Mihai Stepan Cazazian

IPOSTAZELE GENOCIDULUI ARMEAN

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

images

Tratat cu superficialitate de politicieni polarizați pragmatic ca unul din faptele diverse situate aparent la marginea câmpului de interese în care erau / sunt implicați, genocidul armean era/ este aruncat și el din start în fundul sertarelor cancelariilor diplomatice ale multor guverne, de foarte multă vreme . Într-adevăr, s-a vorbit extrem de puțin de condamnarea la moarte prin înfometare a țăranilor ucraineni de către Stalin în anii 30′ care refuzau să se asocieze în gospodării agricole de stat. Au murit, după unele estimări, cam 10 mil persoane. Apoi a urmat Holocaustul hitlerist care a înghițit, după unele estimări, cam 12 mil persoane din care jumătate au fost evrei. Khmerii roșii, masacrele din Ruanda au reținut scurtă vreme atenția, iar în prezent tragedia din sudul Sudanului ocupă prea puțin spațiu în mass media. Chiar Holocaustul a intrat pe ordinea de zi a mass media universale abia din anii 1970.
Și iată genocidul, ca fenomen care a debutat în istorie în Imperiul Otoman culminând în timpul Primului Război Mondial, unde numai armenii au înregistrat 1,5 mil victime, nu pare să neliniștească guvernele multor state. Genocidul antiarmean însă marchează o piatră de hotar în istoria umanității care se vede confruntată cu o nouă practică periculoasă pe care nici Liga Națiunilor , la vremea sa, nici ONU nu au reușit să o pună sub un control juridic internațional eficient. Este vorba că această practică nu mai garantează deloc siguranța unor grupuri de cetățeni față de un stat care decide să soluționeze diferendele dintr el și grup pe calea feluritelor forme de persecuție și violență. Formele de violență pot lua diferite aspecte, de la restricționarea accesului la unele servicii, (numerus clausus) interdicții de a practica anumite îndeletniciri, interzicerea accesului la funcții publice, a folosirii limbii materne, a marcării zilelor de cult, sabotarea întreținerii lăcașurilor de cult, restricționarea purtării numelor etnice, impozitare diferențiată în defavoarea grupului, inegalitatea accesului la justiție etc, și mergând până la violențe directe ce pot culmina cu pogromuri sau masacre în masă. Un grup-victimă se poate caracteriza prin particularități politice, religioase, etnice sau corelat cu unele realități geo-politice, care îl pot face opozabil față de guvernul populației majoritare.
Este mai mult decât limpede că atitudinea duplicitară a unor guverne are mereu ca substrat interesele geopolitice respectiv economice, pentru care de fiecare dată a fost sacrificată națiunea armeană. Istoria este limpede în această privință. Și asta în timp ce se făceau, la vremea respectivă, neîncetat declarații binevoitoare față de populația armeană care suferea felurite vicisitudini din partea guvernelor ce o asupreau, mai cu seamă cel Otoman, dar în fapt nu s-a schițat nici un gest concret. Iar politicienii armeni au crezut cu naivitate în promisiunile deșarte. De poporul armean s-a ținut seama pe eșichierul politice europene doar ca de o piesă de manevră. Un exemplu a fost răsturnarea termenilor păcii de la San Stefano, de la finele războiului ruso-româno-turc, (1877) când Bulgaria urma să obțină creșteri teritoriale apropiindu-se de Constantinopol, iar Armenia de Vest lua ființă, pe teritoriile ocupate de armata țaristă. Anglia, deși nefiind parte beligerantă, a inițiat o revizuire a tratatului de pace anulând la Berlin, avantajele Bulgariei și Armeniei. Acest favor făcut Turciei învinse, nu a fost pe gratis. Anglia primea insula Cipru cadou de la sultan. Astfel Anglia putea controla mai bine canalul de Suez, calea spre posesiunile engleze din Asia iar Rusia era distanțată de acest canal strategic. Armenii din regiunea de Vest au pierdut. La fel s-au petrecut lucrurile și după Primul Război Mondial. Turcia zdrobită economic și militar semna la Mudros capitularea necondiționată, pacea de la Sevres consemna din nou pierderi teritoriale în favoarea națiunilor captive, dar ajutorul logistic și sprijinul politic oferit lui Kemal a răsturnat aceste acte internaționale semnate de guvernul Otoman iar Kemal a reiterat alianța cu Anglia. Anglia nici de data aceasta nu a făcut acest lucru pe gratis. Ca urmare a activității colonelului Lawrence în Orientul Mijlociu, care a învrăjbit triburile arabe între ele, s-au format mai multe state mici arabe, sub mandat străin, o găselniță postbelică de atunci. Cine lua mandatul Irakului, unde se află și azi rezerve uriașe de petrol? Evident Anglia. Turcia nu a revendicat reluarea suveranității asupra Orientului Mijlociu. O mână spală pe alta. Cine a fost perdantul cel mai mare? Armenia. Decizia președintelui USA de a se declara cele 6 vilaiete armene ca stat armean cu ieșire la mare, la Trabizon a fost sabotată. Armenia de Vest nu s-a mai născut. În aceste condiții nu e de mirare că o tăcere adâncă s-a așternut peste finalul tragic al lungului genocid antiarmean care s-a derulat în anii Primului Război Mondial.
