Mihai Stepan Cazazian

Lansarea cărții „Lumea homerică” de Aram Frenkian la Centrul Cultural Armean

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

 

Miercuri  10 octombrie a avut loc la Centrul Cultural Armean din strada Armenească nr. 13  lansarea cărții „Lumea homerică” de Aram Frenkian, publicată de Editura Herald în cadrul colecţiei „Cogito”. Întîlnirea  a fost organizată de Editura Herald și Uniunea Armenilor din România. Scriitorul Bedros Horasangian a moderat această admirabilă seară la care au fost invitați și au vorbit  Andrei Pippidi, Prof. Univ. Dr. Facultatea de Istorie,  Nicolae-Şerban Tanaşoca, Director Institutul de Studii Sud-Est Europene, Liviu Franga, Decan al Facultăţii de Litere, Varujan Vosganian, Preşedinte Uniunea Armenilor din România și Aurelian Scrima, Director Editura Herald. A fost citit un text primit de la Acad. Prof. Solomon Marcus precum și fragmente din materialul publicat de H.Dj. Siruni, despre prof. Frenkian  în revista Ecimiadzin,  în anul 1965 ( text transmis prin amabilitatea domnului Edvard Jeamgocian de la New York ).

mai multe imagini pe http://www.facebook.com

 

MI-L AMINTESC!

      Solomon Marcus

“Aram Frenkian este singurul savant român deopotrivă profund cunoscător al antichităţii greceşti umaniste şi al celei ştiinţifice. “

Eram, la inceputul anilor cinci zeci ai secolului trecut, proaspat asistent universitar la Facultatea de Matematica si Fizica a Universitatii din Bucuresti. Luam masa de pranz la Casa Universitarilor, unde l-am remarcat repede pe Profesorul Aram Frenkian, care venea insotit de Doamna sa si, de obicei, mai era cu ei o persoana mai tanara, cu care discuta despre lumea greaca. Avea o voce baritonata, foarte sonora, usor taraganata Il auzeai din orice colt al salonului de mese. Un exemplu de dictiune, atat de importanta pentru un om al Catedrei. Se intampla uneori ca il intalneam pe strada, in drumul spre Casa Universitarilor, pe  straduta care se desprinde din Bulevardul Magheru, unde se afla atunci Institutul de Petrol, Gaze si Geologie. De obicei, il auzeam, inainte de a-l vedea. Pe strada, ca si la masa, tot despre lumea greaca discuta. Dar, mai mult decat dictiunea, atragea atentia pasiunea. Intr-unul din momentele cele mai tragice ale istoriei romanesti, in plina dominatie stalinista, acest impatimit al cartii ramanea fixat pe lumea Greciei antice, pe care o traia cu o intensitate care, azi, se regaseste tot mai rar la noile generatii de universitari. Primul care-mi vorbise despre el fusese Profesorul Imre Toth, devenit ulterior un exeget de mare success al geometriilor neeuclidiene. Imi marturisea cat de mult a avut de invatat din convorbirile cu Frenkian.

A facut parte, in anii treizeci ai secolului trecut, din pleiada de savanti romani cu studii la Sorbona pariziana. La Paris si-a publicat cartile sale fundamentale.Nu a putut rezista prea mult in fata tavalugului unei istorii crude. A murit la varsta la care s-au stins si alti mari carturari a Romaniei, ca G. Calinescu, Tudor Vianu si Gr. C. Moisil.

