Mihai Stepan Cazazian

JENI ACTERIAN ŞI „ŞOAPTELE UNEI CONFESIUNI”

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Jurnalul unei fiinte greu de multumit - Jeni Acterian

 

Motto: „Părinţii mei sunt vii. Înseamnă că eu nu sunt, încă, născut pe de-a-ntregul. Ei mai rotunjesc câte puţin la umerii mei colţuroşi. Mai toarnă suflet în pieptul meu, care îşi schimbă conturul, aşa cum amforele bătrânilor greci luau forma vinului care se îngroşa înăuntru. Mai netezesc la chipul meu arămiu.”

(Varujan Vosganian- Cartea şoaptelor.)

 

 

Jurnalul ca „transcendere.”
Definit de Michael Braud ca „ evocare zilnică sau intermitentă a evenimentelor exterioare, a acţiunilor, a gândurilor”(1)- jurnalul este în primul rând o „transcendere” a eului, o „supapă”.

Oricât ar vrea el să fie de fidel realităţii cotidiene trăite, jurnalul exclude – cum arată Irina Petraş- simultaneitatea „trăit/ scris”, între cele două instanţe interpunându-se o „distanţă de parcurs”(2), distanţă care îndepărtează diaristul de faptele consumate anterior. (3) şi care confirmă aserţiunea lui Umberto Eco: „Omul este o fiinţă capabilă de a se ocupa de ceea ce nu e prezent (…) Calitatea umană prin excelenţă este de a scăpa de prezenţa brută şi de a putea regiza absenţa.”(4)cartea_soaptelor

Este bine de ştiut că în jurnal, depăşirea propriu-zisă a „limitelor experienţei imediate” (5), făcându-se prin cuvântul scris, diaristul gustă din plin acea eliberare sufletească devenită veritabilă „defulare terapeutică” (6) Nu întâmplător, Paul Ricoeur precizează că „timpul devine timp uman în măsura în care este articulat în manieră narativă.” (7)

 

„A scrie ca să fii aici.”
Raportat la cele expuse mai sus cu privire la „acţiunea funcţionantă” a jurnalului, scrierea lui Jeni Acterian, dând senzaţia unui pătimaş roman epistolar, pare diferit. Spunând aceasta, m-aş referi, mai mult la o anumită distanţare, diferită aici, a diaristei, de timpul trăit. În mare parte, prin surprinderea simultaneităţii trăire/ scriere, Jurnalul unei fete greu de mulţumit îşi asumă „sarcina omului contemporan (modern) aceea de a reordona de fiecare dată lumea pe măsura propriei situaţii” (8) , aşa cum o face de altfel şi Cioran.

Cert este că pe diaristă nu o preocupă nu atât evidenţierea unui trecut fericit, cât un viitor- ca instanţă confesivă. Chiar dacă jurnalul, în concepţia autoarei, “nu poate fi o oglindă a omului, că nu este un reper corect de apreciere”, de unde nici nevoia căutării vreunui receptor- cititor exterior, totuşi autoarea îşi caută punctul de sprijin în propriul “eu viitor” dispus să-i asculte plictiseala: “Ca să fiu sinceră, mă plictiseam şi cum, când te plictiseşti, cauţi cu disperare să plictiseşti altă persoană şi cum nimeni altul afară de mine nu se găsea acasă, am luat în mâna acest caiet şi m-am apucat – precum se vede – să plictisesc “eul” meu viitor”. (9)

În perioada destul de lungă pe care o cuprinde jurnalul, 1933 – 1947, se interferează două căi de acces: una a reflecţiilor intelectualului şi cealaltă a “jocului” sentimentelor. Ambele căi ale aventurii jurnalistice  sunt sondate şi trăite cu un exces de luciditate, de unde şi gustul dezamăgirii…

