Cristina Manuc

Istoria unui Genocid de neignorat

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share


La exact 95 de ani de la Genocidul împotriva armenilor din 1915, Editura Ararat publică o a treie ediţie – revăzută şi, din nou, adăugită – a volumului  Istoria unui genocid îndelung ignorat de Sergiu Selian. Am avut deja ocazia să comentez precedenta ediţie, iar completările din prezenta (constînd în aducerea la zi a surselor bibliografice şi a datelor privind recepţia din ultimii ani a Genocidului) ar merita o discuţie separată. Nu voi intra prea mult în asemenea detalii tehnice, în schimb aş atrage atenţia asupra unui fapt care încă nu era valabil acum 15 ani, şi nici măcar acum cinci ani. Îl putem lua, eventual, şi pe ca o veste bună, deşi, realist vorbind, mai e mult pînă departe. Chiar dacă nerecunoscut şi neasumat oficial în multe state, Genocidul nu mai e, de ceva vreme, un fenomen ignorat. El a fost adus curajos pe agenda publică internaţională (tentativele de redeschidere a relaţiilor dintre Armenia şi Turcia, asasinarea jurnalistului turco-armean Hrandt Dink, recentele dezbateri din Congresul SUA pe marginea cazului sunt doar cîteva momente relevante în acest sens). Mai mult – inclusiv opinia publică din Turcia şi intelectualitatea liberală, pro-europeană din această ţară dau tot mai multe semnale de asumare critică a Genocidului. Fapt semnificativ: unul dintre vehiculele de prim-plan ale reactivării memoriei genocidare a fost literatura. Acordarea Premiului Nobel scriitorului turc Orhan Pamuk a adus în atenţie acel interviu acordat unei publicaţii elveţiene în care acesta recunoştea Genocidul din 1915. În siajul respectivului eveniment s-a înscris şi receptarea romanului Bastarda Istanbulului, roman în care marea traumă a armenilor era pusă într-o ecuaţie ficţională de o apreciată prozatoare turcă din diaspora, Elif Shafak. În fine, dar nu în ultimul rînd, apariţia splendidului roman nonficţional Cartea şoaptelor de Varujan Vosganian a făcut enorm pentru sensibilizarea publicului intelectual românesc la datele istorice şi umane ale acestei tragedii a secolului XX. Putem adăuga şi alte, nu puţine, manifestări culturale şi publicistice, de la emisiuni televizate şi simpozioane la articole de presă cotidiană semnate de istorici cu greutate (de la Zoe Petre la Vladimir Tismăneanu), pentru a vorbi, deja, despre atingerea unei mase critice care a scos Genocidul din penumbra „şoaptelor”. Despre ororile din 1915 se discută acum cu voce tare, răspicat şi ofensiv, aşa cum se cuvine, cu toate riscurile şi neplăcerile care încă mai decurg dintr-o astfel de poziţie publică. Genocidul armean a fost, într-adevăr, îndelung ignorat. În prezent nu mai e. Rămîne în sarcina viitorului să fie recunoscut pe deplin la nivelul comunităţii internaţionale.

Fără îndoială, cele două ediţii anterioare ale lucrării lui Sergiu Selian au reprezentat o deschidere deosebit de utilă (chiar dacă inevitabil modestă ca impact) pentru cititorii din România, în condiţiile în care puţini erau românii care, în anii ’90, auziseră sau citiseră despre Genocid. Sigur, exista în traducere romanul lui Franz Werfel despre Musa Dagh, existau cîteva filme – şi totuşi. Meritul cărţii în cauză a fost şi este, în continuare, acela de a sintetiza, pentru uzul unui public uneori mai puţin avizat, „dosarul” istoric al tragediei, într-un mod limpede, convingător şi sistematic, cu date precise şi într-o cronologie detaliată, bine susţinută bibliografic; există şi o impresionantă secţiune fotografică, în finalul volumului, cu imagini pur şi simplu amuţitoare. Dincolo însă de expunerea cumva arheologică a ororilor şi de contextualizarea lor riguroasă, într-o pledoarie bine construită, deosebit de instructive rămîn, în opinia mea, paginile care înregistrează dificultatea extremă a recunoaşterii internaţionale. Scrie, pe drept cuvînt, Sergiu Selian (p. 325): „Prima generatie de după armenocid a purtat povara umilinţei de a fi identificată ca urmaşă a victimelor unui genocid nerecunoscut. A doua generaţie din diasporă a profitat de eforturile şi sacrificiile primei, pentru a parveni la un nivel social convenabil. A treia generaţie s-a ridicat împotriva acestei atitudini, recurgînd, ca soluţie disperată în faţa tăcerii în care omenirea îngropase amintirea genocidului, la terorismul publicitar”. Evident, recunoaşterea Genocidului de către statul turc este una problematică, inclusiv în condiţiile unei presiuni internaţionale crescînde, în condiţiile în care, dintre cele „trei linii succesive de revendicări” consemnate şi de Sergiu Selian, (anume, „reparaţia prejudiciului moral; reparaţia prejudiciului material; restituirea teritorială”) două par extrem de greu de acceptat. Dar bulgărele de acum s-a pornit, şi e de presupus că măcar prima dintre revendicările amintite va fi, într-un viitor destul de apropiat, realizată. Suntem oare prea optimişti?

Ar fi fost, poate, de dorit ca autorul să-şi fi extins lucrarea, la cea de-a treia ediţie a ei, dincolo de cele cîteva insigth-uri suplimentare şi de augumentarea bibliografiei despre Genocid la nivelul unui istoric al recepţiei şi asumării sale din ultimele decenii şi chiar din ultimii ani. Sigur, şi în aceste condiţii, Istoria unui genocid îndelung ignorat rămîne, pe teren românesc, o piesă de referinţă: o carte-document tulburătoare, ce păstrează vie memoria primei mari tragedii colective a secolului XX şi martiriul unui popor eroic, greu încercat de istorie. Un popor care – plîngîndu-şi morţii – a supravieţuit şi a renăscut din propria suferinţă.

  • 2
  •