Redactor

Jozef Markiewicz / Memoria multiculturală și continuitatea urmelor. Cernăuți în Bucovina SURSELE IDENTITĂȚII ARMENE

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Scopul cercetării noastre a fost acela de a analiza similaritatea socială a Cernăuților multicultural și multinațional. Presupunerile noastre inițiale metodologice se bazau pe două perspective subordonate unei opoziții etnologice de bază Noi-Ei (sau Eu-Altul). Prima perspectivă cuprinde o vedere a povestirii intrinseci, subiective a comunităților de care am fost interesați.

Astfel, modul în care un grup dat construiește narațiunea – păstrarea legăturii cu trecutul – creează continuitate între prezent și evenimentele din trecut. Povestea este creată în temeiul similarității și a factorilor decisivi ai identității care disting o comunitate etnică sau națională de cealaltă. Această vedere subiectivă solicită de la noi, cercetătorii, evenimente cruciale definitorii în cadrul povestirii cercetare, de asemenea elemente semnificative ”detectoare” ale culturii și istoriei, conform interlocutorilor noștri.

Identitatea în construcție se bazează pe o diferență – constitutivă, ceea ce e neobișnuit și nu este împărtășit de către indivizii dinafara grupului. Simultan, totuși, istoria relatată în acel mod se bazează pe auto-conștiință și este construită în legătură cu ”străinul semnificativ”. Vecinii lui, reprezentanții altor naționalități, grupuri religioase, autorități birocratice, care iau deseori forme ale violenței instituționale.

A doua perspectivă de cercetare întreprinsă de noi privește chestiune prin ”ochii altora”. Pentru a simplifica, trebuie să modificăm chestiunile în întrebări: Cum se descriu armenii din Cernăuți? Și: Cum sunt descriși de către locuitorii din Cernăuți?  Deși această perspectivă pare a fi cea mai potrivită în cadrul relațiilor interetnice, s-a dovedit a fi insuficientă în contextul Cernăuților. Diaspora armeană contemporană din Bucovina este eterogenă. Este compusă din armeni cu diferite experiențe istorice și culturale, este spațiul de întâlnire al diferitelor viziuni ale identității armenești. Este dificil de aflat o povestire omogenă a identității – o viziune uniformă a armenității -, opusă ”ne-armenilor”. După cum este cazul evreilor din Cernăuți, al doilea război mondial a pus capăt dezvoltării armonioase a comunității, lăsând doar urme și similarități în urma microcosmosului unic al armenilor cernăuțeni. Astăzi, imigranții care sosesc din Armenia se confruntă direct cu similaritatea armenilor, ale căror obiceiuri, limbă și religie diferă de ceea ce cunosc în țara-mamă.

Dezvoltarea contemporană a vieții armenilor din Bucovina este efectul unei întâlniri cu ALȚII din interiorul grupului lor etnic. Armenii învață despre una dintre multele dimensiuni ale culturii lor. Merită să menționăm că interacțiunea similară apare între evreii din Cernăuți. privind la viața evreiască contemporană din oraș, putem presupune că continuitatea similarității și a experienței de grup a fost menținută. Totuși, evreii contemporani din Cernăuți sunt în mare parte emigranți, care întâlnesc moștenirea spirituală și materială a ALTORA – comunitatea evreiască care a locuit aici anterior celui de-al doilea război mondial.

Personal, cred că putem găsi mai multe asemănări structurale în experiența trecutului, similaritatea și istoria din interiorul grupurilor naționale și etnice care locuiesc în Cernăuți.

Auto-referința este caracteristică comunităților cu o viață cotidiană încheiată. Un catalizator important al relațiilor este afluxul memoriei despre viața grupurilor anterior războiului, care sunt stocate înafara Ucrainei. Acest rol jucat de armenii care revin la țara strămoșilor lor din Polonia.

Dinamica specifică a diasporei armene din Bucovina nu este una particulară. Este una dintre dimensiunile unei națiuni armene dispersate în întreaga lume, care, mereu în context cultural concret, fie că vorbim de Franța, Ucraina sau SUA, dezvoltă tactici bizare amplasate între poli și asimilarea și păstrarea identității lor naționale, etnice și culturale.

Fără îndoială, caracteristica care câștigă dinamismul diasporei sunt valurile de emigranți care ”re-armenizează” diaspora integrată în țara receptoare. Ei constituie sursa afluxului caracteristicii care distinge și domeniul negocierilor interne dintre variate fonduri armenești.

