Mihai Stepan Cazazian

Justiţia europeană în faţa cazului Ramil Safarov

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Cum ajungi maior dacă tai capul unui locotenent

Cînd toată comunitatea internaţională urmăreşte cu sufletul la gură evoluţia evenimentelor dramatice din Siria, în timp ce tensiunea dintre Israel şi Iran creşte de la o zi la alta – va ataca Israelul obiectivele nuclearea iraniene sau nu? –, iată că un cu totul alt incident poate derapa într-un conflict militar. Care să basculeze fragilul echilibru din Caucaz şi ţările vecine din Orientul Mijlociu. Este vorba de cele întîmplate în ultimele zile. Un militar azer, locotenentul Ramil Safarov, condamnat la închisoare pe viaţă de către justiţia maghiară în 2006, pentru uciderea în 2004, a unui militar armean, locotenentul Gurgen Markarian, ambii aflaţi la un stagiu de pregătire NATO în Ungaria. Crima a fost considerată deosebit de gravă – victima a fost ucisă şi decapitată cu toporul în timp ce dormea –, iar sentinţa justiţiei maghiare, pe măsură. Închisoare pe viaţă, cu posibilitatea unei eventuale revizuiri după 30 de ani. Numai că. Numai că, în aceste zile, în urma unei solicitări a autorităţilor de la Baku – avem la îndemînă chiar fotocopia cererii – ţinînd cont de nu ştiu ce articol din legislaţia europeană, coroborat cu nu mai ştiu ce articol privind legile europene – blablabla – privind extrădarea, deţinutul Safarov a fost predat autorităţilor azere. Ce scria în solicitarea scrisă privind ispăşirea pedepsei şi eventuala revizuire a cazului peste 25 de ani a rămas doar pe hîrtie. Imediat după sosirea la Baku, printr-un decret prezidenţial semnat de preşedintele azer Ilhan Aliev – un mai vechi client al comentariilor noastre şi un prieten apropiat al autorităţilor române –, locotenentul Ramil Safarov a fost graţiat şi eliberat. Spre marea satisfacţie a opiniei publice azere, care-l proclamase deja erou naţional după abominabila crimă. A fost avansat la gradul de maior, i s-a dat retroactiv solda pentru anii petrecuţi în detenţia din Ungaria, şi, de ce nu?, i s-a repartizat şi o nouă locuinţă! Toate în doar cîteva zile! Să tot omori oameni în aceste condiţii. În acest context, mai contează artificiile şi spectacolul de sunet şi culori de la Eurovisionul consumat cu mare tam-tam mediatic mai lunile trecute la Baku?

Totul se poate prăbuşi într-o clipă.

Astea sînt faptele.

Ce s-a mai întîmplat? Preşedintele Arme­niei, Serj Sargsian, a declarat oficial, într-o conferinţă de presă ţinută la Erevan în faţa diplomaţilor acreditaţi în Armenia, că a luat decizia de a rupe relaţiile diplomatice cu Ungaria. Liderii de la Casa Albă şi Kremlin şi-au arătat îngrijorarea – şi nu mai pot azerii de îngrijorările lui Obama şi Putin, dacă Marea Caspică e plină de gaze naturale –, iar tensiunea dintre Armenia şi Azerbaidjan a devenit maximă. Autorităţile de la Budapesta s-au spălat pe mîini de orice fel de responsabilitate, transferîndu-le autorităţilor de la Baku responsabilitatea eliberării lui Safarov. Ar trebui menţionat, totuşi, faptul că azerii au contracte de 2 miliarde de dolari – ceea ce nu e deloc de neglijat în situaţia precară a economiei maghiare – cu partea maghiară, care beneficiază deja de gazele azere şi oferă sprijin pentru proiectul „Nabuco“. Sigur că oficialităţile maghiare neagă învîrtelile cu banii, dar altfel şi România are un parteneriat (şi) comercial cu Azer­baidjanul – semnat anul trecut, la Baku, cu prilejul vizitei – destul de discrete şi de puţin mediatizate – a Preşedintelui român, Traian Băsescu. Tratat prin care gazele azere vor ajunge în Europa. Tranzitînd Georgia (prin portul Poti, unde vor fi lichefiate) şi România (Constanţa, unde se va construi o fabrică pentru delichefierea gazelor). Printre altele, partea azeră s-a obligat să construiască 200 de benzinării în România, dintre care 60 au fost date deja în folosinţă, mai ales în Moldova. Întregul proiect are o valoare de 3,5 miliarde de dolari – cîte 1,5 miliarde de fiecare parte (Azerbai­djanul, Georgia, România) –, fără să ştim exact care vor fi avantajele României. Am mai comentat vizita la Baku a preşedintelui român şi opţiunea deschisă – dincolo de florile depuse la mormîntul generalului KGB Haidar Aliev, pentru partea azeră. Un comunicat al MAE-ului armean privind afirmaţiile nu foarte ortodoxe ale lui Traian Băsescu nu a atras atenţia comentatorilor români, cum nu va atrage atenţia nici acest incident, de o deosebită gravitate, privind nu doar relaţiile azero-armene, dar şi aspectele justiţiei de care se face mare caz în bolboroselile internaţionale din ultimele săptămîni. Faptul că un membru UE, cum este Ungaria, este implicat într-un astfel de grav incident ar trebuie să-i alerteze pe liderii Uniunii Europene. Care se tot dau de ceasul morţii cu puciul parlamentar – o prostie mare cît Casa Poporului – de la Bucureşti (apud Viviane Reding), dar sînt muţi în ceea ce priveşte o potlogărie juridică precum eliberarea criminalului azer condamnat la închisoare pe viaţă. Ce exemplu ar mai trebui adus pentru a demonstra dubla măsură cu care se operează în treburile europene/inter­naţionale? Sigur că etica de azi miroase a petrol şi gaze naturale. Sigur că Realpolitik-ul poate ţine nu doar fesul, ci şi conştiinţele celor de la Bruxelles. Sigur că morala e bună doar în discursuri sforăitoare.

 

Nu ne facem iluzii că dreptatea, adevărul şi binele vor învinge. Dar nici să ne facem că vara e ca iarna nu merge. La presiunea opiniei internaţionale şi a diverselor cancelarii, occidentale, evident, că doar n-or să facă MAE-ul nostru sau Monica Macovei vreun protest, locotenentul Ramil Safarov, oricît de erou naţional ar fi el la acest moment la Baku, va trebui reîncarcerat. Şi obligat să-şi execute pedeapsa primită în urma procesului de la Budapesta. Cazul Rafil Safarov nu este doar o afacere în trei – Ungaria, Armenia, Azerbaidjan –, ci o problemă, gravă, majoră, a justiţiei europene. Fără să ne facem mari iluzii, aşteptăm totuşi evoluţia evenimentelor. Indignarea şi revolta mea personală nu folosesc la nimic. Măcar lipsa de iluzii şi neresemnarea în faţa nedreptăţii să însemne ceva.

 

Bedros Horasangian

Observatorul cultural

 

  •  
  •