Cartea care se lanseaza acum, publicata initial in urma cu aproape 80 de ani, face pereche, pentru mine, cu o alta, publicata tot la Paris, in 1940 » « Le postulat, chez Euclide et chez les modernes », unde Frenkian preia o intrebare dramatica a istoriei : « La perfection est-elle au debut ou a la fin ? » . O intrebare careia Sfantul Augustin ii daduse un raspuns clar : Inceputurile s-au caracterizat prin perfectiunea cunoasterii. Primii oameni s-au aflat in posesia cunoasterii perfecte, fara rest, dar ulterior aceasta cunoastere s-a pierdut si nu ne ramane decat sa incercam s-o recuperam. Peste secole, Galileo Galilei crede intr-o Carte a naturii scrisa in limbaj matematic, dar nu e clar daca aceasta Carte este terminata sau se scrie in continuare, fara a se sfarsi vreodata. In vremea noastra, pe urmele lui Platon, matematicieni ca Paul Erdos se refera la Cartea cea mare, in care se afla toate teoremele importante, dar care se scrie si ea in continuare sub ochii nostri. Frenkian ramane deschis ambelor variante : urmareste cu atentie semnificatia postulatelor din geometria euclidiana, in care vede o expresie posibila a inceputurilor, dar examineaza cu aceeasi atentie evolutia geometriilor neeuclidiene, dovedind o uimitoare competenta si in domeniul geometriei. Frenkian a fost deci un savant complet, capabil sa cuprinda atat culmile literare ale Greciei antice cat si pe acelea stiintifice. A intelege inceputurile, faptele de intemeiere (cat de mult se aseamana aici cu Dan Barbilian-Ion Barbu, cu numai trei ani mai in varsta decat Frenkian), iata ce-l interesa pe Aram. In traditiile noastre occidentale, cu Homer, ne aflam la radacinile literaturii iar cu Euclid, care preia stafeta de la Pitagora si de la Platon, ne aflam la radacinile matematicii bazate pe teoreme si demonstratii (in contrast cu matematica empirico-intuitiva a babilonienilor). Dar nu sunt, Homer si Pitagora, fii ai aceleiasi mame : vechile mituri ale omenirii, de la care au preluat, atat literatura cat si matematica, functia de simbolizare, nevoia de fictiune, capacitatea holografica a localului de a exprima globalul, a clipei , de a exprima eternitatea ? Nu se afla totul, in germene, la vechile mituri, toate ambitionand sa exprime o interactiune a cosmosului cu anthropos, deci a totalitatii cu individualitatea ?  Asteptam publicarea operelor complete ale lui Aram Frenkian.

 

H. Dj. Siruni despre Aram Frenkian

( extras din textul publicat în revista Ecimiadzin )

 

Aram Frenkian a fost unul din acei cîțiva intelectuali preocupați de Orient, care în 1957, au inițiat formarea unei ramuri orientale pe lîngă societatea de științe istorice și filologice. Făcea parte, din acel an, din comitetul de conducere al acesteia, precum și din colegiul de redacție al “Studia et acta” și, prin conferințele și articolele sale, își aducea contriubuția fie la sesiunile noastre publice, fie la anuarul nostru.

Dar ceea ce vreau să menționez aici este prestigiul pe care numele său îl dădea acestui grup de orientaliști români. Știu că bunăvoința manifestată de înaltele cercuri științifice românești cu ocazia formării grupului se datorează în mare măsură prezenței sale printre fondatori, prezență menită să ne crediteze cu încredere nu numai în interiorul țării, ci și în ochii străinătății unde, prin studiile sale, era un nume cunoscut de multă vreme.

Pe cînd grupul nostru era transformat în subramuri, lui i-a revenit colectivul ce se ocupa de studii egiptene și indiene. De multe ori mi-a dat de înțeles că se simte nefericit pentru că nu putea lua parte celor două subramuri de studii armenești, pe care le conduceam eu și Bănățeanu, și mi-a spus că se va strădui să ni se alăture într-o bună zi.

Era o mare durere faptul că nu putuse pătrunde în comoara spirituală a poporului armean. Era incapabil să-i cunoască poe autorii armeni prin originalul scrierilor lor și avea cunoștințe despre aceștia mai ales din surse străine. Legătura pe care cercurile științifice de la Erevan o stabiliseră cu el în ultimii ani a fost un imbold să încerce să cunoască armeana clasică, pentru a căuta gîndirea filosofică în vechile scrieri armenești și, mai ales, pentru a căuta urmele lăsate de filosofia greacă asupra gîndirii filosofice armenești. Nu se îndoia de faptul că ideile grecești au influențat în mare măsură căutările gîndirii armenești și se referea cu admirație la volumul mare de traduceri din filosofii greci în literatura armeană. Îl uimea mai ales numărul mare al manuscriselor armenești cu traduceri din Aristotel și alți filosofi greci, păstrate pînă astăzi. Nu mică i-a fost uimirea la aflarea într-un manuscris armenesc a unei traduceri făcute dintr-o lucrare, pînă acum presupusă a fi pierdută, a filosofului grec Zenon, manuscris pe care Levon Hacikian l-a scos la lumină în 1949 la Institutul de manuscrise vechi Matenadaran de la Erevan și apoi l-a publicat. În 1956 S. Arevșatian a publicat traducerea în rusă a acestuia. Frenkian a cercetat cu atenție textul publicat, dar nu a îndrăznit să-i atribuie cu certitudine această lucrare lui Zenon, din cauza diferențelor pe care le găsea între traducerea păstrată la Matenadaran și ideile caracteristice lui Zenon.

