Giuseppe Munarini

LA REVEDERE EDUARD ANTONIAN

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Dragă Eduard,

Am aflat din întâmplare sâmbăta trecută că ai plecat pentru totdeauna de la noi! Am citit pe Facebook, dar știam că cineva  urma să-mi comunice vestea.

Ieri, duminică, ai fost condus pe ultimul drum la Cimitirul armean din București, unde prietenii și colegii tăi au putut să te salute și să se roage pentru tine, potrivit obiceiului Bisericii Armene.

Din păcate, eu nu am putut să te salut pentru ultima oară, ci doar să mă rog pentru tine, de aici, de departe. Acest virus blestemat a făcut imposibile deplasările noastre.

Te-am salutat de la Mestre, unde l-am rugat pe prietenul meu pr. Alexandru Vasile Barbolovici să se roage pentru tine în rugăciunile credincioșilor; la fel, s-au rugat pentru tine și Părinții Mechitaristi de pe Insula „San Lazzaro” din Veneția.

Îmi amintesc că ne-am întâlnit în anii 90, cred că era în 1994, la București, la redacția „Ararat” pentru care am început să colaborez. A fost prezent și Varujan Vosganian, prietenul nostru drag, care ne-a făcut cunoștință.

Comunicam în limba română și, din când în când, în armeană. Mi-ai pregătit o legitimație în limba franceză, în care se atesta faptul că am devenit „corespondent” din Italia pentru revista „Ararat”.

Ne întâlneam adesea la redacția „Ararat” cu „șeful” nostru, Varujan Vosganian, cu Mihai Stepan Cazazian, cu Bedros Horasangian, Sergiu Selian și alți prieteni.

Mulțumită ție, am avut ocazia să mă întâlnesc, nu la București, ci la Cluj, cu prietenul comun Mircea Tivadar, care ne-a părăsit acum doi ani.

El, ca și alții, urma să devină nu doar un bun prieten, ci și un excelent colaborator.

Cu el și cu Andra am trăit momente frumoase, povestindu-ne reciproc din întâmplările de viață ale fiecăruia. Foarte des terminam vorbind despre „San Lazzaro degli Armeni” din Veneția, despre cele mai recente publicații sau despre Antonia Arslan, a cărei activitate istorico-literară devenea din ce în ce mai cunoscută.

Nu au lipsit nici momentele de vizită la Catedrala armeană Apostolică, mai ales atunci când era vicar Hayr Surp, Zareh Baronian, vărul vartapedului Mons. Nerses Der Nersesian, acesta din urmă mechitarist la Veneția, mai târziu întors în Armenia, în țara iubită, unde și-a încheiat viața.

Și tu ai iubit mult acea țară îndepărtată. Îmi amintesc de o dedicație pe care mi-ai făcut-o pe frontispiciul cărții „Mărturii. Genocidul armenilor”, apărută la editura „Ararat” în 1998, oferită cadou în 2006:

„Pentru Giuseppe cu mult drag în memoria oropsitului nostru neam ….”. Este o carte prețioasă care conține numeroase mărturii istorice, care pot fi găsite începând cu pagina 103, realizată de prietenul nostru comun Mihai Stepan Cazazian, redactor în șeful revistei „Ararat”.

Sunt trist, dar în același timp mândru și fericit că te-am cunoscut, Edi, împreună cu prietenul Mircea Tivadar și arhimandritul Zareh Baronian care ne-a părăsit în 2017.

Ați plecat de lângă mine, dar ați lăsat în urma voastră trei lumini care nu se vor stinge.

Îmi iau rămas bun de la tine, cu un „La revedere” creștinesc în Supremul Ierusalim, alături de mucenicii care și-au vărsat sângele pentru Biserică și pentru îndepărtata Armenie.

La revedere, Edi, sunt aproape de tine, de Iulia, de toți cei dragi și de membrii Comunității, precum și de redactorii și colaboratorii revistelor „Nor Ghiank” și „Ararat” cu gândul și amintirea zilelor senine și îndepărtate, a căror amintire nu  se va  estompa.

Veșnica pomenire!

Prietenul  Tău

Giuseppe Munarini

  •  
  •  

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *