Mihai Stepan Cazazian

ISTORIE / Armenii din Botoşani – tradiţii şi personalităţi

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page

Autori :

            Prof. economist Alma Nistorică – Liceul Teoretic „Grigore Antipa” Botoşani

            Prof. Sorin Paul  Nistorică – Colegiul Naţional „A. T. Laurian” Botoşani

 

          Într-o vreme pe aici s-au zbătut, înspumate şi fără răgaz, valurile mării. Între freamătul apei străvechi şi clocotul fără seamăn al oamenilor de azi, curgerea  timpului a dat locurilor o înfăţişare, o individualitate şi un nume.[1] Botoşanii, târgul din Ţara de Sus, fiindcă despre această aşezare ne vom referi în studiul de faţă, devenit mai târziu târg al doamnelor şi domniţelor Moldovei, a fost încă din perioada de început loc de popas şi adăpost pentru diverse seminţii.[2] Ne propunem aşadar să reliefăm câteva aspecte definitorii pentru una din cele mai vechi comunităţi din arealul Botoşanilor, cea a armenilor. Despre obiceiurile, tradiţiile şi cultura acestora s-a scris încă din secolul XIX şi chiar mai înainte de aceste vremuri, dar considerăm că o reactualizare a datelor, chiar dacă printr-un studiu de mai mici dimensiuni, este necesară şi obligatorie. Începutul Botoşanilor, ca la multe din târgurile şi satele noastre, se pierde în noianul întunecos al unui îndepărtat trecut. Despre geneza oraşului s-au ocupat cei mai mari istorici ai neamului, în frunte cu marele savant Nicolae Iorga, el însuşi născut pe aceste meleaguri.[3]  Acesta din urmă a afirmat în cunoscuta sa lucrare Istoria românilor în chipuri şi icoane, publicată în anul 1921, că Botoşanii ar fi fost mai întâi un sat, care mai târziu a evoluat înspre oraş, teorie contrazisă însă de C.C. Giurescu sau Victor Tufescu.[4] Mare geograf, născut şi el la Botoşani şi fost elev al Liceului Laurian, Victor Tufescu considera că  Botoşanii au fost de la început târg, opunându-se astfel părerii lui Nicolae Iorga. [5] Deşi Botoşanii sunt atestaţi documentar pentru prima dată în Letopiseţul de la Bistriţa din 1439, atunci când cronicarul consemnează că „au venit tătarii şi au prădat şi au arsu până la Botoşani şi au arsu şi târgul Botăşanii”, după unele indicii oraşul ar fi mult mai vechi.  [6] Pe la 1350 exista în târg un număr însemnat de armeni care îşi construiseră o biserică, dovadă neîndoielnică a caracterului orăşenesc al acestei aşezări, fondată încă dinaintea statului medieval Moldova.[7] Părerile cu privire la vechimea şi etimologia denumirii oraşului suscită controverse istoriografice şi în zilele noastre. Mulţi istorici contestă veridicitatea anului 1350 înscris pe pisania bisericii armeneşti „Sfânta Maria”din Botoşani, în timp ce alţi istorici recomandă această dată istorică drept primă mărturie documentară.

Cert este, dincolo de legendă sau adevăr, că armenii, popor eminamente urban, s-au stabilit destul de repede pe teritoriul actualului stat românesc şi ceva mai târziu în Moldova medievală. Cea mai veche mărturie în acest sens este o inscripţie epigrafică de pe o piatră tombală din anul 967, aflată la Cetatea Albă. [8]