Cercetările despre subiectul identității naționale a națiunii armene se corelează astăzi cu întrebări importante despre legitimizarea statului național, ca arie geografică strict separată în contextul migrațiilor globale, fluxul informațional și crearea națiunilor transfrontaliere și transnaționale. Migrațiile demografice ale secolului XX au cunoscut limite cu violență fizică și simbolică. Figura emigrantului este ademenită în construcții sociale solide, care sunt subordonate unei viziuni politice și culturale a moralității. Mai frecvent, cultura maselor îl prezintă pe emigrant ca pe un soi de erou care poate trece de limite culturale concrete. Dar această ambiguitate este baza unei excluderi atât în societățile receptoare cât și în cele transmițătoare. În mod precis, categoriile morale care au jucat un rol major în cadrul ideologiilor totalitare și naționaliste au dus la stigmatizarea grupurilor care au fost subiectul migrațiilor și exterminărilor. Emigranții contemporani sunt avertizați prin prisma tradiției locale, care este, în cel mai viu mod, exprimată prin păreri despre motivațiile care le ghidează. Cauza migrației este localizată nu în categoriile beneficiului real (de exemplu, economic), ci mai degrabă în cadrul unei opoziții dintre ”voluntariat” și ”obligație”. În funcție de națiune și țară, imaginea oficială a unui val de imigrație se construiește specific ca ”voluntariat” politic și ”obligație” economică. Prin prisma că valurile migrației contemporane sunt judecate peiorativ, acestea eliberează legitimarea când există o țară-mamă independentă. Conflictul pe linia ”stat-națiuni – emigrant” ar trebui să ne determine să privim în mod critic imaginile ideologice ale emigrantului, care ascunde motivații reale și uneori suferință.

Dezvoltarea comunității armenești din Cernăuți

Sociologi, istorici și etnografi definesc diferit fazele de procedură ale exodului armenesc. Mai frecvent, se ia în considerare prima fază a emigrației, care a fost rezultatul genocidului din anul 1915 și a alcătuit vechea diasporă. Iar ”noua” emigrație după al doilea război mondial și crearea Armeniei independente.

Periodizarea are substanță cu referire la țări precum Franța, unde dezvoltarea diasporei a constituit un efect direct al genocidului. Există o îndelungată istorie a emigrației armenești în spațiul Bucovinei, care își are originile în secolul XI, când primii armeni care au fugit din Armenia ocupată de selgiucizi au ajuns în Ucraina de astăzi. Se presupune că armenii bucovineni au ajuns în anii ’60 ai secolului XIV. Emigrația a avut un caracter comercial și a avut loc pe ruta Suceava, care s-a despărțit în două rute mai mici: una care ducea prin Hotin la Kamenița-Podolski, iar a doua prin Siret, Cernăuți, Sniatin, Colomeea către Liov. Apoi, două centre ale comunității armenești s-au dezvoltat la Suceava și Cernăuți. Merită să menționăm că Suceava era centrul Bisericii Apostolice Armene; Cernăuți se afla sub influența Romei.

Armenii care locuiau în Cernăuți erau denumiți ”polonezi” sau ”lioveni”, puternic legați de Biserica Apostolică Armeană, dar existau legături ecleziastice și cu Sfântul Scaun. În prima jumătate a secolului XVII, episcopul Nicolai Torosowicz acceptă unirea cu Biserica Romano-Catolică, iar arhidieceza din Liov păstrează ritualurile armenești și pe armenii Galiției și Bucovinei în aria influenței occidentale. În anul 1836, preotul armenilor cernăuțeni a devenit Celestin Torosiewicz, care slujise anterior în Cuturi, pe râul Ceremuș. Parohia Cernăuți era subordonată decanului de Cuturi și arhidiecezei de Liov. Din anii 1869-1875, conform proiectului arhitectului Joseph Hlavka, a fost construită în Cernăuți biserica armeană Sfinții Petru și Pavel. În fața bisericii a fost creat un salon armean. Despre importanța comunității armenești din Cernăuți, un fapt evident este acela că primul primar important al urbei în anul 1864 a fost armeanul Iacob Petrovici.

Dezvoltarea comunității armenești din Bucovina a fost întreruptă de debutul conducerii sovietice în 1944. Armenii au devenit obiectul persecuțiilor, din cauza identității lor etnice, statutului social și financiar. Astăzi, două povestiri separate sunt paralele, care contribuie la istoriile unei încercări de a păstra identitatea armeană de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Prima povestire se referă la soarta armenilor care se aflau în Bucovina ca parte a Uniunii Sovietice. A doua povestire este similaritatea armenilor, care au devenit în anul 1944 subiectul genocidului ucrainean – din cauza unor puternice legături cu cultura polonă după război, căci s-au refugiat în Republica Populară Polonă ca ”repatriați”. Astăzi, ambele povestiri au creat viziuni concrete a identității armenești ultimii cincizeci de ani, confruntată cu experiența unui nou val de emigranți din anii 80-90 ai secolului XX.

