Mihai Stepan Cazazian

Jurnalul unei fete greu de mulţumit

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share


 

  Jeni Acterian s-a născut în 1916 la Constanţa şi a «plecat» în neant 42 de ani mai târziu.

Acest jurnal este început de Jeni Acterian la vârsta de 16 ani, în 1932, şi se încheie în 1947, atunci când ea avea 31 de ani. Este un document al etapelor vieţii unei persoane care îşi analizează sentimentele cu perseverenţă, care îşi urmăreşte cu atenţie şi luciditate reacţiile şi efectele, precum şi sentimentul extrem de acut al morţii.

Cu toate cele trei crize – moartea tatălui, moartea fratelui, vestea că are cancer – care îi guvernează scurta existenţă, autoarea are accese de efuziune, de bucurii sălbatice, care o determină să îşi îngăduie uneori o privire mai puţin critică asupra sa. Aceste explozii sunt datorate tinereţii iar pe măsură ce înaintează în timp, în jurnalul ei devine din ce în ce mai concisă, nu mai scrie fraze lungi care au trădat odată înclinaţia ei către confesiune, acum fiind marcată de experienţa morţii pe care o vede pretutindeni (acasă, moare tatăl şi unul dintre fraţi), dar şi în ea. Acest sentiment vine o dată cu îmbolnăvirea de cancer, dar niciodată nu scrie acest cuvânt în jurnal. Se teme sau vrea să îl învingă prin indiferenţă? Sau poate boala în sine nu o interesează şi numai sentimentul morţii este singura realitate care o poate determina să meargă mai departe? În ciuda bolii incurabile, Jeni este o persoană dezinvoltă, sau, cel puţin aşa pare, trăieşte momentele ca şi când ar fi ultimele şi aici observă şi ea o diferenţă de optică: ceilalţi cred că ea iubeşte viaţa, dar ştiu ei că ea are prezent mereu în minte gândul morţii?

Jeni Acterian este o femeie care are îndoieli şi nelinişti, dar îi place, cu toate acestea, să se bronzeze vara, să «aibă flirturi», «să poarte pantaloni strâmţi pentru a înnebuni bărbaţii». Învaţă să placă, să ştie ce o avantajează. Dar toate aceste multiple faţete ale sale se descoperă cel mai bine atunci când iubeşte: «De joi de când cu privirea aceea sunt un om fără linişte. Fac obsesie. M-am convins de unul singur (lucru) că-l iubesc. Îmi clatin aceleaşi gânduri prin pereţii creierului şi repet idiot:îl iubesc, îl iubesc, îl iubesc. (…) E groaznic să iubeşti. Tortură de fiecer clipă. Am căzut pe cea mai autentică liche (lichea) din sud-estul Europei. E încăpăţânat, orgolios şi mai are şi un caracter…»

Criticul de carte Dan C. Mihăilescu, în volumul său dedicat memorialisticii, considera această carte un ghid pentru atmosfera interbelică şi îl recomanda ca pe o carte fundamentală pentru orice profesor de liceu care preda limba română.

Jurnalul nu a fost publicat cu voia lui Jeni Acterian, deoarece ea l-a considerat mereu o însumare de reflecţii personale şi abia după anul 1989, la peste 30 de ani de la dispariţia sa, a fost publicat de către fratele ei, Arşavir Acterian.

În fapt, această carte surprinde frământările interioare ale unei deosebite intelectuale interbelice. La un moment dat, Jeni Acterian putea fi asemuită cu un echivalent feminin al lui Mircea Eliade, prin forţa reflecţiilor şi cantitatea de pagini citite zilnic – mărturisea că trecea adesea de 1000 de pagini pe zi.

De-a lungul timpului, Jeni Acterian i-a cunoscut pe Emil Cioran, Mircea Eliade, Emil Botta, în discuţiile ei impresionându-i printr-o cultură impecabilă dar şi prin cinism şi neîncredere, care s-ar putea explica prin aceea că era obsedată de moarte încă de foarte tânără şi trăia cu frica că i-ar putea scăpa lucruri esenţiale pe care nu ar apuca să le citească.

Jeni Acterian ar putea fi considerată o literată, cu un aer de salon iar distincţia dintre viaţă şi literatură începe să se vadă în jurnalul ei odată cu angajarea în cadrul unei instituţii financiare.

Fiind încă de foarte tânără un fin psiholog şi un bun analist al celor din jurul ei, abia târziu, la 29 de ani, întâlneşte iubirea în persoana bizantinologului Eliad Alexandru. Deşi fizic îl considera irezistibil, era de părere că nu o merita, deoarece avea o mulţime de defecte de altă natură! Totuşi, acest Eliad este întotdeauna prea puţin timp în preajma ei iar sentimentele care o animau existau şi se consumau din acest motiv, în cea mai mare măsură, în lipsa lui.

Ultimii doi ani din Jurnal sunt o istorie neîntreruptă a acestei pasiuni şi aici nu mai există senzaţia unui jurnal ci a unui roman epistolar, uşor pătimaş. În perioada de care se ocupă jurnalul – 1933 – 1947 – ar putea fi distinse două perioade: una a experienţelor intelectuale, alta a celor sentimentale. În ambele perioade, Jeni Acterian încearcă să înţeleagă realitatea printr-o risipă de idei şi de sentimente. Urmarea este apariţia dezamăgirilor, date de conştientizarea realităţii brute şi lipsite de culoare a acelor ani iar sufletul ei se revoltă din aceste motive.