Mai degrabă aş spune că, în jurnalul său, Jeni Acterian încearcă, prin „redescoperirea arhetipurilor” (10), ca de altfel şi Eugen  Ionesco în teatrul său, „o dislocare a realităţii banale” (11) – în care să includă bunăoară, odată cu cu dezamăgirea aferentă: „Trebuie totuşi să mulţumesc hazardului pentru toate bucuriile inteligenţei şi lucidităţii, pentru mai totdeauna proaspetele plăceri ale lecturilor timp de ani întregi, pentru cei câţiva prieteni şi fraţi care mi-au îngăduit să nu văd umanitatea în totala ei abjecţiune” (12),  condiţia umană redusă la stereotip: “Nu există nimic în oameni, iată descoperirea. Inteligenţa m-a făcut să descopăr asta […]”; „Aş vrea să cunosc un om care să nu mă dezamăgească, dar poate e mai bine să nu cunosc un asemenea om” (13) Dacă tot ce-i uman devine relativ, cu toată necredinţa pe parcursul disperării, teatrul, cinematografia („Cinematograful e cel mai bun narcotic posibil!”- mărturiseşte ea), cititul (cele 1000 de pagini pe zi) şi scrisul mai ales, ar fi căile ei de acces spre arhetipuri, arta scrisului şi în cazul de faţă, îndeplinind de fapt un  rol taumaturgic.

În acest caz, eliberarea sufletească s-ar părea că se face nu atât prin detaşare temporală, cât, de  cele mai multe ori, prin “rostirea” cuvântului şi “scrierea” lui. Prin urmare jurnalul uneia dintre cele mai strălucite inteligenţe ale interbelicului românesc, pare a fi însăşi tăbliţa de argilă pe care, cu mii de ani în urmă, strigătul lui Ghilgameş, imortalizat prin scris, avea să scape de noaptea morţii.

Fuga de gândul descompunerii prin punerea într-o anumită ordine a haosului interior, adică prin rostire/ rostuire – de unde şi funcţia ontică a scrierii – autoarea jurnalului de faţă tânjeşte mai mult decât oricare „să scrie nu ca să spuă ceva, ci ca să fie aici.” (14). De unde deducem? Cu toate că ştia de la 17 ani că „nu are talent la scris”, totuşi nu scapă de tentaţia de a se confesa în acest fel: “4.2.1933 Am o idee. Să scriu un roman. E de necrezut, şi totuşi asta e… visez”; “11.2.1933 Romanul meu a căzut în baltă. N-am subiect”;  …”n-am nici un fel de talent literar şi deloc fertilitate.”(15)

 

Confesarea în şoaptă: “Ştii, eu sunt omul care vede semne de întrebare pretutindeni.”

 

Pornind de la “jocul hermeneutic borgesian” care propune “interpretarea oricărei opere literare din trecut prin lentila literaturii contemporane…” (16) , adică de la “noua tehnică a recitirii”, care ne obligă să parcurgem  Jurnalul unei fete greu de mulţumit ca şi când ar fi posterior Cărţii şoaptelor- cititorul n-ar face altceva decât să-şi lărgească imaginea despre peregrinările, despre personalităţile şi despre trăsăturile de caracter ale unui neam pus mereu pe fugă, expulzat din patria mamă – neamul armenilor. Consider că nu mică i-ar putea fi fi bucuria când ar observa că Jeni Arnotă, cum semna în perioada dintre cele două războaie ca director de scenă, răpusă la 42 de ani de o boală necruţătoare, ar putea fi în imaginaţia noastră, oricând, prin frumuseţea ei sufletească, un personaj în Cartea şoaptelor.

Simţim, ca şi în  Cartea şoaptelor, în dorinţa de depăşire a stereotipului prin scris, de către autoarea Jurnalului unei fete greu de mulţumit, bunăoară, că “istoria au făcut-o învinşii, nu învingătorii” şi că “ a învinge e, până la urmă, un fel de a ieşi din istorie” sau că “cei ce fac istoria cu adevărat nu sunt generalii, ci poeţii, iar adevăratele bătălii nu trebuie căutate sub copitele cailor.”(17)  Decriptând metaforele Cărţii Şoaptelor, cititorul va înţelege, ca şi în jurnalul lui Jeni, dincolo de spinii acestui drum al vieţii, pe cei împilaţi îi aşteaptă licărul de astru al speranţei în izbăvire.