După ce s-au stabilit în teritoriile de la est de Carpaţi, armenii au început să se ocupe cu ceea ce ştiau ei mai bine, adică negustorie, comerţ şi meşteşuguri la nivel mic manufacturier, exportând în toate zonele teoretic posibile, produsele lor de foarte bună calitate, rivalizând cu alţi concurenţi tradiţionali precum genovezii, evreii, grecii sau turcii. [9] Prin relaţii comerciale armenii au purces mai departe spre Ţara Românească şi Transilvania, unde exista deja un alt val de emigranţi, veniţi dinspre Polonia, via Crimeea, cu care au avut  relaţii comerciale şi de afaceri, demne de invidiat. Un moment remarcabil din istoria armenilor din Moldova este reprezentat de hrisovul domnesc din anul 1401, emis în vremea lui Alexandru cel Bun. Prin acest document era autorizată înscăunarea la Suceava a episcopului armean Hovhanes, mărturie a vieţii spirituale importante desfăşurată în sânul acestei comunităţi.[10]

„Armenii erau cunoscut ca fiind un neam aplecat spre negoţ şi meşteşuguri şi, cu toate privilegiile lor silite, au porniri spre statornicie şi apucături esenţialmente sedentare, dovedite în timp de aproape o mie de ani de când se pomeneşte despre ei în părţile acestea ale Europei.”[11]Sunt cuvintele lui Grigore Goilav, important reprezentant al comunităţii din Botoşani, autorul  lucrării Armenii ca întemeietori de oraşe în partea de Răsărit a Europei.[12] Prin urmare, după părerea lui Grigore Goilav, târgul de vite de la Botoşani trebuie să fi fost foarte vechi, datând din perioada „primitivă”, adică de început în relaţiile comerciale externe, care, după cum se ştie, s-au statornicit de la finele secolului XIII şi începutul secolului .[13]                                                                                           

Aşa cum procedau în toate locurile unde se aşezau de obicei în popasurile caravanelor lor, armenii au întemeiat o colonie importantă la Botoşani. Acest proces al întemeierii era absolut necesar din momentul în care târgul constituia un punct important de reper pe o axă comercială ce pleca dinspre ţărmurile Mării Negre şi urca  spre partea de Nord a Europei.[14] Originali prin tot ceea ce întreprindeau, armenii vor recurge la metode ingenioase de conservare a alimentelor, rezistente la trecerea timpului şi la căldură. Astfel, au inventat ghiudemul, sugiucul, jambonul şi slănina armenească ţinute la fum rece timp de 2 – 3 săptămâni, grâul fiert cu miere de albine şi nuci, numit anuşabar, supa de hurut, un concentrat de zarzavaturi şi supă, fiert în lapte acru şi smântână, ţinut la soare şi tăiat în cubuleţe.[15] Puteau efectua astfel călătorii lungi fără a fi nevoie să-şi prepare mâncare proaspătă, mai ales că erau obişnuiţi cu intemperiile şi greutăţile vieţii.  După ce s-au stabilit pe plaiurile noastre, armenii s-au familiarizat destul de repede cu obiceiurile localnicilor, însă şi-au păstrat, totodată, propriile tradiţii aduse de pe  meleagurile de baştină şi pe care le-au împrumutat ulterior noilor  concetăţeni. Sunt, pe de o parte, datini folclorice, apoi credinţe religioase legate de marile sărbători ale Crăciunului şi Paştelui. Obiceiurile laice fac referire la ocupaţiile de bază ale armenilor, cum ar fi comerţul şi meşteşugurile, dar ţin şi de aspecte ale vieţii sociale. Din folclorul armenilor amintim câteva proverbe – Vorbeşte puţin, să poţi auzi mult ; mai bine să-şi piardă omul ochiul, decât reputaţia ; să mergi acasă când masa e pusă ; ceea ce pentru pisică e jucărie, pentru şoarece e moarte ; oţetul prea bun sparge butoiul ; începe de la nimic ca să ajungi mare etc.. Observăm că se punea încă din vechime un mare accent pe morală, tradiţie, cinstea casei, discreţie, prudenţă sau sinceritate. [16] Obiceiurile au fost influenţate foarte mult de religie, mai ales că armenii reprezintă unul dintre cele mai vechi popoare din lume care au adoptat creştinismul ca religie de stat încă din anul 301d. Hr., prin regele Tiridates, convertit la această frumoasă credinţă de eroul naţional, Grigore Luminatorul.[17] Filosoful şi publicistul Grigore Goilav a consemnat în revista „Şezătoarea” de la Fălticeni, care apărea la începutul veacului XX, numeroase mărturii despre datinile şi obiceiurile armenilor, păstrate din generaţie în generaţie. Erau celebrate în familie marile sărbători precum Crăciunul sau Sfintele Paşti sau sărbătorile tradiţionale precum Nasavart sau Vartavar. De Crăciun, sărbătorit în multe comunităţi pe 6 ianuarie, pe rit vechi, rolul primordial revenea , ca şi în zilele noastre, bunicului sau tatălui.[18] În privinţa obiceiurilor laice practicate în comunitatea locală reţinem regulile referitoare la căsătorie, consemnate în Codul de etică, adoptat la adunarea armenilor din Transilvania în 1727.[19]  Printre altele se prevedea că fetele se pot logodi la împlinirea vârstei de 12 ani şi se pot mărita un an mai târziu. Mirele şi mireasa nu trebuiau duşi la baie, nu se ofereau cadouri preotului sau primarului, nu se permitea acoperirea feţei miresei cu voal, iar mirele nu avea voie să vină cu sabia.[20] De asemenea, nuntaşii nu aveau voie să ofere daruri tinerilor căsătoriţi, iar cine nu respecta această interdicţie risca să plătească o amendă în valoare de trei galbeni.[21] Catagrafia Botoşanilor din anul 1832 sugera faptul că armenii erau singurii care se ocupau de comercializarea stofelor scumpe importate, precum şi cu confecţionarea mindirelor, adică a acelor saltele umplute cu paie.[22]  Tiberiu Crudu, supranumit şi „Crenguţă al Botoşanilor”, afirma că fabricarea mezelurilor a fost născocită de armeni din raţiuni economice şi utilitariste, având nevoie de produse rezistente la drum lung. Când negustorii armeni întreprindeau călătorii grele la Budapesta, Viena sau Berlin, pentru a duce turme de boi îngrăşaţi, aveau nevoie de hrană bună, bine conservată şi, mai ales, uşor de conservat.[23]                                                                                                               

