Mihai Stepan Cazazian

La graniţa dintre două lumi

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

                        În loc de „A fost odată”…

                        Eram în şcoala primară când nanu’ îmi povestea despre „Prunku` de la Şcheia” şi despre fabrica de zahăr a lui Tilleman,tăbăcăria lui Roesler, prăvălia lui Tillinger.

                        Nici nu ştiam cum se scriu corect aceste nume! Dar am aflat că aceste nume făceau parte din normalul vremurilor respective: o mulţime de etnii care locuiau în acelaşi loc, pentru care era un lucru natural să saluţi în germană şi în română şi să vorbeşti acasă în polonă, ucraineană, idiş, armeană sau rusă. Şi mi s-a trezit curiozitatea: cum erau oamenii aceştia normali? Ce au făcut atâtde deosebit, de nu s-au şters din memoria octogenarilor şi a nonagenarilor?

                        Când vremea ne-a permis, m-a luat de mână şi m-a dus în toate locurile pomenite. Am străbătut, încet-încet, toate reperele şi, de-a lungul timpului, mă agăţam de fiecare vorbă rostită de vârstnicii Iţcanilor – actualmente cartier al urbei sucevene, altădată comuna Aron Pumnul – , ca să pricep mai bine normalul! Astfel, m-am pomenit prinsă între două lumi: fizic, eram aici, dar mintea şi sufletul meu hălăduiau în lumea apusă, de parcă încercam din răsputeri să o păstrez şi să readuc frânturi din ea în prezent!

                        Călătoresc deseori cu maşina timpului, încerc să mă substitui celor de demult, să înţeleg cum gândeau şi cum acţionau. Dar este extraordinar când întâlnesc oameni care au cunosc îndeaproape acele realităţi sau care pot povesti despre acele realităţi.

                        Aşadar, începe incursiunea noastră în lumea familiei Prunkulian, alături de domnul Alexandru Tilleman-Prunkul, care duce mai departe moştenirea unei familii care a rămas în inima sucevenilor.

                        Numele Tilleman von Prunkul apare în Registrul pentru Născuţi al Parohiei Evanghelice din comuna şvăbească Iţcanii Noi; colonelul Alexander Tilleman, născut la Sankt Petersburg, fiul lui Arthur şi al Karolinei, fuge din calea tăvălugul bolşevic şi găseşte o nouă familie în Bucovina, căsătorindu-se către finalul primei conflagraţii mondiale cu Vala (Valeria), fiica faimosului Warteres von Prunkul, membru marcant al societăţii vremii, care s-a remarcat prin activitatea sa politică în Dieta Bucovinei, denunţând vehement Genocidul comis de otomani împotriva armenilor trăitori în Imperiul Otoman, şi, paradoxal, reprezentându-i pe români în respectiva Dietă, din partea Partidului Naţional Român, nemaipunând la socoteală fructuoasa sa activitate în calitate de „preşedinte epitrop al cultului armean din Suceava”. Copiii Valei şi ai lui Alexandru, respectiv Waldemar Alexander Peter şi Marie Christine, au fost botezaţi la biserica evanghelică din Iţcanii Noi. Tatăl Valei, Varteres, a construit capela de la cimitirul amplasat pe terenul donat de el pentru locurile de veci ale armenilor; de altfel, este cunoscut printre suceveni drept cimitirul cu „capela Prunkul”.

                        Alexander Tilleman a fost bine primit în comunitate; a fost legat sufleteşte de Iţcani, iar primele sale investiţii economice se leagă de fosta comună. Cel mai ambiţios proiect – Fabrica de zahăr, întemeiată în anul 1927, sub forma unei Societăţi Anonime Române, având sediul social în București – a oferit locuri de muncă stabile majorităţii populaţiei pentru aproape optsprezece ani,fiind una dintre puţinele fabrici de zahăr din România interbelică; materia primă, sfecla de zahăr, era cultivată pe moşiile socrului său de la Şcheia; deoarece elevii de la Şcoala din Iţcani-Gară ajutau la cultivarea sfeclei, când venea vremea prielnică, primeau mereu cadouri de la „Herr” Tilleman von Prunkul: zahăr candel (zahăr cristal, asemănător unui bloc de gheaţă, din care copiii se înfruptau câteva zile – doar dacă părinţii nu le ascundeau deliciile, ca să nu abuzeze!), dulciuri şi „huşte” de sare (pe vremuri, sarea pentru consum  era comercializată sub forma unui con şi se utiliza cuţitul pentru a rade cantitatea necesară gătirii), împărţite de „duduia” Tilleman von Prunkul, adică Marie Christine, care venea la fabrică călare pe un cal alb, de la moşia de la Şcheia a bunicului ei. Amintea de mama ei, care conducea unul dintre puţine automobile din Suceava acelor timpuri şi, culmea extravaganţei, purta pantaloni! Lucru neobişnuit pentru femeile din acea perioadă…

                        Tot în incinta fabricii de zahăr se afla şi fabrica de ulei Olivia. Ambele erau legate de calea ferată din comună, căci produsul finit, sub diverse forme, era transportat cu trenul. Peste zece etnii, din Bucovina sau din Europa, au lucrat în fabrica de zahăr. Muncitorii erau permanent pregătiţi, erau la curent cu toate noutăţile, iar fabricile erau înzestrate cu utilaje foarte avansate.

                        Deci, nu e de mirare că ruşii au dezasamblat fabrica în anul 1945 – pradă de război – şi, cu ajutorul unui angajat, pe care l-au şantajat să procedeze astfel, au reasamblat-o într-o localitate din Rusia!