Diarista, în felul ei de a înţelege viaţa la cote înalte, are ceva din aerul “negustorilor oacheşi cu ochii de culoarea boabelor de piper”, care altădată, “mânau caravanele, dormeau călări, cu bărbia în piept, adulmecau văzduhul precum jivinele în aşteptarea furtunii, îşi brăzdau obrajii cu iuţeala nisipului mânat de vânt sau a zăpezilor de pe podişurile înalte.” (18) De la “negustorii” Cărţii şoaptelor, cărora “le plăcea să facă fotografii”, moşteneşte gustul frumosului, iar felul lor de a fi degajă, resimţindu-se în jurnalul lui Jeni, “(…) o anume tristeţe resemnată” purtând şi ea “pecetea secolului XX. „ (19)

Tenta depăşirii de către autoarea jurnalului, a situaţiei “absurdului contemporan”, parcă ar aduce în prim plan istorisirea despre hainele “străbunicii Heghine Terzian” din Cartea şoaptelor, care, împreună cu străbunicul, fugiseră din Constantinopol spre portul Pera: „ Şi iarăşi, a povestit vărul Khoren cum bunicul şedea şi plângea, cu fesul în poală, privind apele Eufratului pe care pluteau cadavrele şi care deveniseră grele şi roşiatice, ca nişte cozi împletite, aşa cum trebuie să fi fost în vechime apa Vavilonului.”(20)

Povestea lui Jeni Acterian, raportată şi ea la la modelele de răbdare, fidelitate şi demnitate, se resimte în memorabila aserţiune din cartea d-lui Varujan Vosganian: „Cine a suferit nu poate spune povestea aşa cum a fost, ci doar propria sa poveste.”(21). Se resimte de asemenea  pulsul vieţii acelor bătrâni armeni care “ …şi-au purtat mormintele cu ei, pe unde au rătăcit” şi care “(…) când poposeau, îşi descărcau mormintele de pe umeri şi acolo îşi făceau casă” (22)

Chiar dacă din Jurnalul unei fete greu de mulţumit nu  sunt consemnate gânduri de alienare şi nici de deplângere a genocidului din 1915- evenimente pe care dl. Varujan Vosganian le surprinde atât de fidel- facem cunoştinţă cu o femeie coborâtoare din alesul popor armean, care, prin credinţă, prin demnitate, prin curaj şi prin sinceritate a suportat toate nenorocirile posibile şi imposibile.

Descendenţi ai unor familii greu încercate la cumpăna dintre secole, fraţii Acterian- omul de teatru Haig, mort pe front, după ce fusese condamnat la închisoare; Arşavir- mare om de cultură, prieten intim al scriitorilor Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, el însuşi scriitor şi autor de jurnal, şi sora mai mică Jeni, regizoare, director de scenă şi traducătoare de teatru impresionând printr-o cultură redutabilă – n-au făcut altceva decât să urce aptitudinile înaintaşilor, iubitori de fotografii, pe înalte culmi ale culturii româneşti.

Oprind lectura Cărţii şoaptelor la paragrafe cheie în care autorul caracterizează personaje (bunicii, eroii) – avem senzaţia că vocea neofilită a lui Jeni, chiar şi obsedată de frica de moarte şi uşor înclinată, după moda scepticismului filozofic propriu epocii, spre negativism, este prezentă, se regăseşte printre vocile personajelor din romanul Cartea şoaptelor..

