Giuseppe Munarini

La revedere profesor Gabriella Uluhogian

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

 gabriella

Atunci când ajungi la o anumită vârstă ar trebui să te obișnuiești cu ideea morții. Însă, până și pentru cel credincios acest lucru pare foarte dificil. Atunci te consolezi gândindu-te că și Isus, acel Isus, care a fost om – Dumnezeu, în Grădina Măslinilor a întâlnit presentimentul acelei prezențe-absențe. Dar ideea învierii vine apoi să te mângâie și să-ți spună că într-o zi, transformați în lumină, ne vom vedea pentru totdeauna.

Sf. Francisc, în sublimul său Cântec către creaturi, a numit moartea „soră”, eu, alături de cuvintele lui, amintesc cuvintele Sf. Ioan Gură de Aur, care afirma într-una din scrierile sale minunate că pentru creștini nu ar trebui să vorbim despre cei morți, ci de adormiți în Hristos.

Astfel ne încântă ideea de odihnă, această odihnă experimentată de Creator în ziua de Sabat și pe care liturghiile orientale ne amintesc atunci când ne rugăm pentru credincioșii care nu mai sunt în comunitatea noastră, pentru aceia pe care Prea Înaltul, Dumnezeul făcut om, care a experimentat moartea și învierea, a chemat în Ierusalimul lui ceresc, unde – așa cum spune Liturghia armeană, Enoh și Ilie, patriarhi sfinți și venerabili -, sunt ca niște porumbei curați.

Și Gabriella Uluhogian a găsit în Hristos, în care a crezut și a servit cu viață vioaie, odihna ei. A murit în ziua de 28 noiembrie. Gabriella a avut 82 de ani. În 1 decembrie, în Catedrala din Parma au răsunat ecourile rugăciunilor în rit armean care au însoțit-o spre locuința eternă.

Armeancă, născută în Italia, profesoara Gabriella, și-a servit Patria și Italia cu numeroase lucrări. În primul rând cu învățătura sa la Universitatea din Bologna, unde a fost chemată ca cea dintâi profesoară universitară armeană de către profesorul Luigi Heilmann (1908-1988), lingvist distins, prim președinte al Societății lingvistice italiene și promotor al limbilor clasice, dar și al ladinei dolomitice, pentru a promova predarea acestei limbi la Universitatea din Bologna.

«Născută și crescută în Italia din părinți armeni – subliniază profesorii Valentina Crazzolari, Anna Sirinian și Boghos Levon Zekiyan – Gabriella Uluhogian a fost în măsură să cultive armonios în interiorul culturii italiene, în care s-a fost formată și de care a fost strâns legată, interesul ei profund pentru Armenia, realizând astfel un fericit și exemplar angajament între cele două țări și două civilizații pe care lungi contacte istorice și numeroase afinități spirituale fac foarte vecine». (Bnagirk ‘yisatakac’. Documenta memoriae. Din Italia în Armenia. Studii în onoarea Gabrielei Uluhogian, Bologna, Departamentul de Paleografie și Studii Medievale, 2004, p. VII).

Din 1973 până în anul 2004, Gabriella Uluhogian a pregătit mulți studenți ca Mario Bais, Anna Sirinian și alții care își continuă acum activitățile didactice și de cercetare în mai multe universități italiene.

Menționarea multor lucrări ale sale nu ar încăpea în aceste câteva rânduri: sute de articole pentru care a primit premii la nivel național și internațional.

Între operele sale mai importante trebuie menționate edițiile critice ale Regulilor lui Vasile al Cezareei (Vasile de Cezareea. Cartea Întrebărilor [Regulile], Corpus Scriptorum Christianorum Orientalium, 536-537, Scriptores Armeniaci, 19-20, Lovanii 1993); precum și monografia pentru regăsirea hărții Sanctuarelor Armeniei, comandată de contele Lodovico Ferdinando Marsili (o veche hartă a Armeniei. Mănăstiri și sanctuare din secolul I până în cel de al XVII-lea, Longo, Ravenna 2000) și Catalogul de manuscrise armenești al Bibliotecilor din Italia, Institutul Poligrafic și al Monetăriei Naționale, Biblioteca de Stat, Roma 2010.

Trebuie amintită Introducerea la P’Awstos Buzand, Istoria armenilor, din anul 1997, lucrări de catalogare a manuscriselor, ediția volumului Veneția și armenii, în colaborare cu Prof. Giampiero Bellingeri, Vartan Karapetian, P. Boghos Levon Zekiyan.

Cartea Armenii, Mulino, Bologna 2009 (retipărită în anul 2015) a câștigat premiul Alessandro Tassoni de Modena.

Chiar dacă nu o vom mai vedea cu ochii noștri muritori lângă noi, într-o conferință a „Padus-Araxes”, în deschiderea unor expoziții, sau în timpul liturghiilor la San Lazzaro, ne va rămâne nu numai producția ei bogată, ci și amintirile și certitudinea unei întâlniri într-o lume mai bună.

Giuseppe Munarini

corespondent „Ararat” Padova-Veneto -Italia

 Mulțumesc profesoarei Anna Sirinian pentru materialul pus la dispoziție.

  •  
  •