Pentru a o înţelege mai bine pe Jeni Acterian, vom încerca să luăm câteva citate care să o facă cât de cât mai de înţeles pentru noi, oamenii obişnuiţi…

Ce aşteptări are Jeni Acterian de la un artist? Încrederea în sine! Naturaleţe, nu originalitatea forţată, nu arta preţioasă, nu figura de om tereseant. Dar întrebarea care se punea, zicea ea, este: n-am oare tendinţă contrarie excesivă? Atâta discreţie şi sobrietate, simplitate şi realism nu este oare un soi de sărăcie artistică? Mi-e teamă că da.

Ce aşteptări are de la mediul ambiant în care îşi desfăşoară activitatea un artist? Liniştea creatoare, nu oameni care se apucă să ţipe fără motiv, nu posedaţi.

Ce aşteptări are de la un jurnal? Ca să fiu sinceră, mă plictiseam şi cum, când te plictiseşti, cauţi cu disperare să plictiseşti altă persoană şi cum nimeni altul afară de mine nu se găsea acasă, am luat în mână acest caiet şi m-am apucat – precum se vede – să plicitsesc eul meu viitor.

Reflectând la domeniul artei (teatrului), ea sesizează un conflict uriaş care, pe lângă ceilalţi, trece ca şi cum nu ar exista: Cred că personalitatea unui actor derivă din faptul că n-are personalitate, ca să-şi poată îmbrăca personalitatea oricui. Dacă ar avea o personalitate definită, nu şi-ar putea-o scoate ca pe o haină ca s-o ia pe alta. Şi dacă joacă folosind propria haină, adică reduce personalitatea oricărui personaj la a lui, atunci e un actor lamentabil. Deci, sau e actor, sau are personalitate

Astfel, în arta propusă de Jeni Acterian vedem gândurile care o bântuiesc, despre calităţile unui artist (actor), conflictul cu personalitatea sa, necesitatea unui climat prielnic pentru a crea ceva de valoare, jurnalul – loc de plictiseli pentru cititori viitori… etc.

Constată că ideile în învăţământul românesc se transformă într-o vorbărie oarecare, conceptul de originalitate fiind anulat de plagierea continuă a ideilor altora. 5 februarie 1935. Încep să văd partea comică a examenelor. E foarte interesant să pui pe hârtie ideile altuia ca şi cum ar fi ale tale. De altfel, nu înşeli pe nimeni, căci toată lumea ştie că nu sunt ideile tale. Şi dacă din întâmplare intercalezi ceva de la tine, asta nu are nici o importanţă, nimeni nu va crede că acel ceva îţi aparţine.

O obsesie care a constituit în bună parte raţiunea de a fi a acestui jurnal este reprezentată de problema morţii. Această obsesie ne aminteşte de Socrate şi de întrebarea pusă prietenilor săi în momentele de dinaintea morţii lui: Dar e vremea ca să ne retragem fiecare la locul său – eu ca să mor, voi ca să trăiţi. Care din voi sau eu deţinem ce-i mai bun? Nimeni nu ştie, înafară de Dumnezeu. Niciodată nu mai suntem ceea ce suntem, niciodată ce a trecut, exact acea clipă nu se mai întoarce

Jeni Acterian este revoltată că moartea continuă să existe, chiar dacă admitem că există Dumnezeu: nu pot admite existenţa lui Dumnezeu dacă ea nu implică nemurirea mea. Asta mi-ar cere o dezinteresare de mine însumi, o umilinţă pe care n-o am. Mai corect spus: faptul că Dumnezeu există nu mă interesează decât dacă şi eu exist. Dacă eu voi muri, existenţa sau non-existenţa lui Dumnezeu devine un lucru complet indiferent şi neinteresant. Ce legătură mai pot avea eu cu orişice fel de realitate care ar mai putea fi dacă eu nu voi mai fi?!

Nemurirea o obsedează cu stăruinţă şi o face chiar să-şi imagineze cum ar fi să nu mai existe timp, cum ar fi fără devenire şi ajunge la concluzia că, de fapt, devenirea e o moarte continuă. Cu un an înainte, adică în 1937, într-o însemnare constată că nu reuşeşte stabilirea identităţii dintre sinele prezent şi cel trecut, puţin îndepărtat şi crede că asta e cea mai bună dovadă pentru a arăta că viaţa noastră, de fapt, nu ne aparţine.

Plictiseala este pentru ea tot o formă a morţii, dar, de această dată, a morţii sufletului şi se întreabă la ce bun să ne zbatem pentru câte un scurt moment de bucurie, din moment ce plictisul revine cu toate seriozităţile şi ştrangulările lui! Ar vrea să-şi noteze în jurnal lenevia, să vadă cât căscat intră în viaţa unui om, acţiune imposibilă, fiindcă în starea de leneş nu poate scrie nimic. Are senzaţia de monotonie a timpului, că timpul trece inutil. Dar e locul să mă întreb ce anume e util? Tare aş vrea să ştiu.

În final, nu pot să nu văd imensa iubire şi tandreţe din sufletul ei, atunci când în scrisorile pe care le trimite prietenei ei Clody Bertola începe astfel….Codiţă scumpă….sau …..Codiţă dragă, precum şi un deosebit simţ al umorului, atunci când se referă la fratele ei Arşavir: grozav mi-e dor de găgăuţă!

Suceava, 22 mai 2011

Sorin Foit

 

  • 11
  •