Surprinşi în momente de intimitate absolută, cei doi bunici din Cartea şoaptelor, au manifestări parcă ieşite din comun. Garabet se încuie în cameră şi cântă: „Erau cântece ciudate”, iar bunicul Setrak „îşi prefira mătăniile şi se legăna sprijinindu-se în călcâie. Murmura. Putea fi orice, de la rugăciune până la profeţie…) Râdea înainte. Precum Eschil pe câmpul de luptă de la Salamina. Asta era filozofia lui, mai presus de vremuri şi oameni”(23), ca şi cum amândoi ar fi vrut să dea un alt sens vieţii.

Şi personajul jurnalului de faţă, fără să-şi “prefireze mătăniile”, caută “să dea un alt sens vieţii.” Citească -se pasajele: „ Suferinţa e cel mai bun lucru pe care l-ai putea întâlni în viaţă”; „Eu  cea care încerc să reţin un minut într-o eternitate”; „Momentul de trecere între anul vechi şi anul nou l-am făcut deci alergând în sus pe-o scară.”; “Vreau să zbor printre sfere.” (24); “Simt in creierul meu neîntrebuintat exasperare… Se ţes în jurul meu lanţuri de sclavie.” (25)  Îi va rămâne şi autoarei acestui jurnal, ca lui Maro din Cartea şoaptelor, căutată de ieniceri şi mai apoi dispărută în apele înroşite ale Eufratului, chipul imortalizat ca- ntr-o aură de sfânt al neamului: ”Cercul a rămas să ardă în urma ei. Alte femei, mirese sau mame, se pregătesc să sară prin el”? (26)

Confesarea în şoaptă în această mare a absurdului care era societatea modernă, şi raportarea omului la arhetip, le găsim şi în jurnalul lui Jeni Acterian. Găsim bunăoară, aceeaşi luciditate de care dădeau dovadă armenii d-lui Varujan Vosganian: „ Cu cât eşti mai lucid şi mai treaz, cu atât mai mult îţi dai seama că viaţa e un vis”; “Umilinţa? N-am putut niciodată înţelege de ce cere Dumnezeu umilinţă. Şi probabil tocmai asta mi-e păcatul” (27); găsim aceeaşi sinceritate: “Tremur literalmente de frică. Moartea asta, ce sperietoare! Mă întreb şi mă rasîntreb fără încetare cum fac oamenii pentru a avea acea indiferenţă în privinţa morţii. […] Dacă aş putea să mă obişnuiesc cu ideea morţii. Dacă aş putea să cred în Dumnezeu”; (28) “ “La ce serveşte luciditatea decât la a-ţi otrăvi viaţa şi a te face incapabil pentru altceva decât pentru suferinţă.” (29); găsim aceeaşi demnitate: “Sunt un om prea nenorocit şi simplu ca să fiu modestă nelalocul meu. Am refuzat veşnic promiscuitatea şi m-am păstrat om întreg, curat şi clar. […]Nu este de ajuns că sufăr chinurile iadului necrezând în nimic, având panica morţii, a descompunerii, a neantului? Trebuie să sufăr şi din ratările astea cotidiene?” (30); “Încep să descopăr că perspectiva asta a morţii, pe care o am de când mă ştiu şi pe care o acuz pe drept cuvânt de a-mi fi otrăvit sistematic existenţa, de a mă fi dezechilibrat şi însingurat şi toate celelalte, mi-a dat pe alt plan un fel de certitudine, un fel de ciudat echilibru (…) I-am spus sâmbăta lui S. sub revelaţie: “Ştii, eu sunt omul care vede semne de întrebare pretutindeni.”  (31)