În secolul XIX armenii din Botoşani erau renumiţi în prepararea  mezelurilor şi a ghiudemului, a sugiucului (cârnaţi de oaie sau vită), a jambonului şi a slăninii, a pastramei din muşchi, a dobei, toate afumate la fum rece vreme de 2 – 3 săptămâni. Produsele mezelarilor de la Botoşani erau vestite în ţară şi chiar dincolo de graniţe.[24] La mijlocul secolului XIX armenii reprezentau de departe cea mai bogată comunitate din Botoşani, controlând cu autoritate negoţul local. Până la anul 1850  proprietatea negustorilor  se resimţea din plin – miezul târgului era sub autoritatea lor, iar în jur au început să se cristalizeze suburbiile oraşului, denumite Grecimea, Lipovenimea, Calicimea, târgu vechi etc..[25] Printre notabilităţile oraşului din acea perioadă îi menţionăm pe Garabet Bolfos sau Ştefan Goilav, Grigore Goilav sau Hariton Chessim, preot protoereu.[26] Privitor la vestimentaţia armenilor de la mijlocul secolului XIX, informaţii preţioase parvin din  relatările lui Grigore Goilav. Acesta scria în revista „Şezătoarea”, publicată la Fălticeni, preluând informaţii de la părintele Dimitrie Dan, că „băr­baţii purtau peste cămaşă raituji sau şalvari. Iarna purtau pantaloni  făcuţi din pielicele de miel sau de ied, numiţi meşini. Apoi un antereu, adeseori de mătase înflorită, numită zobun, ale cărui laturi se încheiau din dreapta spre stânga, şi erau strânse în jurul mijlocului cu un şal turcesc înflorit şi de preţ. La piept purtau, în cutele antereului, o basma colorată, ade­seori de mătase. În călătoriile lor de afaceri şalul era înlocuit printr-un chimir, un brâu de piele larg, menit a cuprinde galbenii zimţi pentru cumpărarea de mărfuri, sau a păstra pe cei pri­miţi pe marfă vândută. Peste antereu se purta vara o scurteică cu mâneci largi, zisă fermenea, făcută de mătase în floarea cireşului, şi care ajungea până la brâu; iar iarna această fermenea  era făcută dintr-o stofă de lână, căptuşită cu blănuri scumpe. Încălţămintea bărbaţilor consta din ciubote galbene de safian, şi papuci turceşti numiţi iminei sau buhmăgei. Pe cap purtau un fes roşu, în jurul căruia era înfăşurat un şal turcesc, zis ciulma, iar în vremile din urmă se purta o căciulă de biber cu fundul de catifea ; cei mai săraci se mulţumeau cu căciuli înalte de pielicele de miel.