Explicațiile populare ale cauzelor conflictului secular armeano-turc au fost simpliste de-a lungul multor decenii. Erau, inițial incriminați turcii, în bloc, fiind considerați sălbatici ca popor. Apoi venea la rând conflictul religios. Această explicație era susținută de practica turcirii altor popoare de către turci, dar se scăpa din vedere că nu islamizarea era scopul adevărat ci deznaționalizarea. Nu au lipsit explicațiile sociale, turcii invidiau negustorii bogați armeni etc. Deși toate acestea puteau fi componente care să stea la baza unor explicații, nici unul din cele enumerate nu era suficient, nici consistent. Adevărul era asigurarea stăpânirii totale a teritoriului ce nu putea fi revendicat atâta timp cât era populat de poporul de baștină ce se găsea acolo cu milenii înaintea turcilor: armenii. Se impunea deci o purificare etnică ceea ce s-a și făcut. Iar toleranța Europei s-a cumpărat mai cu seamă cu interese geo-politice și petrol.
RJRummelApelând la scrierile profesorului american Rudolph Rummel*, de la Universitatea din Honolulu, (Hawai, SUA) care a studiat genocidul în diferitele sale ipostaze, putem specula pe tema unui conflict mental-cultural, psiho-patologic (gena vânătorului) respectiv biologic. Toate aceste abordări ar putea fi corecte dacă turcii ar fi fost un popor omogen. Dar turcii poartă în genele lor un incredibil număr de gene provenite de la tot spațiul otoman. De aceea putem spune că factorul decisiv, chiar dacă nu singur, a fost cel mental, factor manipulator care s-a servit de propagarea unui naționalism fanatic simplist, cu priză la masele neinformate. La fel ca și antisemitismul hitlerist, antiarmenismul ittihadist a uzat de tot arsenalul manipulator de ațâțare a participanților la masacre pe care ittihadiștii organizându-le și dirijându-le le-au adus la dimensiunile unui genocid. Și astăzi poporul turc este manipulat în sensul că i se ascunde adevărul privitor la adevărata dimensiune a celor petrecute cu un secol în urmă. Destinul a vrut ca o bună bucată de vreme istoria armenilor și a turcilor să fie înscrisă în aceeași carte. Dar din manualele de istorie a școlarilor turci au fost smulse multe pagini. Pagini însângerate scrise cu sânge armean. Autorii acestor pagini sângeroase nu mai sunt printre noi. Dar faptele sunt. Ele există prin urmările lor. Este de datoria urmașilor turci să șteargă aceste urmări. Deoarece destinul (ksmet) a vrut ca cele două popoare să fie vecine.
Dacă ștergerea, înlăturarea urmărilor genocidului pentru poporul armean este o necesitate vitală aceasta nu înseamnă că soluționarea acestei probleme este și simplă. Dimpotrivă, este o chestiune care cere o mare răbdare, bunăvoință , luarea în considerare a unei multitudini de factori pendinte de ambele părți ce trebuie să vină în discuție. Ba chiar și tematica agendei de discuții este o problemă spinoasă în sine. Și aceste dificultăți sunt doar un început. Ce s-a stricat în atâta amar de vreme nu se repară într-o zi. Dar trebuie să începem să mergem în această direcție. Nu singuri. Nu monolog.
Primul pas ar fi să fie spus adevărul. Apoi exprimate regrete, căci iertarea ce ar trebui acordată cuiva care nu mai există , e un lucru imposibil. Abia de aici încolo va trebui făcuți alți pași. Mă tem că drumul nu va fi unul scurt. Dar important este ca cineva să facă un prim pas.
În așteptarea lui avem nevoie de un plan B. Dar acesta cere resurse bănești, calcule geo-strategice, și oportunități diplomatice. Mă tem că la ora actuală putem desfășura puține resurse. De aceea este necesar ca fiecare să se concentreze asupra propriei sale perfecționări care, cumulativ, să dea în viitor rezultatele scontate. În această privință avem exemple. Să nu uităm însă că acel cadru al realității în care ceva e posibil este variabil, și că în condiții noi avem mereu nevoie de tactici noi.
Realitatea este permanent complexă și abordarea sistemică singura productivă.
Și să nu uităm un lucru: nimeni nu are grija noastră și nici nu va avea. Afară de noi înșine. Așa a fost mereu și așa și va fi. Nimic nu e pe gratis. Altminteri trebuie să ne rezolvăm problemele implicându-ne plenar. Să ne reamintim: când Paskevici a venit să elibereze Caucazul de sub turci, în 1828, nu reușea să cucerească Erevanul. Numai după intervenția legiunii de cavalerie armene, care s-a alăturat generalului, Erevanul a fost eliberat. În 1877 Karsul a fost cucerit prin acțiunea oportună a mareșalului Loris-Melikof (Melikian). În 1918 Pirumian s-a aflat singur în fața armatei condusă de Enver, la Sardarabad. Și în Arțakh am luptat tot singuri. Forțele care există în fiecare dintre noi trebuie activate la momentul oportun. Strămoșii noștri ni le-au transmis din vechime. Nu avem dreptul să le tratăm cu indiferență. Cel care consideră că are o Patrie va ști mereu că ea așteaptă ca fiecare să-și facă datoria.

