Mihai Stepan Cazazian

JAKOBOVITS MIKLÓS: Călătorie în meta-terra

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Jakobovits Miklós, artist orădean, născut la Cluj-Napoca în1936, a reuşit să ofere chiar la puţin  timp de la sosirea sala Oradea, în 1959, o sinteză proprie de mijloace expresive, pentru că dincolo de coaja impresiilor retiniene a observat o realitate mai stabilă, de durată. Astăzi, el a ajuns la apogeul creaţiei sale.

Şi-a dat seama repede că materia nu se opune spiritului şi a avut în vedere disciplinarea voinţei creatoare, aşa încât este firească acea logică plastică cu care stăpâneşte suprafeţele, ordinea prin care şi-a definit intenţiile, evidentă seriozitatea construcţiei plastice, sobrietatea ritmării. Semnificativă pentru demersul său a fost exprimarea tot mai laconică, ajungând cu timpul la esenţializare, dominată de preocuparea de a epura conţinutul de tot ce i se părea inutil. A dorit să se îndepărteze de teatrul pe care cu toţii trebuia să-l jucăm în societate, de falsitatea unor declaraţii, de demagogia prezentă în relaţiile cotidiene într-o notă de umor sau într-o tonalitate mai gravă ori grotescă. El le-a „prins” în lucrările sale. După perioada grotescului şi cea a ludicului, era în căutarea unei purităţi, astfel că realitatea carnală, înregistrată ca motiv, se sublima printr-un efort continuu de voinţă. Dorea să comunice într-o lume care devenea din ce în ce mai traumatizată şi mai labilă, să descopere surse de frumuseţe, depăşind amintirile post-impresioniste.

A eliminat lumea ubicuă, impură, printr-o concentrare asupra materiei care te obliga să reflectezi la frumuseţea lumii, datorată bogăţiei şi frumuseţii culorilor, la materia care constituie corpul lumii, un corp nutrit de bogăţia semnelor ce conţin timpul scurs. Exprimările sintetice ale temelor, decantările lor succesive îl conduceau spre forme cvasiabstracte ori abstracte, spre structuri geometrice susţinute de un colorit rafinat. După 1980 s-a îndepărtat şi mai mult de figurativ, „carnea” realităţii fiind filtrată, curăţată de ceea ce este trecător, iar planurile s-au comprimat până în pragul abstracţiei. Nu a pregetat să folosească diferite materiale: praf de marmură, oxizi, ciment, nisip, iar efectele sunt sculpturale. Apar incizii, crăpături, suprapuneri în ocru cald, griuri rafinate, albastru, roşu cărămiziu etc. Jakobovits iubeşte materia, diferitele materiale care pot oferi rezultate surprinzătoare, iar suprafeţele se îmbogăţesc. Uimit el însuşi de vraja acestor suprafeţe, a reluat experimentele cu diferite materiale, aplicând foiţe de aur şi de argint, presate ulterior. Artistul foloseşte tot mai des şpaclul, suprapunând materiale diferite în straturi de culoare, incizând, pătrunzând în materie. Forma concisă, de obicei într-o culoare ori într-o dominantă cromatică (brun cald, teracotă, galben, albastru), sugerează spaţii epurate de obicei de factorii senzoriali, crusta primind semne ale timpului. Îi era apropiată acum creaţia lui Antoni Tapies. În opera acestui pictor, Jakobovits a aflat o confirmare a propriilor sale aşteptări de la pictură. Materia nu este antitetică cu sufletul. Materia poate hrăni imaginaţia şi o poate încorpora, pentru că poartă în ea semnele existenţei omului, timpul scurs.

Artistul orădean Jakobovits Miklós aniversează în acest an 75 de ani. A venit la Oradea în 1959, creaţia sa fiind recunoscută în plan european. Mărturisea că „în artele plastice mă interesează să aflu amprentele sufleteşti ale umanităţii, acele semne care întrupate în obiecte şi vestigii, prin intermediul simţurilor noastre îşi trimit spre noi mesajele timpurilor apuse, relaţiile interumane, ale căror natură armonioasă sau discordantă ne parvine tălmăcită prin culori şi forme, destinul şi radiaţia căldurii omeneşti. Dintr-o dimensiune miraculoasă cercetez  tainele care iradiază spre noi într-o lumină crepusculară, desluşesc trecutul cu conexiunile sale misterioase şi prezentul cu simbolurile sale banale, frivole sau bizare.” Jakobovits consideră că tablourile sale nu sunt abstracte, pentru că ele tind mai degrabă spre metafizică. Într-adevăr, lucrările sale din ultimele două decenii beneficiază tot mai mult de o spiritualitate conţinută şi restituită privitorului: trăsătură evidentă în expoziţia sa organizată în anul 2000 la Muzeul Ţării Crişurilor şi în 2007 la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca. „Asemenea unui medium – mărturiseşte Jakobovits – care percepe cuvinte şoptite din trecut, din straturile adânci ale timpurilor şi spaţiilor, ele aduc la lumină semne şi semnificaţii sugestive”; „(…) Râvnesc la sacralizarea spaţului şi timpului în care lucrurile cele mai banale se transfigurează şi îşi află rostul (…)”. De aceea el refuză culorile arzătoare, efectele stridente, cromatica sa beneficiind, totuşi, de varietate picturală rafinată, căci prin luminiscenţa sa blândă vrea să exprime ceva important, deşi evanescent, uneori ceva vag, urmele timpului, existenţa noastră prinsă în lucruri, în materie, căldura fiinţei.

Îi place să construiască cu materia, să o plămădească, s-o amestece cu alte materii, să clădească arhitecturile sale cu aură metafizică,  un imn adus omului constructor, unei lumi eterne. Am în vedere verdele turcoaz, verde smarald, ivit din mituri orientale, verdele, niciodată teluric, un verde ce-i aminteşte de Velasquez, ca şi griurile, într-o varietate uimitoare, galbenul copt, solar spre oranj, dar mai ales galbenul lui Rembrandt, ce pare să ilumineze din adâncul materiei, transformat într-o lumină spirituală. Sunt mulţi alţi intermediari coloristici, insidioşi sau prezenţi pentru a crea unitatea. Dar să nu uităm albul lui Jakobovits, special, colorat, în lumini diferite, mirifice, de zi sau de noapte, de o delicateţe indicibilă. Ca şi albastrul „Jakobovits”, roşul „Jakobovits”, auriul „Jakobovits”, într-atât sunt ele, culorile recognoscibile ca fiind numai ale sale pentru a transmite un mesaj, pentru a evoca un anumit „ceva”, pentru aura lor metafizică. Este amprenta sa, a iubirii sale imense pentru culoare, pentru creaţie.

L-am întrebat care sunt preocupările sale actuale şi viitoare. Răspunsul este cel pe care l-am aşteptat: să continue ceea ce a făcut de peste 50 de ani: forme, structuri, reluate în atâtea ipostaze cât simte că a primit un răspuns în dialogul cu materia colorată. Cea mai recentă  călătoriela Londrai-a prilejuit vizionarea în muzeele londoneze a unor vestigii de artă mesopotamiană şi egipteană care îl inspiră şi în prezent. El continuă poate mai plenar, mai puternic, dialogul său cu vechile civilizaţii şi cu arta marilor maeştri prin care şi-a definit deja de mult stilul. Anul acesta va avea o expoziţie în Armenia, locul rădăcinilor strămoşilor săi, cu lucrări create în ultima vreme.

Maria ZINTZ

  •  
  •  

One Response to JAKOBOVITS MIKLÓS: Călătorie în meta-terra