Prima povestire: soarta armenilor în Uniunea Sovietică

Odată cu debutul conducerii sovietice, au început arestările, care nu se bazau pe statutul etnic, ci pe cel financiar și social. Unul dintre interlocutorii mei mi-a povestit istoria familiei sale.

  • Bunicul meu a fost dus în Siberia în anul 1944. Tata, mama și bunica în 1948. L-au luat pe bunicul căci i-a ajutat pe mulți armeni să studieze la universități din străinătate, din fondurile comunității armenești. Majoritatea la București, Varșovia și Viena. De exemplu, a existat familia Mikuli – compozitori armeni, care au învățat de la Chopin. Bunicul meu a studiat la Viena. A absolvit școala secundară catolică și dorea să devină preot. A fost motivul de a-l trimite în Siberia (…), unde a rămas timp de zece ani. În ciuda faptului că existau limite cu privire la domiciliu etc. și familia a fost trimisă ca familie cu ”dușmani naționali”. A rezultat că cunoștea limba germană. Iar eu m-am născut în Siberia. Oamenii care au căzut pradă represaliilor erau tratați astfel: li se dădea un topor și li se spunea: aceasta este pădurea. Taie un copac și construiește-ți o casă. Mulți reprezentanți ai ”intelighenției” nu au putut face față situației și au murit. Simplu – fizic. Familia mea avea ceva bani și valori. Astfel, au vândut și au cumpărat o șandrama – pur și simplu oribilă. Acolo era un colhoz, unde mama a început să lucreze drept contabilă, iar tata era un soi de tractorist. Satul nu era electrificat și gerurile erau cumplite. (armean din Cernăuți, 50 ani)

De asemenea, interlocutorul meu a menționat că, în timpul exilului, multe minorități naționale au încercat să-și păstreze și să-și exercite cultura. Întâmplarea face ca printre acei oameni să se fi aflat și un preot armeano-catolic.

  • Acolo (în Siberia) erau multe familii armenești de origine polonă, ucraineni și tătari. Tot acolo se afla și un preot armeano-catolic. M-a botezat când m-am născut. Făceau cruci de aur din monede de aur (op.cit.).

Contextul arestărilor în masă a fost naționalizarea obligatorie și o rapidă colectivizare în Bucovina, ale căror caracter și consecințe erau similare cu cele din Uniunea Sovietică în anii 20-30. A provocat valuri de înfometare pe teritoriile incluse în Uniunea Sovietică – nordul Bucovinei și Basarabia. După întoarcerea din Siberia, nu avea unde locui, căci toate proprietățile au fost confiscate de către autorități.

  • Și toate clădirile armenești au fost naționalizate, apoi privatizate. Dar priveau nu doar pe armenii polonezi ci și pe români, evrei și ucraineni care locuiau în centrul orașului. Nu a rămas nimeni acolo. Și chiar evreii care trăiau în Bucovina erau diferiți, vorbeau limba germană. Era intelighenția (op.cit.).

În anul 1946, ultimul preot armeano-catolic Lucasievici a plecat la Suceava, apoi în Polonia. Preoțimea armeano-catolică, precum și clerul greco-catolic, au fost supuse unei serioase opresiuni care a depășit politica standard de ateizare. Erau văzute ca elemente subversive din cauza legăturii lor cu Sfântul Scaun – astfel, represiunea avea un caracter politic. Biserica armeană a Sfinților Petru și Pavel a fost naționalizată și transformată într-un depozit sportiv. Pe lângă faptul că bisericile ortodoxe erau insuficiente, singura care a fost deschisă în timpul sovieticilor a fost o biserică catolică. Similar, bisericile greco-catolice au fost închise și transformate în biserici ortodoxe moscovite.

  • Acolo unde nu era biserică armeană, participam la liturghia romano-catolică (…). Îmi amintesc că, odată, de Paște, vopseau ouă de Paște. Dacă cineva le găsea la coșul de gunoi, consecințele erau fatale. Persoana respectivă își putea pierde locul de muncă. Am avut un prieten, un artist care lucra pe atunci la televiziune. Aproximativ prin anul 1985 i s-a născut un fiu. Și l-a botezat într-un templu. După câteva zile a fost interogat – ai botezat un copil? A răspuns: da! Astfel, și-a pierdut locul de muncă. Iar motivul a fost următorul: încălcarea preceptelor morale (op.cit).