În schimb, Frenkian a făcut o recenzie studiului dedicat acestei lucrări atribuite lui Zenon, întocmit de savantul german Ernst Günter Schmidt (33), recenzie ce va apărea în următorul volum al „Studia et acta orientalia” și în care, criticînd unele puncte de vedere ale autorului german despre manuscrisul în cauză, își expune propriile teorii. La fel ca Schmidt, și Frenkian este departe de a fi de acord cu Hacikian și Arevșatian în legătură cu atribuirea manuscrisului găsit la Matenadaran lui Zenon, întemeietorului școlii stoice, îndoială pe care și-o exprimase înainte și Max Bohle (1955) și H. Torri (1957), în ciuda faptului că în manuscrisul armenesc puteau fi întîlnite elemente ale aceleiași școli filosofice, lucru normal în acel veac al sincretismului, cînd probabil că a fost realizat manuscrisul. Frenkian este chiar de părere că acesta din urmă este inspirat de neoplatonici, ca Porfir, Amonius, Simplicius și, în special, Olimpiodor.

Analizînd primul capitol al “Zenon-ului armenesc”, Schmidt consideră că temele de astronomie și observațiile medicale legate de astronomie cuprinse în acesta sînt împrumutate, lista țărilor legate de semnele zodiacale de la Paul din Alexandria, Manilius și Dorote, iar părțile corpului uman legate de semnele zodiacale de la Manilius, Sextus Empiricus și Hefaiotion. Lista țărilor este cea prin care textul armenesc este foarte aproape de Paul din Alexandria, pe care Schmidt îl consideră sursa textului, fapt pe care și Frenkian îl găsește probabil (34).

Studiind al treilea capitol al manuscrisului armenesc, Schmidt confruntă diverse părți ale acestuia cu filosoful grec David, care în sec. VI era deja tradus în armeană. Însă Frenkian adaugă că stilurile celor doi autori sînt diferite. Dacă-i citim pe Olimpiodor, Elias și David, chiar și pe cei mai vechi, ca Porfir, Amonius, Simplicius, Filopon – spune Frenkian –, vedem că este aceeași tradiție a comentatorilor neoplatonici ai lui Aristotel, care se transmite de la unul la altul, pe cînd în armeană nu este deloc așa. Înșiruirea haotică a materialelor examinate nu dă o idee favorabilă despre capacitatea aproximativă a autorului armean. Nu este nici măcar o idee avînd un sistem. În timp ce analizează definițiile filosifice, ce vin din tradițiile lui Elias și David, introduce idei împrumutate de la gnostici.

Alături de Shcmidt, și Frenkian consideră că cel util este capitolul al cincelea, deși această utilitate nu se vede în întreaga sa amploare din cauza redactării foarte dense a manuscrisului. Frenkian consideră că originalitatea manuscrisului constă și în aceea autorul este un creștin avînd anumite idei teologice ce nu mai corespundeau ideilor grecești din perioada clasică. De exemplu, eterna cunoaștere manuscrisul armenesc o atribuie valorii perfecțiunii, în timp ce filosofii greci o atribuie imprefecțiunii. Frenkian găsește misterios și faptul că într-unul din titluri răul este amintit înainte de bine și se întreabă dacă nu cumva trebuie căutată acolo și influența dualismului mazdean.

