Mihai Stepan Cazazian

Jurnal de călătorie / Armeni în Bucovina istorică

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

 

DSCN1554

Deoarece am dorit să las în urmă tumultuosul an 2015 – care a redat Sucevei un “turn nou” (fie vorba între noi, mi-ar fi plăcut ca vechiul Turn Roșu armean medieval să fi fost restaurat și redat urbei în toată splendoarea lui) -, am decis să mă îndrept către Cernăuți, incontestabila capitală a Bucovinei, pentru a-i lua pulsul.

Am călătorit cu trenul, până în localitatea Vadul Siretului, iar de acolo, după o așteptare de o oră și jumătate, am luat trenul personal Storojineț-Cernăuți. Deși se întunecase deja, încercam să deslușesc ce scrie pe vechile clădiri ale gărilor localităților prin care treceam (înscrisuri ucrainești, cu litere chirilice): Hliboca, Dumbrava Roșie – aflu de la un localnic vorbitor de limba română că “aicea Ștefan cel Mare i-o bătut pe poleaci” -, Cuciurul Mare. Nume ale localităților locuite în majoritate de români…Și în trenul acesta se aude destulă vorbă românească, arhaică, care mă bucură mult! Deși vorbitorii își cer iertare că nu vorbesc corect românește, nu au motiv! Dacă i-ar auzi pe unii compatrioți cum “grăiesc”, și-ar revizui fuguța încrederea în sine!

Ajung în gara principală a orașului – fac o paranteză și menționez că Cernăuții au trei gări, anume gara mică, gara mare și gara de la Sadagura (cred că ați auzit de piesa faimoasă a lui Alecsandri, “Iorgu de la Sadagura”, nu-i așa?) -, impunătoarea clădire construită la începutul secolului al douăzecilea după modelul gării din Freiburg. Fotografiile făcute în gară vorbesc de la sine, vă las să le savurați.

M-am cazat la hotelul Kiev, care s-a numit demult Palace (construit de austrieci, la jumătatea secolului al nouăsprezecelea, hotelul a adăpostit oaspeți însemnați și și-a deschis salonul pentru numeroase reprezentații muzicale, cu care urbea era obișnuită). Nu m-a lăsat inima să nu mă plimb un pic prin oraș, chiar dacă era destul de târziu, și nu mi-a părut rău! Am ajuns în piața Soborna, fosta piață a Austriei, unde era amplasat Bradul de Crăciun, înconjurat de căsuțe parcă desprinse din povești, decorate cu beteală. Însă piesa de rezistență a constituit-o “Märchenhäuschen” sau căsuța poveștilor! Copilașii intrau în căsuță, însoțiți de părinți, spuneau o poveste lui Moș Crăciun, care îi răsplătea cu un mic cadou. O mulțime de copii își așteptau rândul, unii mai răbdători, alții mai gălăgioși, dar toți fericiți la gândul întâlnirii cu Moșul care face bucurii. Oricum, atmosfera era încântătoare, completată în mod fericit de un mic taraf, compus din trei cântăreți, care a însuflețit pe privitori. Am auzit muzică în limbile română, rusă, ucraineană și polonă! Adulții, mai reținuți, zâmbeau și fredonau, însă copilașii și adolescenții dansau de mama-focului!

DSCN1576

Orașul e foarte animat de Crăciun: plini de lumini multicolore, de beteală, străzile din centrul vechi – Cernăuții au un centru vechi uluitor, bine conservat, inclus în patrimoniul UNESCO, iar autoritățile nu permit cu nici un chip să se construiască nimic nou sau să se refacă vreo clădire! Toate trebuie să își păstreze chipurile originale! Musai! – sunt animate de localnici și turiști, care ajung sceptici prima oară la Cernăuți, apoi se îndrăgostesc iremediabil de oraș! Așa, ca mine…Mereu descopăr ceva nou în Cernăuți, demn de atenție și de admirație.