În schimb speculaţia filozofică (mai mult o pragmatică a ideilor, o receptare, decât o emitere a lor) şi lirismul îndoielii, al angoasei specifice poeziei moderne, surprinse nu fără ambiguitatea proprie epocii, o apropie de poezia lui Tudor Arghezi sau de cea a lui Lucian Blaga, de eseurile lui Emil Cioran: “Eu spun aşa: totdeauna şi niciodată şi aceste cuvinte sunt atât de mari, şi eu atât de mică pe lângă ele. Eu  cea care încerc să reţin un minut într-o eternitate”;  „O panică atroce că voi muri în panică.[…] Şi de ce mi-era frică de moarte? Pentru că nu credeam cu adevărat în Dumnezeu”; „ Cu cât eşti mai lucid şi mai treaz, cu atât mai mult îţi dai seama că viaţa e un vis”;„ E mult mai greu să iubeşti pe Dumnezeu decât să crezi în el. Dimpotrivă, e mult mai greu pentru oamenii din veacul asta să creadă în diavol decât să-l iubească. Toată lumea îl simte şi nimeni nu crede în el. Sublimă subtilitate a Diavolului.” „Ce e devenirea dacă nu o moarte continuă”; „E evident că atâta vreme cât suntem sănătoşi e imposibil să înţelegem moartea”; „ Mila oamenilor: dezgust. Dragostea oamenilor : limită. Singurătate”; „Tristeţea e chin, melancolia e tristeţea căreia i s-a administrat un sedativ”; “Nu pot râde în faţa fricii de moarte. Desigur, pentru că este singurul lucru care m-a nenorocit şi mă nenoroceşte dintotdeauna” (32) ; “Nu îndrăznesc să întrevăd momentul când nu voi mai avea sănătate fizică. Pentru oamenii la care restul este la fel de putred ca la mine, chiar că este o nenorocire. Infern al infernurilor, al tuturor infernurilor!! Această panică nebună care coboară ca o săgeată peste mine. Obiectiv vorbind, sunt o laşă. Mi-e groază în faţa morţii ca ultimei dintre fiinţe” (33); “Tremur literalmente de frică. Moartea asta, ce sperietoare! Mă întreb şi mă răsîntreb fără încetare cum fac oamenii pentru a avea acea indiferenţă în privinţa morţii. […] Dacă aş putea să mă obişnuiesc cu ideea morţii. Dacă aş putea să cred în Dumnezeu.” (34)

Un loc aparte în jurnal îl ocupă îndoiala specific kirilov – eană, adică a personajului dostoievskian,  care “când crede, nu crede că crede, iar când nu crede, nu crede că nu crede”, thanaticul fiind văzut mai mult ca o modă filozofică: „ Ăsta ne este paradoxul. Ţipăm de durere în singurătate şi totuşi n-am vrea (decât foarte rareori) să ne topim în Dumnezeu”; sau neîncrederea:

Mai mult decât orice, scrierea lui Jeni Acterian este un jurnal cu licăriri lirice: “Totuşi nimeni nu vede ce se-ntâmplă, nimeni nu vede că râd albastru.” „Aş vrea ca versurile să-mi vină, să curgă fără efort. Frumoase şi triste ca sufletul meu.” „Viaţa în ochii mei e ca o fustă lungă, lungă şi inutilă de care mă împiedic la fiecare pas.” „ Toată viaţa am vrut luna şi pe chestiunea asta n-am avut nici pământul” ; “O uimire că frica mea de moarte este atât de inutilă… Şi ştiind atât de limpede, lucid lucrul acesta, ştiind că n-am nici o perspectivă, că existenţa îmi este o durere continuă, totuşi nu mă pot sinucide şi-mi este o sfâşietoare frică de moarte. Fără soluţie totul” ( 35);