În ceea ce privește secolul în care ar fi putut fi redactat “Zenon-ul armenesc”, Frenkian se apropie de punctul de vedere al lui Schmidt, potrivit căruia acesta a fost realizat în secolul VII, adică înainte de invazia arabă în Armenia, întrucît lista țărilor asociate semnelor zodiacale amintește și de arabi, în timp ce listele grecești și latine nu fac nici o referire la arabi. Frenkian este tentat chiar să considere ca fiind probabil secolul VI, întrucît David, care a servit ca sursă pentru textul armenesc, aparține acelui secol.

Deși nu-i atribuie lui Zenon manuscrisul armenesc descoperit la Matenadaran, Frenkian admite că L. Hacikian și S. Arevșatian au făcut o muncă lăudabilă publicînd și traducînd în rusă acest “Zenon armenesc”, care ridică multe și complexe chestiuni.

Și să nu uităm să amintim că acest “Zenon armenesc” era cel care urma să deschidă un nou teren de cercetare pentru Frenkian, dacă firul vieții sale nu ar fi fost brusc întrerupt. El vroia nu numai să caute urmele vechii gîndiri grecești în scrierile vechi armenești, ci și să analizeze metamorfoza acestei gîndiri.

În ultimii ani l-a cuprins o nouă pasiune: a vrut să se apropie de poporul său. Trăise pînă atunci departe de viața armenească și, din păcate, nici dintre noi nu au fost cei care să se intereseze de el. Doar foarte tîrziu ne-am găsit unii pe alții, noi, intelectualii armenii legați direct de preocupări armenești, și acest om înzestrat ce își epuiza eforturile spirituale într-un mediu străin și pe care noi îl consideram distant. Surpriza a fost reciprocă. În interiorul său am găsit un om apropiat, al cărui suflet a nutrit mereu căldură față de poporul său, un om pătruns de fiorul suferințelor și martiriului poporului său. Iar el a început să cunoască mai îndeaproape valorile spirituale ale poporului armean, să se simtă mai mîndru și, drept urmare, mai fericit.

Însă nu a putut să-și împlinească această curiozitate. Pe masă a rămas Evanghelia în limba armeană, din care începuse să învețe armeana clasică.

***

Moartea lui, survenită la 10 noiembrie 1964, ne-a zguduit pe toți. Știam că suferă de inimă. Dar nu credeam că moartea îl va răpi atît de brusc dintre noi, în deplinătatea capacității sale intelectuale și creatoare, cînd încă aveam atît de multă nevoie de el. El pleacă lăsînd în urmă un adevărat gol, iar moartea sa, așa cum spun instituțiile științifice, este „o mare pierdere pentru filologia clasică românească”.

De fiecare dată cînd ne întîlneam aveam o obligație: trebuia să spun cîteva proverbe din cele ce le știam, pe care le nota pentru o culegere în care trebuia să se concentreze înțelepciunea orientală. Doar ultima oară mi-am încălcat obligația: ne întîlnisem în biserica armeană, cu exact două zile înainte de moartea sa, la parastasul regretatului Bănățeanu. În acea zi doar ne-am strîns mîna și, cînd l-am întrebat cum stă cu sănătatea, mi-a răspuns că încearcă să reziste…

Cui i-ar fi trecut prin minte că după nici două zile inima îi va înceta să bată în timpul unei călătorii cu autobuzul, la exact un an după moartea lui Bănățeanu, a cărui inimă încetase, la rîndul ei, să bată, pe cînd se întorcea acasă cu mașina.

…După două zile l-am înmormîntat în cimitirul armenesc, la cîteva morminte de cel al lui Bănățeanu.

Ne-am întors de la cimitir copleșiți, fără ca măcar să încercăm să ne resemnăm cu lovitura primită. Puțin au fost cei care au lăsat în urmă o asemenea durere. Erudit și prolific, el avea un suflet mare și era plin de iubire față de toți. Și cu toții îl îndrăgeau. Era blînd și rezervat, dar a inspirat mereu respect în jurul său. Și s-a întors în pămînd scăldat în lacrimi. Nu am avut curajul să mă aplec spre el și să-i rostesc la urcehe un ultim proverb ce-mi stătea pe buze în momentul în care aruncam cîteva fărîme de pămînt peste bietul meu prieten:

– Totu-i minciună, asta-i adevărat…

(Materialul integral va fi publicat în revista Ararat )

 

 

  •  
  •