Din prima seară nu am putut rezista să nu merg pe strada Armenească, să văd Biserica Armenească! Cea pe care arhitectul DSCN1639Josef Hlavka a ridicat-o timp de cinci ani, la rugămințile comunității armenești locale, care până atunci asista la serviciul religios ținut la biserica romano-catolică. Poarta este deschisă, așa că fac un mic “rond de noapte” și ajung lângă Khacikar-ul amplasat în anul 2013. Mă îndrept către fațada bisericii, unde este amplasată o mică inscripție, dar este cam târziu să descifrez ce scrie acolo (mai târziu am citit următoarele, în limbile ucraineană și engleză: “biserica armeano-catolică, construită în 1875”). Plec de la biserică, las în urmă silueta bisericii, și ajung pe strada Domnească. Aceasta este artera principală a orașului vechi, care adăpostește splendide imobile cu rol public și privat: Casa căsătoriilor se află vizavi de Catedrala “roz”, biserica de rit vechi și în fața ei se află două inele desenate pe trotuar și o superbă trăsurică din fier forjat, o mare atracție turistică (turiștii îndeosebi se înghesuie să se fotografieze acolo). Această trăsurică a fost confecționată de trei fierari, care au dăruit-o municipalității cernăuțene. Tot pe strada Domnească se află Casele Germană și Polonă, școli, biblioteci, muzeul de istorie și de etnografie, magazine cochete, Centrul cultural român “Eudoxiu Hurmuzachi” și numeroase restaurante. Strada a fost închisă traficului rutier și deschisă exclusiv traficului pietonal, s-au amplasat bănci și copaci, la umbra cărora călătorii osteniți se pot odihni și reculege.

Să știți că Cernăuții sunt un oraș al prieteniilor…etnice. Căci am luat mic-dejunul la Casa Germană. Fericită să-mi revăd prietenii, pe domnii Paul și Vasile, pe doamnele Olga și Ludmila, care asistau la ora de limba germană, ținută de Carolina, nimerisem în atmosfera poveștilor fraților Grimm de-a dreptul! Sala era decorată cu un brad impozant, cu o mulțime de coroane, lumânărele, beteală și se simțea miros de cafea, ceai și turtă-dulce. Am luat mic-dejunul în tihnă, relaxată, povestind cu prietenii, apoi mi-am continuat periplul prin oraș.

Mereu am susținut faptul că nu poți cunoaște o așezare decât mergând pe jos sau utilizând mijloacele de transport în comun! Lucru pe care l-am pus în practică și aici: am luat troleibuzul nr.4 și am ajuns în cartierul Caliceanca. Da, Caliceanca, așa se numea pe vremuri acest cartier, populat de așa-numiți “calici” ai urbei! Păi nu degeaba circulau următoarele versuri: “Cernăuți, oraș frumos/Pleci cu trenul, vii pe jos”! Acești oameni necăjiți veneau să câștige o bucată de pâine, însă traiul era destul de scump și ajungeau să locuiască aici. Acum a rămas doar numele cartierului, căci noile case infirmă această denumire. Celelalte trei cartiere se numesc Roșa/Rosch, Clocucica și Mănăsteriște, toate vechi și pitorești.

Mă întorc la Caliceanca și, aruncându-mi ochii pe geamul troleibuzului, ce văd? Un cimitir enorm! Destul de bine întreținut, deservind atât populația creștină, cât și pe cea iudaică. Disting o capelă creștină și un templu evreiesc, care îmi trezesc curiozitatea, astfel e clar că mă voi întoarce pentru o excursie…la cimitir. Acum mă apropii de o pădure. Cobor și mă îndrept către vechea Mănăstire a Horecii pe rit vechi. Aud cu bucurie vorbă românească. Doamna vârstnică mi se adresează și mă roagă să-mi iau o eșarfă să-mi acopăr capul, altminteri Maica Domnului plânge. Mă conformez și intru. Tocmai se terminase slujba religioasă – era ziua Sfântului Ștefan – și câteva femei făceau ordine. Aflu că biserica are triplu hram: Sfântul Gheorghe, Sfânta Varvara și Maica Domnului. Biserica e veche, de câteva sute de ani, însă va intra într-un amplu program de restaurare a picturii. Doamne ajută!

Parcurg prin pădurice drumul de la biserică la muzeul în aer liber sau muzeul de arhitectură populară, cum i se mai zice. Pe un vast spațiu, admir două mori din lemn, căsuțe țărănești, care denotă starea materială a proprietarilor, o cârciumă, primăria și biserica. Ce descopăr în biserică? Tablouri ale multor biserici și mănăstiri din toată Bucovina. Mă uit cu atenție, citesc fiecare nume, fie că e scris cu litere latine și chirilice, și dau peste Zamca! Aici, Zamca e pictată din alt unghi. Dar denotă cât de importantă era Zamca în viața Bucovinei!

