Redactor

La Martinica – Cafea şi Coloniale

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
IMG_6467

Paul Agopian, Anton Carabelaian și Gheorghe Florescu la Bookfest, la standul firmei Delicatese Florescu

Dragi cititori, am avut de curând plăcerea să stau de vorbă la o cafea armenească cu distinsul domn Anton Carabelaian, fiul cunoscutului cafegiu Avedis Carabelaian, mentorul cafegiului Gheorghe Florescu, cel al cărui nume îl poartă minunata cafea Avedis, comercializată de domnia sa.

–         Domnule Carabelaian, am fost plăcut impresionat de poveştile spuse de maestrul Florescu despre tatăl domniei voastre, povestiţi-ne puţin despre domnul Avedis şi despre magazinul său de cafea !

–         Prăvălia se afla în Banu Manta nr.7, aici tata a construit un imobil tip bloc pe care l-a finalizat prin 1931-1932, la parter deschisese un magazin de cafea şi coloniale care purta firma La Martinica, noi locuiam în apartamentele de deasupra magazinului.

Era un magazin superb, îl am în faţa ochilor şi acum, nu era mare, poate vreo 25-30 de metri pătraţi, foarte frumos amenajat. Era compus din doua încăperi, una fiind magazinul iar, cealaltă un mic depozit unde se ţineau sacii cu cafea, năut şi alte mărfuri. Cafeaua trebuie depozitată cu mare grijă pentru că este foarte sensibilă la umiditate, dacă un sac de cafea a tras umezeală este compromis, nu mai poate fi recuperat, trebuie aruncat.

Magazinul avea în faţă o vitrină mare iar, imediat cum intrai pe uşă era pusă maşina de prăjit cafea, era adusă din Germania, parcă o şi văd, era mare, roşie cu avea un vas mare din bronz deasupra, în el se vărsa cafeaua care urma a fi prăjită. Magazinul avea nişte rafturi superbe de lemn, cu diverse arabescuri sculptate, tata adusese un meşter renumit să le facă şi spunea că sunt în stil indian. Pe doi dintre cei patru pereţi ai magazinului se aflau nişte cazane frumoase, nichelate, prevăzute cu geam, în ele se expuneau sorturile de cafea. Tavanul magazinului avea culoarea albastră iar, de jur împrejurul tavanului erau montate becuri colorate iar, seara, când se întuneca afară, această mică pravălie răspândind din interior lumini de diferite culori, căpăta un aer feeric. Fiind situat peste drum de Primărie, e de înţeles că tata îi cunoştea pe toţi funcţionarii de la mic la mare, majoritatea fiind clienţii săi. Unii prieteni armeni ai tatei ştiind acest lucru, veneau cu diverse probleme să-l roage să-i ajute, îmi amintesc că nu vorbeau româneşte prea bine şi mai zicea câte unul:

”- Baron Avedis, nu vrei mergi cu mine aici la “minustraţie”(n.a. administraţie) să pui vorbă bună ?“,

tata râdea “- Unde să merg ?”

“- …la…minustraţie…!”, şi mergea, îi ajuta, a ajutat multă lume…

–         De unde procura domnul Avedis cafeaua în acele timpuri ?

–         Erau în acea vreme marii angrosişti de cafea, unul dintre ei fiind chiar un fin al tatei, Aram Altiocaian, el era unul dintre marii furnizori de cafea de atunci. Tata era de fapt rudă îndepărtată cu Altiocaienii, e o încrengătură complicată, soţia lui era soră cu Minas Altiocaian de la Constanţa. Aram avea un frate, Adam care avea şi el magazin de cafea la Ploieşti.

Tata avea în magazin la vremea aceeea vreo 7-10 sorturi de cafea, era foarte bine aprovizionat,  numai cafea Santos braziliană avea cinci feluri, erau Santos 1, Santos 2, Santos 3…  mai avea Rio, Jawa, Mocca, Columbia, Ceylon, o cafea deosebită cu bobul mare. Din aceste sorturi se făceau şi diverse melanjuri, amestecuri, după cum dorea clientul. Atunci cafeaua se bea de regulă amestecată cu năut. Tata, în viaţa lui nu a băut cafea fără năut, să fi avut măcar 10% năut.

–         Ce rol are năutul ?

–         E simplu şi important, desăvârşeşte gustul, aroma cafelei, o completează, îi scoate în evidentă calităţile şi, în plus face un caimac… În magazinul tatei se făceau melanjuri de 10%, 20% năut, după cum cerea clientul. I-am spus şi lui Florescu să încerce, a zis că se gandeşte… Sunt două feluri de năut, unul de mâncat numit şi Leblebli, bob mare, albicios şi, altul cu bob mic, negricios, care se poate prăji, măcina şi amesteca cu cafea.