                        Alexander Tilleman-Prunkul, însă, nu s-a descurajat şi iniţiază alte două proiecte ambiţioase: construieşte fabrica de in (tot în Iţcani) şi fabrica de amidon (din Hânţeşti/Suceava). Fabrica de in supravieţuieşte perioadei comuniste. Paradoxal, fabricile de in şi de amidon îşi dau obştescul sfârşit acum vreo două decenii. Descurajare, dezinteres? Cine ştie…Aş îndrăzni să afirm că ambele au dus la acest sfârşit nedrept.

                        Povestea o continuă domnul Alexandru; poartă prenumele bunicului său şi responsabilitatea familiei. Născut în Bucureşti, locuieşte de mulţi ani în Franţa. Revine în ţară în 2011 şi îşi asumă recuperarea bunurilor familiei sale, care au fost confiscate de comunişti.

                        Pe alocuri contrariat de „noua ordine”, se luptă cu autorităţile româneşti, cu stilul românesc de a proceda şi are curajul de a administra din nou patrimoniul familiei sale: în pădurea de la Hânțești realizează un iaz artificial, după propriile planuri.

Într-adevăr, peisajul este ireal! Combinația dintre pădure, iaz, cer și pământ ”nu este din lumea asta”, senzația de liniște interioară și de pace te copleșește și nu ai mai dori să pleci de acolo! Ne-a mărturisit că, atunci când este copleşit de dificultăţi, se plimbă în pădure, la iaz şi acolo îşi încarcă bateriile. După ce am văzut acest loc, îl înţelegem! Domnul Tilleman-Prunkul povesteşte foarte frumos şi este foarte legat de natură.

                        Cei doi căței fac parte din peisaj. Își întâmpină stăpânul cu bucurie, ne urmăresc cu curiozitate, dar și cu o oarecare suspiciune. Renunță la suspiciune şi ne însoțesc într-o scurtă plimbare în jurul iazului.

                        E recomandată o plimbare în pădure în orice anotimp! Are un farmec aparte, este liniștitoare, vin idei noi. Nemaipunând la socoteală că se poate practica pescuitul de agrement. Aviz pasionaților!

                        Pe malul iazului se află un restaurant cu terasă, care mai are nevoie doar de finisările interioare și va fi dat în folosință curând. Dorinţa domnului Tilleman-Prunkul este aceea de a crea un loc vestit de recreere, în care vizitatorii să se simtă în largul lor. La întrebarea dumnealui – ”cui prodest” -, răspunsurile sunt multiple: dorința făuritorului de a lăsa ceva frumos și trainic în urmă, de a respecta munca înaintașilor, de a bucura pe urmași, de a-i motiva să continue această muncă. Uneori îi este teamă că nu va finaliza tot ce şi-a propus.

                        E dorința de a crea, de a pune în practică idei, de a reveni la normal. Tocmai această dorinţă l-a determinat pe domnul Tilleman-Prunkul de a se apropia de comunitatea armenească a Bucovinei, din care au făcut parte înaintaşii săi, cu realizări notabile.

                        Contrarierea și oarecare tristețe s-au strecurat în inimile noastre, când am văzut ruinele vechii fabrici de amidon. E greu de acceptat delăsarea și indiferența! Clădirile care au mai rezistat arată vechiul stil arhitectonic ecclectic, adică frumos și practic, și fac parte dintre monumentele de arhitectură industrială de la începutul secolului douăzeci. Ar sta la loc de cinste alături de Uzina de Apă din Suceava, restaurată deja.

                        Este adevărat că aceste imagini pot lăsa un gust amar, doar că nu ar trebui să ne lăsăm copleșiți. De pildă, noi ne-am revenit repede, când am văzut impresionanta colecție de documente și de fotografii a domnului Tilleman-Prunkul! Scrisori, fotografii de epocă surprind spiritul vremii, fie că erau făcute la Casa Prunkul din Suceava sau la fabrica de amidon, povestiri despre tatăl său, care a decedat în anul 1993, dar care se bucura mult de revenirea în vechea patrie. Și, după cum viața ne joacă adeseori feste și ne lasă să credem că luăm decizii, domnul Alexandru revine acasă din Franța și se ocupă de toate treburile tatălui său. Sau despre fetița care a colindat familia Tilleman-Prunkul în perioada interbelică, iar cadoul oferit a fost…o bicicletă.

                        Nu susținem că demersul de a salva și de a reda strălucirea moștenirii armenești este o muncă ușoară! Dimpotrivă, este solicitant, pe alocuri stresant, atunci când apar obstacole aparent insurmontabile. Soluția? Să nu ne dăm bătuți! Dacă renunțăm, acesta este primul pas către uitare.

                        De cele mai multe ori, luptătorii zilelor noastre se întreabă pentru cine fac tot ceea ce fac. Eu aș răspunde: pentru noi toți. Puterea exemplului dă roade, iar viața ne aduce surprize, urmașii preluând activitățile.

                        Domnul Alexandru are urmași. E posibil ca acești urmași să-i ofere plăcuta surpriză pe care a oferit-o și dumnealui tatălui său, Waldemar Peter. Poate nu vom fi capabili să facem atât de multe precum înaintașii noștri, dar merită efortul de a păstra creația lor! Căci nu este suficient să îi lăudăm la zile mari, ci să facem eforturi în fiecare zi să le cinstim memoria, menținând într-o stare bună tot ce au realizat cu sacrificii și renunțări.

                        În curtea casei domnului Tilleman sunt câţiva meri, iar câteva fructe, puţin zbîrcite, se încăpăţânează să reziste frigului. La fel şi grajdul din curte, care va fi restaurat în viitorul apropiat, s-a încăpăţânat să reziste vremurilor tulburi.

                        Poate aşa ar trebui să ne încăpăţânăm să readucem în vieţile noastre spiritul de comunitate.

                         

Corina DERLA

Suceava

 

  • 38
  •