Într-un mod similar, la jumătatea anilor 80 li s-a născut o fiică. Împreună cu soția ortodoxă au botezat-o acasă, în ritual ortodox specific satelor din Volânia. Astfel, au evitat concedierea.

A doua povestire: amintiri viitoare

A doua povestire este amintirea păstrată de armenii polonezi – refugiații din Bucovina care au părăsit zona după al doilea război mondial, iar în timpul repatrierii s-au stabilit pe teritoriile recuperate – provinciile occidentale ale Republicii Populare Polone. Pentru cincizeci de ani, Bucovina a fost pentru ei o zonă inaccesibilă fizic, cu care erau asociate amintirile despre o viață armonioasă și prosperă a armenilor. Armenii polonezi au devenit parte a unui mare grup al așa-numiților ”locuitori ai hotarelor” – cei care au scăpat din provinciile orientale ale Poloniei, care, după Conferința de la Ialta, au fost încorporate Ucrainei, Belarusului, Lituaniei sovietice. Amintirile lor se bazează pe imagini ale unei vieți idilice, în contrast cu sincopa tragică și rapidă a existenței comunității. În primăvara anului 1944, sosirea trupelor sovietice a creat o nouă formă de dependență între fiecare grup etnic și orașele din vestul Cernăuților. Un loc special era Cuturi pe Ceremuș, deseori denumit astăzi ”Mica capitală a armenilor”. De la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, orașul era una dintre cele mai mari congregații ale armenilor polonezi. Împreună cu retragerea trupelor germane, a început o ”epurare” etnică, organizată de naționaliștii ucraineni. Interlocutorul meu relatează o povestire a ascunderii comunității armenești.

  • Pe când ne-am ascuns la vecinii mei, era un olar. Dar acest vecin probabil că ne-a văzut venind. Și a durat două săptămâni. Dacă au ucis pe altcineva, nu știu. Și nu am părăsit zona. (…) Când a venit, ne-a spus că trebuie să ne pregătim să plecăm, pentru că ne era frică că vor veni și ne vor ucide pe toți, și pe familia olarului. Am pus toate valorile noastre într-o piele de oaie. Am dormit cu capul pe o piele de oaie și ne-am învelit cu alta. Ne-a spus că ne puteam duce unde avea un cuptor. Era deschis și ne puteam ascunde în interiorul lui. Am intrat în cuptor, dar tata a spus: nu, ne vor găsi acolo. Îl vor amenința și el ne va indica. Astfel, ne-am ascuns în cimitir.

Apropierea Armatei Roșii a restricționat epurarea.

  • Erau oameni care spuneau altceva, dar a durat puțin. Comandantul orașului și garnizoana care a ocupat Cuturi nu era o persoană din est, ci cineva dintre noi. Iar ei (Armata Insurgentă Ucraineană) l-a mituit cu spirt. Iar garnizoana s-a retras și a început genocidul. Și au dat foc (…) pe strada noastră, denumită Adăpostul, alături era bateria, apoi mărfurile, până la mori. Doar casa noastră a supraviețuit.

Unul dintre interlocutorii mei, a cărui casă a supraviețuit, ne-a povestit despre o ”marcare” simbolică pe care o făceau opresorii.

  • Observam – nu știu ce însemna – că casa avea patru intrări. Două erau zidite, una era dinspre bucătărie, una dinspre birou – o anticameră dinspre biroul tatii. Intrarea principală avea coloane. La fiecare ușă înfipseseră o baionetă sau un cuțit.

În același mod – după cum indica interlocutorul meu -, au fost marcate satele ”epurate”: la intrare și la ieșire era amplasat un stâlp cu un rușnic ucrainean – un prosop brodat cu model popular, utilizat în scop ritual, caracteristic ritualului slavilor orientali și ritualului oriental. Interlocutorii mei au menționat ascunzători precum poduri, șure, case părăsite, șifoniere și morminte.

  • Această casă avea o verandă prevăzută cu o pivniță liberă. Veranda se sprijinea pe arcade. Și au luat un gard și au acoperit spațiile libere. Două deschizături în față. Nu-mi amintesc cum erau acoperite marginile.