Fac o paranteză, am văzut la Florescu soiuri de cafea pe care tata nu le avea atunci, pe unele le-am şi degustat. Nu cred că există gusturi sau pretenţii în materie de cafea care să nu poată fi satisfăcute de ce are el în prăvălie acum, pur şi simplu m-a impresionat, i-am spus-o şi lui, nu ca să-l flatez, că nu am venit eu din America să-l flatez pe el… ăsta e adevărul, are nişte cafele extraordinare, m-a impresionat profund acest melaj pe care el l-a numit Divin. După părerea mea, Divin-ul depăşeşte orice, mă lasă rece alte sorturi de nu ştiu câte sute de lei, pot să spun că nici Sfânta Elena nu se ridică la nivelul Divin-ului, e cu adevărat o cafea divină, nu poate fi nimic peste ea, nu ai ce să vrei mai mult de la o cafea, e maxim !

Revenind în copilărie, când nu aveam şcoală trebuia să fiu în magazin să-l ajut pe tata, de la 12 ani, am învăţat să prăjesc şi să macin cafea, cunoşteam sorturile de cafea dupa boabe, pot să spun că aveam o experienţă în acest domeniu.

Pe tata îl vizitau mulţi prieteni eu învăţasem să fac cafea şi tata îmi spunea decât “Anton, pune ibricul de cafea !”, eu ştiam ce am de făcut, am învăţat să fac cafea de mic. Nu beam cafea, copil fiind dar, îmi plăcea foarte mult să mănânc boabe de cafea proaspăt prăjite, le luam în palmă din maşina de prăjit, presăram zahăr tos peste ele şi le ronţăiam. Mai mâncam cu mare plăcere zaţul rămas de la cafeaua mamei, eram înnebunit după acest zaţ, îl mâncam cu pâine, aşa mult îmi plăcea… Că vorbim de zaţ, într-o ceaşcă cu cafea bine făcută trebuie să rămână zaţ după ce o bei, cafeaua fără zaţ nu e cafea. E un secret, de fapt e o chestiune mai mult tehnologică, cu cafeaua nu trebuie să fi zgârcit, când aud că unii pun o linguriţă, o linguriţă şi jumate` de cafea la o ceaşcă…eu nu am învăţat aşa, trebuie pusă cafea aşa încât să rămână zaţ. Încă un secret, când cafeaua e aproape să dea în foc, se mai presară deasupra un praf de cafea să formeze caimac, doar dacă respecţi toate aceste reguli, poţi să spui că bei o CAFEA.

Banu Manta 6

Banu Manta 6

–         Ce mărfuri se mai găseau în magazinul din Banu Manta ?

–         …ce nu se găsea…roşcove, păstăi roşcate cu gust dulce, Leblebli, nautul de mâncat, tata avea într-un timp şi vinuri foarte bune, din podgoriile lui Vintilă Bratianu, Grasă de Sâbureşti şi Vinul Negru de Sâbureşti, nişte vinuri formidabile. La noi în casă se bea doar acest vin negru de Sâmbureşti, era un vin serios, puternic, catifelat, cu buchet deosebit. Mai avea multe mărfuri care nu se mai găsesc azi, de exemplu ciocolata elveţiană Suchard, avea un gust nemaipomenit, nu am regasit acel gust nici in cea mai buna ciocolată elveţiană de azi. Mai era ceva care mi-a rămas în amintire, ceva extraordinar, nişte mici prăjiturele învelite în celofan, fursecuri, nu ştiu cum să le spun, miniprăjituri cu fructe, cu ciocolată…ce gust…nu am cuvinte…erau minunile pământului !

–         Cum a ajuns familia Carabelian să deschidă magazin de cafea în Bucureşti ?

Dl Carabelaian 2

Avedis Carabelaian în fața prăvăliei de la Podul Basarab

–         Carabelienii sunt kemahţi, armeni din Kemah, un oraş din provincia Erzincan din estul Anatoliei, de unde provin cei mai renumiţi cafegii armeni. Bunicul meu Garabet Carabelaian a avut în Bucureşti o prăvălie de cafea şi coloniale în perioada 1925-1930, la Podul Basarab, se numea “La Cămila”. În timpul acela, tata deschisese o prăvălie de cafea în Yalta, în Ucraina, pe coasta de nord a Mării Negre şi făcea periodic naveta Bucureşti – Yalta. Când bolşevicii au intrat în Yalta s-au dedat la tot felul de fapte abominabile, toată lumea fugea din calea lor, tata era prin oraş şi a trebuit să fugă spre port, nu a mai putut să se întoarcă unde locuia să-şi ia ce agonisise, a lăsat tot, avea un paşaport francez, nu ştiu cum îl făcuse rost şi a fugit cu un vas francez până la Constanţa. După mulţi ani el a povestit că a abandonat în casa din Yalta o geantă plină cu pietre preţioase, toată agoniseala lui…dar, nu a regretat, aşa era natura lui, era foarte optimist, nu-l afecta nicio pierdere. Când ne-au luat comuniştii casele, zicea “Ce, mi-au luat numai mie ? Au luat la toţi…mergem înainte !”, era de un optimism fantastic, spre deosebire de naşul meu de exemplu care, în `49 când i-au confiscat casele, a făcut congestie cerebrală şi a murit.