Autoarea acestei cărţi tulburătoare, la care Alexandru Paleologu aprecia pe de o parte, natura “foarte comprehensivă (…) fermecătoare pentru că avea această inteligenţă atât de solidă, atât de eficientă, atât de capabilă să facă din orice nuanţă evazivă un fapt indimenticabil”, iar pe de altă parte, aprecia “simţul critic de o acuitate şi o inflexibilitate extraordinară” (36) dă dovadă de o lectură solidă: : „ Sunt cărţi pe care nu le pot citi într-un chip continuu. Încep, reîncep şi ajung la idei care mi se par extraordinar de adevărate, idei care mă opresc să meditez în marginea lor, pagini pe care le recitesc şi câteodată le transcriu. Asemenea cărţi sunt prea încărcate de gând ca să le citeşti dintr-o suflare.”(37) şi ştie să împărtăşească aproape “şoptit”, inedite  reflecţii despre dragoste: „Puţină dragoste, altfel de dragoste decât aceea – destul de aspră, de vagă – a părinţilor şi a fraţilor”; “…îmi trebuie claritatea cristalină, curăţie, lumina peremptorie de soare cald. Nu pot face decât o mare dragoste sau nimic.” (38) )  Decriptând metaforele Cărţii Şoaptelor, cititorul va înţelege, ca şi în jurnalul lui Jeni, dincolo de spinii acestui drum al vieţii, pe cei împilaţi îi aşteaptă licărul de astru al speranţei în izbăvire.

Citind astăzi Jurnalul unei fete greu de mulţumit, borgesian, prin Cartea şoaptelor, emoţionaţi peste măsură, avem senzaţia că şi la înmormântarea lui Jeni, se repetă ritualic gesturile lui Sagah Seitanian care şi de data aceasta, aşează lângă iconiţa dintre mâinile împreunate ale mortului, caietul cu coperte groase, în care se află închise „Nemesis- numele zeiţei care împarte dreptatea în cealaltă lume- şi galopul căluţilor de lemn”, în timp ce arhimandritul rosteşte: „Hai mer- s-a terminat.”(39)

  Nicolae Suciu

 

Jurnalul unei ființe greu de mulțumit (ediția a II-a revăzută și adăugită), Editura Ararat 1998

BIBLIOGRAFIE:

1. Braud, Michel, La forme de jours, Pour une politique du journal personnel, Paris, Edition du

Seuil, 2006, p 9.

2. PERSPECTIVE, revistă de didactica limbii şi literaturii române, Nr. 1 (18)/ 2006, p. 119.

3. Ibidem.

4 Eco, Umberto, Şase plimbări prin pădurea narativă, Constanţa, Ed. Pontica, 1997.

5. Ibidem.

6. Perspective, idem, p. 119.

7. Ricoeur, Paul,  Temp et recit, vol. I., Paris, Editions Du Seuil, 1983, p. 17.

8. Eco, Umberto, Poeticile lui Joyce, ed. Paralela 45. , 105.

9.  Acterian, Jeni, Jurnalul unei fete greu de mulțumit (ediția a III-a revăzută și adăugită), Editura

Humanitas 2007.

10. Balotă, Nicolae, Lupta cu absurdul, Bucureşti, 1971, p 437.

11. Idem, p. 436.

12. Acterian, Jeni, idem, p. 376.

13. Idem, p. 84.

14. Perspective, idem, 119.

15. Acterian, Jeni, idem, p. 346.

16. Borges, J., L., Moartea şi busola, ed. Univers, 1972, p. 101.

17. Vosganian, Varujan, Cartea şoaptelor, Ed. Polirom, p19.

18. Idem, p. 23.

19. Idem, 27.

20. Idem, 28.

21. Idem, 37.

22. Idem, 33.

23.Idem, pp 12, 31 ?

24. Acterian, Jeni, idem, p. 400.

25. Idem, p. 361.

26. Vosganian, idem, p. 35.

27. Acterian, Jeni, p. 195.

28. Idem, p. 396.

29. Idem, p. 286.

30. Idem, p. 410.

31. Idem, p. 421.

32.Idem, p. 373.

33. Idem, p. 391.

34. Idem, p. 393.

35. Idem, p. 364.

36. Tavitian, Simion, Armeni de seamă în România, vol I, Ex Ponto, Constanţa, 2006, p 86.

37. Ibidem.

38. Acterian, Jeni, idem, p. 481.

39. Varujan, Vosganian, idem, p. 520.

 

 

 

 

 

 

  • 5
  •