Unii armeni au supraviețuit epurării datorită ajutorului ucrainenilor și huțulilor care locuiau în Cuturi. În mod neîndoielnic, evenimente grave au influențat relații strânse între polonezi și armenii polonizați pe scară largă. În pofida faptului că armenii care au părăsit Bucovina și-au păstrat identitatea, creând o comunitate solidă înafara țării. Identitate care nu este înțeleasă de mulți emigranți contemporani din Armenia. În povestirile armenilor polonezi, care locuiesc în Polonia, unii pot găsi asemănare structurală în povestirea cu privire la exil, traumă psihologică și experiența genocidului. Bucovina, similar Armeniei după genocidul armenilor din 1915, a format o arie inabordabilă de nostalgie până la începutul anilor 90.

Dinamica identității armenești din Bucovina

Astăzi, viața comunității armenești din Bucovina evoluează pe baza a trei grupe de armeni, cu experiențe istorice diferite: o mână de armeni, care au supraviețuit erei sovietice, conștienți de originea lor; emigranți dintr-o Armenie afectată de cutremure și război în Nagorno-Karabah, care s-au stabilit în Bucovina în căutarea unei vieți mai bune. Al treilea grup îl constituie descendenții armenilor polonezi, care au sosit în Bucovina în căutarea rădăcinilor lor culturale și familiale. Este dificil de determinat influența superioară a fiecărui grup menționat mai-sus. Se poate vorbi măcar de o interacțiune reciprocă. Deși, fără îndoială, este afluxul unei identități culturale dinafara Ucrainei – din Polonia și Armenia, motivul principal al revitalizării identității armenești care, ca urmare a celui de-al doilea război mondial, a suferit declin și asimilare.

Victor Davidovici, președintele comunității armenești din Cernăuți, explică fenomenul asimilării și uitării rădăcinilor armenești.

  • Nu-mi aduc aminte când a început să mă intereseze chestiunea. Părinții și bunicii muriseră. Unii spun: da, bunicii erau armeni. Există ziare și stații de televiziune, sunt interesat de sufixul numelor lor, -ici, care ar fi interesați la rândul lor de strămoșii lor. De exemplu, exista un Marchievici în clasa mea – e un nume armenesc. Cele care se termină în –ian existau încă la începutul secolului XIX. Era condiționat de locul în care armenii se stabileau, scopul în care își schimbau numele. De exemplu, la Kiev numele armenești se termină cu sufixul –ov, precum Kirkov.

Acțiunile întreprinse de organizațiile armenești în Polonia, precum tabere de voluntari, aveau drept scop renovarea și curățarea cimitirelor armenești uitate, de facto de a găsi urmele culturii armenești uitate. E o privire în trecut, după cum cazul găsirii numelor armenești ale locuitorilor cernăuțeni obligă la cunoștințe despre cultura armenilor din Cernăuți. E moștenirea materială a armenilor din Bucovina, care este un temei comun pentru o comunicare dintre diferitele grupuri de armeni. Restaurarea bisericii armenești din Cernăuți și găsirea unui preot pentru a celebra slujbele este efectul cooperării dintre diversele grupe de armeni. După cum relatează Victor Davidovici.

  • Când ne-am întors din Siberia, biserica era transformată în depozit și nu rămăsese nimic înăuntru. Nu-mi amintesc când tata a plâns – era curajos. Dar a plâns când a văzut ce făcuseră bisericii. Totul era distrus: altarul, orga. Când am devenit consilier, am început să renovez biserica. Și am cumpărat orgă din Republica Cehă și am construit camera orgilor. Renovarea a început la mijlocul anilor 80.

Biserica din Cernăuți este astăzi sală de concerte. Datorită ei, biserică nu e ruină. Simultan, interlocutorii mei menționau că orga este un instrument tradițional armenesc. În anul 2008, un preot de la Biserica Apostolică Armeană a venit regulat la Cernăuți și oficia slujbe – chiar dacă biserica aparține orașului, iar concerte se organizează aici.

Merită să menționăm că, în multe cazuri, armenii care s-au stabilit permanent la Cernăuți au învățat să fie parte a comunității religioase, care echivalează cu a fi parte a comunității armene.

În aprilie 2009 am fost invitat la un matach tradițional, organizat în biserică. După cum mi s-a spus, matach este sărbătoarea iubirii și a fraternității. A fost organizat în Ziua Mondială a Rememorării Genocidului Armean și a reunit 50 persoane.

Tradus din limba ucraineană de Maciej Kilmczuk

www.chernivtsimemory.net

Tradus din limba engleză de Corina Derla

  •  
  •