Seara s-a încheiat în sânul familiei domnului Vasile Dugan, vechi și apropiați prieteni. Astfel, mi-am încărcat bateriile pentru o altă zi.DSCN1610

Ziua a doua este dedicată religiei: am revăzut splendida Reședință a Mitropoliei Bucovinei și Dalmației, clădită de același neobosit arhitect ceh Hlavka, timp de optsprezece ani, care a costat aproape două milioane de florini aur. Doamna Angela, doamna care ne conduce prin mitropolie, ne povestește în românește, mereu zâmbitoare, că actualmente Reședința a devenit Universitatea Națională “Iurii Fedcovici”, iar construcția ei reprezintă un alt model de conlucrare interetnică: evreii au contribuit cu o importantă sumă de bani pentru finalizarea acoperișului și crucile au fost achiziționate de germani. Capela are o acustică deosebită, la realizarea picturii contribuind și pictorul bucovinean Epaminonda Bucevschi. Tot în capelă se află informații despre arhitect, despre viața sa personală, și două fotografii ale Reședinței, în timpul construcției și după finisarea ei. În curtea din față se află grădina franceză. Pe frontispiciu se află stemele Ducatului Bucovinei și ale Mitropoliei Bucovinei, în centru avându-l pe Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava.

Intru în holul Reședinței – pentru mine, aici va fi mereu Reședința Mitropoliei Greco-Orientale a Bucovinei și Dalmației! -, totodată și în atmosfera de Crăciun: aici e însă sesiune, ultima zi de școală este 29 decembrie, apoi studenții primesc vacanță până la sfârșitul lunii ianuarie. Doamna Angela ne arată o fotografie de la începutul secolului trecut, care înfățișează un bărbat în fața unei statui: aceea e statuia Mamei Austria, amplasată în vechea Piață a Austriei. Statuia a fost îngropată pentru mulți DSCN1622ani – doamna Angela a precizat că administrația românească nu a distrus nimic din ceea ce lăsaseră austriecii după o sută patruzeci și patru de ani de administrație, ci a inventariat și arhivat toate piesele -, scoasă la lumină de curând, însă…nu mai are capul și brațul drept. Mama Austria este reprezentată și pe fațada muzeului de artă, de lângă Primărie, iar semnificația ei este următoarea: este protectoare cu cetățenii ei din toate provinciile. Regăsirea statuii a dus la amplasarea ei în holul Reședinței, iar alți sculptori au avut ideea de a realiza propriile viziuni asupra Mamei Austria: o mamă cu…cap, o mamă “înțolită”în ziare, reviste și jurnale – adică informațiile ne copleșeșc în zilele noastre; personal, cred că autorul nu este departe de adevăr -, o mamă cu bhurka (imaginea mi-a cam dat fiori, recunosc!). În hol sunt amplasate două plăci de marmură, pe care sunt scrise numele tuturor rectorilor Universității Cernăuțene. Am urcat către Sala Albastră și Sala Roșie. În Sala Albastră se află bustul arhitectului Hlavka și o expoziție dedicată tuturor creațiilor sale. Totodată, această sală este utilizată pentru întâlniri la nivel înalt. Sala Roșie luase foc în timpul ocupației bolșevice, însă ușa din lemn masiv a mai domolit flăcările, astfel o mare parte a ei a putut fi salvată. Cele două  oglinzi de cristal sunt originale, iar legenda spune că ele ne reflectă chipul așa cum este în realitate, fără diformități, dar mai ales sufletul! Tradiția e ca fiecare să-și lase amprenta pe oglindă, pentru a deveni parte a istoriei locului. Nu puteam să nu respect tradiția, nu-i așa?

Cea mai spectaculoasă este, fără îndoială, Sala de Marmură! Actualmente, este sala în care au loc întâlnirile Rectoratului, inclusiv deschiderea anului universitar. La locul prezidiului se află portretul poetului Iurii Fedkovici, de origine poloneză și ucraineană. Doamna Angela ne-a povestit o istorioară nostimă despre acesta: odată, Mitropolitul a scris lui Iurii Fedkovici că dorește să-l vadă – nu mai rețin ocazia -, dar că era musai să poarte haina militară (în treacăt fie spus, Fedkovici purta mereu costumul tradițional, chiar și în fotografia oficială apare îmbrăcat astfel)! Atunci, Fedkovici scoate din dulap haina militară, o perie și o trimite Mitropolitului, cu următoarele vorbe: “vă trimit haina mea, căci ați dorit să o vedeți pe ea, nu pe mine”. Dacă Mitropolitul s-a supărat sau nu, voi descoperi în timp, după ce voi citi corespondența lui.