Haina femeilor era un veşmânt fără de mâneci, care acoperea trupul peste tot, de sus până la glezne; era în flori vii şi de multe ori de mătase, iar deasupra purtau o caţaveică de catifea, de mătase ori de lână, după starea şi averea lor, căptuşită cu blănuri scumpe, vulpe ori numai pielicele de miel. Şi azi încă le place armencelor să poarte caţaveica, care în loc de mâneci are două jgheaburi pentru braţe”.[27] 

Observăm ce garderobă bogată şi simandicoasă etalau bărbaţii şi femeile din comunitatea armeană, vestiţi pentru mătăsurile şi borangicul pe care îl aduceau în Moldova din zona orientală. Semnul nobleţei şi bogăţiei etalate de  această comunitate este şi astăzi uşor de sesizat la Botoşani, chiar dacă numărul membrilor ei a scăzut dramatic. Amintirea armenilor persistă însă în mentalul colectiv actual prin denumirea unei importante străzi  – Strada Armeană – situată în centrul oraşului. Aici  sunt amplasate vechile edificii religioase ale comunităţii – biserica ortodoxă Sfânta Maria şi mănăstirea Sfântul Axentie, devenită ulterior biserica Sfânta Treime.[28] Un alt locaş de cult este biserica Buna Vestire, iar foarte multe manuscrise, obiecte de cult şi patrimoniu se află astăzi în camera muzeală din interiorul bisericii ortodoxe Sfânta Maria.[29]

Foarte frumoase sunt şi clădirile de patrimoniu, acestea aparţinând pe vremuri celor mai înstărite familii de armeni din târgul Botoşanilor – Casa Ibrăileanu – Jaleş, Casa Buicliu,Casa Bolfosu, Casa Ciomac, Casa Goilav, Casa Chiriac Bâznoşanu etc.. La acestea se adaugă un număr impresionant de obiecte valoroase, cele mai multe provenind din donaţii – sfeşnice din argint, cruci mari de argint, icoane vechi, candele de argint şi de alamă, covoare şi acoperăminte scumpe etc..[30] Din păcate, multe dintre aceste edificii şi monumente publice au intrat într-o fază de degradare accentuată, provocată de intemperii, trecerea inexorabilă a timpului  sau din cauza neglijenţei oamenilor şi autorităţilor.

 