Dl Carabelaian 3

Prăvălia de lângă Podul Basarab

–         Cum era comerţul în acele timpuri ?

A devenit periculos prin anii `48-`50, erau vânaţi patronii, începuseră expropierile, nu aveai voie să ai avere, aur, case etc. În anul 1950 ne-am trezit cu Securitatea la noi acasă, veniseră să facă percheziţie, erau căutaţi cei care deţineau aur. După un timp am aflat că la noi Securitatea ajunsese dintr-o prostie. Se făcuse o percheziţie la un fin de al tatei care stătea undeva pe 1 Mai, Securitatea a găsit la el un galben, o monedă de aur, şi l-au întrebat de unde îl are, acesta, fără să dea seama ce face, le-a spus că “…l-a pus naşul în cazanul în care a fost botezat fiul meu…”, naşul fiind tata, ei au făcut imediat legătura şi au venit direct la noi. Ne-am pomenit cu 4-5 inşi care au intrat şi au început să răscolească toată casa, n-au găsit nimic. Tata, tot aurul pe care îl avea îl făcuse fişicuri şi îl ascunsese pe la burlanele casei, pe la balcoane, în interiorul prizelor…noi, habar nu aveam. La un moment dat, unul dintre securişti a intrat într-unul din dormitoare şi a vrut să demonteze o priză, tata şi-a dat seama că nu mai are scăpare, înăuntrul prizei ascunsese nişte galbeni şi, profitând de faptul că era singur cu securistul în cameră, s-a aplecat şi i-a şoptit la ureche: “ Jumate` – jumate` !”, acesta după o scurtă ezitare, a dat din cap că acceptă. A doua zi, tata îşi fixase punct de întâlnire cu el şi s-a dus exact cu jumătate din tot aurul pe care îl avea. Tata era de o corectitudine exemplară, ar fi putut să-i dea şi patru galbeni, că nu ştia nimeni câţi are…dar, i-a dat exact jumatate. După ani de zile mi-a spus “…i-am dat atunci ăluia cât pentru o fermă… a trebuit să-i dau jumate pentru că aşa i-am spus… !”, era echivalentul unei gospodării mari, cu teren, o fermă cum s-ar spune. Ulterior, tata a fost chemat la Securitate, pe bulevardul Ştefan cel Mare era sediul, a fost interogat, să-i denunţe pe cei care ar fi ştiut el că deţin aur, el a spus că nu ştie pe nimeni iar, cel care îl ancheta ca să-l intimidezeze, i-a cerut să se urce pe soba care era în cameră, tata i-a raspuns “Urcă-te întâi dumneata să-mi arăţi cum să fac !”, atunci securistul s-a enervat, a scos dintr-un sertar un pistol şi l-a pus ostentativ pe masă după care şi a început să-l înjure, atunci tata i-a spus “Mai înjură-mă o dată şi o să înghiţi pistolul ! ”

Au urmat perioade despre care a povestit pe larg Florescu în cartea sa, nu are rost să le reiau eu acum. Fiind recunoscut pentru flerul său de comerciant, comuniştii au apelat frecvent la tata pentru activarea unor magazine de stat care mergeau prost. Veneau şi îl rugau:

Dom`le Carabelaian, ne-ai mai ajutat şi în trecut, n-ai vrea să ne mai ajuţi o data, avem un magazin care nu prea merge… ?”, el nu refuza niciodată, comerţul era viaţa lui, magazinul era viaţa lui… Aşa a ajuns să lucreze o perioadă pe Calea Victoriei apoi, lângă Teatrul de Revistă Savoy, în pasajul Kreţulescu şi, în final, în Hristo Botev de unde s-a şi pensionat şi a predat ştafeta lui Gheorghiţă Florescu.

 

Iată dragii mei, un scurt sinopsis al vieţii unui om care a trăit prin meseria sa.  Avedis Carabelaian face parte dintr-o categorie de negustori care din păcate a dispărut, e vorba de oameni care ridicaseră comerţul la nivel de artă.

Interzicerea comerţului particular şi impunerea brutală şi exclusivă a comerţul de stat de către regimul comunist începând cu anii `50, a făcut imposibilă perpetuarea acestui tip de negustorie şi formarea unor noi generaţii de negustori de calibrul lui Avedis Carabelaian sau al altora ca Zadic Muradian, Altiocaian, Agemian, Sahaghiean despre care vom vorbi poate altă dată, locul acestora fiind luat de tristele magazine comuniste de stat, mereu fără marfă şi, mai târziu, de supermarketuri, buticuri impersonale care vând de toate şi nimic, cu vânzători plictisiţi şi reclame naive.

Paul Agopian

11.06.2013

2 Responses to La Martinica – Cafea şi Coloniale

  1. leon June 16, 2013 at 2:40 am

    felicitari pentru articol,PENTRU INTERVIUL DIN ALTE TIMPURI

  2. Paul Agopian June 19, 2013 at 12:18 pm

    Multumesc, ma bucur ca va placut !