Am ieșit pe balcon și, conform spuselor doamnei Angela, am respirat cel mai curat aer din Cernăuți. Ce paradox! Într-un loc atât de aglomerat se găsesc oaze de liniște, căci aproape de Reședință se află și cartierul Roșa, unde, din curțile căsuțelor vechi, se mai aude câte un lătrat sau un cântat de cocoș. Dacă mai punem la socoteală superbul parc din spatel Reședinței, tabloul idilic este complet! În parc se află o veche fîntână, bustul lui Hlavka, creat de un sculptor român, un mic lac și copaci de toate soiurile. Se distinge însă un fag enorm, despre care domnul Vasile Dugan ne povestește că este dătător de energie. Este! Am simțit asta pe propria-mi piele!

Am părăsit într-un târziu, cu oarecare părere de rău, dar cu promisiunea revenirii, Reședința mitropolitană, îndreptându-ne către zona centrală, pentru a ne întâlni cu domnul Kevork Margarian Maisovici. Armean stabilit în Cernăuți de douăzeci și cinci de ani, deține un restaurant cu specific armenesc în oraș și este un membru activ al asociației “Arevik”. Apreciem faptul că, deși foarte ocupat, și-a făcut timp pentru oaspeți și ne-a prezentat biserica. Ah, am uitat să precizez ceva foarte important: dumnealui deține cheia originală a bisericii!  Ditamai cheia, păstrată cu sfințenie de comunitate! Așa ceva nu vedem frecvent!

Domnul Margarian are o nepoțică, Ines, de vârstă preșcolară, care ne-a însoțit în periplul nostru în superba biserică armeano-catolică din oraș. Într-un colțișor se află informații și fotografii despre arhitectul Josef Hlavka – după cum puteți constata, arhitectul este foarte iubit în Cernăuți! – , un suport pentru lumânări, în partea din față se află altarul mare, un altar mic și multe flori. Biserica este cochetă, bine întreținută și are o acustică remarcabilă. De aceea, orchestra filarmonicii din Cernăuți repetă aici și susține spectacole de muzică clasică, căci doar cu aceste spectacole a fost de acord comunitatea armenilor. Care, a propos, luptă pentru a-și recăpăta biserica și se află în negocieri cu Rada orășenească, adică cu consiliul, pentru ca biserica să-și exercite doar rolul religios. Însă trebuie să vă fac o confesiune: concertele de muzică clasică susținute în biserică sunt minunate, cred că ne apropiem mai mult de mesajul compozitorului, dacă ascultăm muzică în biserică. De altfel, Johann Sebastian Bach a scris bucăți muzicale, care sunt utilizate astăzi în timpul serviciului religios din bisericile evanghelice de confesiune augustană.DSCN1635

Un vitraliu din preajma altarului amintește de momentul creștinării nației armene de către Krikor Lusarovici. Cu atât mai mult cu cât hramul bisericii armenești din Cernăuți este dedicat celui care a adus în rândul armenilor mesajul iubirii și iertării creștine.

Ne despărțim de noul nostru prieten, însă la catedrala armeană din Cernăuți vom reveni de Paște. Înainte de a ne lua rămas-bun, domnii Margarian și Dugan ne povestesc un fapt recent din istoria urbei cernăuțene, cu trimitere directă la comunitatea armenească: de curând, urbea recunoscătoare a amplasat în apropierea străzii Armenești un bust al unui primar vestit, Iacob DSCN1650Petrovici. Primarul Iacob Petrovici s-a născut la Negostina, într-o familie armenească, a fost ginerele fratelui compozitorului de origine armenească Carol Miculi, Anton Miculi, s-a remarcat în activitatea orașului prin lucrări de sistematizare, a încercat să ajute pe locuitorii atinși de foamete și s-a implicat în acțiunile culturale din oraș. Bustul primarului se află la capătul străzii care-i poartă numele, față în față cu biserica armenească.

Scurta vacanță s-a încheiat în fața primăriei, din turnul căreia iese în fiecare zi la ora 12 un personaj, îmbrăcat în costum național ucrainean, care cântă la trompetă în cele patru vânturi cântecul popular “Maricica”. Acest scurt moment muzical constituie una dintre atracțiile turistice în Cernăuți.

Mă întorc spre casă cu trenul. Las în urmă frumoasa gară din Cernăuți, însă apropierea de casă mă bucură. În tren, mă gândeam ce ar fi să pot călători liber, fără pașaport. Măcar cu cartea de identitate… Mai ales că, acum o sută de ani, ne urcam în tren la Ițcani/Suceava și ajungeam la Viena, fără pașaport sau viză.

La mulți ani din Bucovina! Vise împlinite!

Corina Derla

  • 30
  •