Ioan Missir

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Nu putem încheia studiul de faţă fără a sublinia contribuţia unor personalităţi locale, de origine armeană, la dezvoltarea artelor, literaturii sau ştiinţei româneşti. Merită a fi menţionate, chiar dacă fugitiv, ilustrele nume ale lui Andrei Popovici Bâznoşanu, mare naturalist, Oxendius Vărzărescu, al doilea episcop de rit armean din Transilvania, născut la Botoşani, Andronic Ţăranu , pictor şi muzician, Emanoil Ciomac, muzicolog, critic muzical şi scriitor, Ioan Missir, fost primar al oraşului şi autorul cunoscutului roman „Fata moartă” etc..[31] Un destin aparte, asupra căruia voi zăbovi puţin pe final, este cel al profesorului de franceză Ariton Iacobeanu, armean la origine, unul dintre cei mai selecţi dascăli de odinioară ai Botoşanilor.[32]  Coleg de generaţie cu savantul Nicolae  Iorga, a urmat cursurile liceale la renumitul Liceu „Laurian” din localitate, după care a absolvit Facultatea de Litere şi Filozofie din Iaşi.[33]  Foarte iubit şi apreciat de elevi şi colegii de breaslă, a preferat să activeze ca dascăl pentru foarte multă vreme în liceul în care studiase în tinereţe, deşi era licenţiat şi în drept. Într-o evocare realizată de scriitorul Ion Sân – Georgiu, fost absolvent al Liceului „Laurian”, imaginea maestrului de franceză, Ariton Iacobeanu, rămâne la fel de vie : „ e drept că că, gustul literaturii nu l-am prins de la  profesorii mei. Un singur profesor se ridica deasupra celorlalţi şi aducea în mijlocul nostru o atmosferă mai prietenoasă şi, aş putea zice, chiar mai occidentală. Acesta era prietenul meu de azi, Iacobeanu. Lecţiile sale de franceză nu erau simple exerciţii de gramatică, ci erau minunate causerii, la care luau parte cei mai importanţi dintre noi. Analizele sale literare au fost primele drumuri care m-au introdus în tainele literaturii. Corneille şi Racine, Victor Hugo  şi Lamartine înviau din moartea banală a cărţilor de şcoală în timpul lecţiilor calde şi spirituale ale profesorului de franceză. Dacă mi-am închinat mai pe urmă viaţa literaturii şi limbilor moderne, nu datoresc oare şi ceva acestor lecţii, în care clasicismul şi romantismul francez pătrundeau pentru întâia oară în sufletul meu  de elev?”[34]

Ariton Iacobeanu

Dr. Iacob Iacobovici

Lui Ariton Iacobeanu îi datorăm înfiinţarea Universităţii de  la Botoşani, unde obişnuia să conferenţieze alături de bunul său prieten Nicolae Iorga. Deşi i s-a propus în nenumărate rânduri să devină profesor la marile universităţi din ţară şi străinătate, a preferat să rămână ataşat urbei Botoşanilor şi locuitorilor de aici. Rămâne şi pentru cei de astăzi o mostră de moralitate, un reper în conştiinţa generaţiilor de ieri, de azi şi de mâine.

Considerăm că prin demersul nostru istoriografic readucem în atenţie o temă actuală şi importantă, privitoare la contribuţia armenilor din Botoşani la edificarea patrimoniului cultural naţional.

_______________________

[1] Ana Hancea, Botoşani – istorie, oameni, locuri, perspective, Întreprinderea Poligrafică Bacău, 1974, p.2.

[2] Ibidem.

[3] Ştefan Ciubotaru, Monografia oraşului Botoşani, Editura Axa, Botoşani, 1997, p. 10.

[4] Ibidem.

[5] Ioan Mihai, Sorin Nistorică, Ioan Onofrei Istoria Liceului Laurian, Editura Axa,1999, p. 118.

[6] Andrei Cardaş, Dumitru Ignat, Gheorghe Slavic, Botoşani –  mic îndreptar turistic, Editura Sport – Turism, Bucureşti, 1979, p. 17.

[7] Ibidem.

[8] Carol Căpiţă, Laura Căpiţă, Doru Dumitrescu, Mihai Manea, Mihai Stametescu, Istoria minorităţilor naţionale din România, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2008, p. 38.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Ştefan Cervatiuc, Contribuţii privind sigiliul oraşului Botoşani până în anul 1862, articol publicat în revista „Forum cultural”, anul IV, nr. 3, septembrie 2004, p. 8.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Florin Simion Egner, Viorica Popa, Istoria comunităţii armenilor din Botoşani (1045 – 2012), Tipografia Mediator, Botoşani, 2012, p. 5.

