare invecinate: sumerieni, babilonieni, akkadieni, egipteni, hittiti, precum si in Vechiul Testament ebraic.
Este deci proto-istoria ei, etapa in care se contureaza, se formeaza, se combina diferitele etnii, cu caracteristicile si culturile respective.
Astfel, pentru mileniile IV-III i.e.n., locuitorii cei mai vechi mentionati pe teritoriul armean sint denumiti supari sau subir – in textele sumeriene (cca. 4.000 i.e.n.), in cele akkadiene: subartu sau subartu; ei fac parte din marea familie locala a hurritilor – desemnata in prezent drept "asianica" si "arneoida" care, in mileniile III-II i.e.n., domina centrul (cu nucleul in imprejurimile lacului Van), sudul si vestul regiunii transcaucaziene, pina in Mesopotamia de Nord; erau cunoscuti in Asia Mica sub denumirea Hatti si constituiau populatia de baza, pina la invaziile indo-europene ale triburilor care au faurit statul si cultura hittita (mijlocul mil. III i.e.n.). Fiind in cautarea de noi terenuri agricole si zacaminte metalifere si purtindu-si propriile produse (unelte si arme) metalice sau fabricate din pretiosul obsidian, aceiasi hurriti asianici-armenoizi coborisera spre sud si alcatuisera in |inutul dintre cele Doua Fluvii primele culturi si state sumeriene, cucerite ulterior de triburile semitice care au format culturile si statele asirian si babilonian. Evenimentele cele mai importante ale mileniilor III-II i.e.n. au fost asadar, pe de o parte, extinderea hurritilor-armenoizi in diferite puncte ale Asiei Anterioare (Mesopotamia, Siria, Palestina) si Egipt, precum si suprapunerea unor triburi semitice pe fondul primelor centre istorice create de ei, iar pe de alta parte – penetrarea unor triburi indo-europene in diferite regiuni ale acestei zone, – cum a fost cazul celor care, strabatind dinspre nord lantul caucazian, ocolind Marea Caspica si stabilindu-se in Mesopotamia de Nord, au intemeiat la sfirsitul mileniului II i.e.n. prestigiosul dar efemerul stat Mitanni, in a carui cultura se regasesc elemente ale regiunii caucaziene, pe care o strabatusera in drumul lor. Din directia vestica patrund triburi de asemenea indo-europene, din Peninsula Balcanica (luvieni, carieni, lidieni, licieni, frigieni) si-si intemeiaza state in vestul Asiei Mici. Miscari de grupari etnice s-au produs insa si in directia inversa – catre Peninsula Balcanica si de acolo, pe cursul Dunarii, catre Europa Centrala (Danemarca) si de Nord (Suedia).