[15] Ibidem.

[16] Ştefan Ciubotaru, op.cit., Editura Axa, Botoşani, 1997, p.118.

[17] Florin Simion Egner, Cimitirele armene din Botoşani,  Tipografia Mediator, Botoşani, 2013, p. 5.

[18] Carol Căpiţă, Laura Căpiţă, Mihai Manea, Mihai Stamatescu, op.cit., Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2008, p.39.

[19] Ştefan Ciubotaru, op. cit., p. 119.

[20] Ibidem.

[21]Ibidem.

[22] Ibidem, p. 115.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem.

[25] Florin Simion Egner, Viorica Popa, Istoria comunităţii armenilor din Botoşani, Tipografia Mediator, Botoşani, 2012, p. 82.

[26] Ştefan Dragomir, Contribuţii la cunoaşterea luptei târgoveţilor botoşăneni împotriva rânduielilor feudale şi pentru cârmuirea târgului la sfârşitul secolului al XVIII –lea şi începutul secolului al XIX – lea, articol publicat în volumul colectiv”Din trecutul judeţului Botoşani”, Întreprinderea Poligrafică Bacău, Bacău, 1974, p. 182.

[27] Grigore Goilav, Datinile, obiceiurile şi credinţele armenilor, extras din Revista „Şezătoarea”, vol. XII, apărută la Fălticeni, 1911.

[28] Florin Simion Egner, Viorica Popa, Patrimoniul cultural şi religios al comunităţii armene şi al parohiei bisericii ortodoxe armene din Botoşani, Tipografia Mediator, Botoşani, 2013, p.37.

[29] Ibidem.

[30] Ibidem.

[31] Ştefan Iovanesian, Gheorghe Median, Armenii în istoria şi viaţa oraşului Botoşani, Tipografia Ria, 2001.

[32] Ibidem.

[33] Ioan Mihai, Sorin Nistorică, Ioan Onofrei, op. cit.,p. 110.

[34] Ibidem.

 

                                        Bibliografie

 

 

Lucrări generale :

 

  1. Cardaş, Andrei, Ignat, Dumitru, Slavic, Gheorghe, Botoşani – mic îndreptar turistic, Editura Sport – Turism, Bucureşti, 1979.

      2.Căpiţă, Carol, căpiţă, Laura, Dumitrescu, Doru, Manea, Mihai, Stamatescu, Mihai, Istoria minorităţilor naţionale din România, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2008.

      3.Ciubotaru, Ştefan, Monografia oraşului Botoşani, Editura Axa, Botoşani, 1997.

      4.Egner, Florin Simion, Popa, Viorica, Cimitirele armene din Botoşani, Tipografia Mediator, Botoşani, 2013.

      5.Egner, Florin Simion, Popa, Viorica, Istoria comunităţii armenilor din Botoşani, Tipografia Mediator, Botoşani, 2012.

  1. Egner, Florin Simion, Popa, Viorica, Patrimoniul cultural şi religios al comunităţii armene şi al parohiei bisericii ortodoxe din Botoşani, Tipografia Mediator, Botoşani, 2013.
  2. Hancea, Ana, Botoşani – istorie, oameni, locuri, perspective, Întreprinderea Poligrafică Bacău, 1974.
  3. Iovanesian, Ştefan, Median, Gheorghe, Armenii în istoria şi viaţa oraşului Botoşani, Tipografia Ria, Botoşani, 2001.
  4. Mihai, Ioan, Nistorică,Sorin, Onofrei, Ioan, Istoria Liceului „Laurian”, Editura Axa, Botoşani, 1999.

 

Reviste şi publicaţii :

 

  1. Revista „Forum cultural”, Botoşani, Anul IV, Nr.3, septembrie 2004.
  2. Revista „Şezătoarea”,vol. XI, Fălticeni, 1911.
  3. Volumul colectiv „Din trecutul Botoşanilor”, Întreprinderea Poligrafică Bacău, Bacău, 1974.