___________________

*Rudolph Joseph Rummel (1932-2014), profesor emerit de științe politice la Universitatea din Hawaii. A studiat violența colectivă și războiul. El a propus termenul de democid, pentru crima unui guvern care ucide proprii cetățeni (genocid). Din studiile sale reiese că au murit de 6 ori mai multe persoane ucise de propriile guverne decât în războaie, în decursul sec XX. Dintre cele 24 de tratate științifice publicate se poate cita Puterea Ucide (1997) Alte scrieri importante sunt: Politici Letale-Genocidurile Sovietice și Crimele în masă -1917-1987 (1990), Democidul:Crimele Naziste și Crimele în Masă (1992), Statistica Democidului (1997) Una din concluziile sale este că o adevărată democrație e o piedică în calea democidului. Din contră regimurile totalitare, de orice factură, sunt un pericol iminent pentru comiterea democidului de către guvernele respective. Studiind istoria el a găsit că între 1816 și 2005, s-au purtat 205 războaie între ne-democrații, 166 războaie între democrații cu non—democrații, și nici un război între democrații.
Prin democrație Rummel înțelegea, acolo unde cei ce dețin puterea sunt aleși prin alegeri libere prin vot secret, cu participarea a cel puțin 2/3 din votanți adulți, unde există libertatea cuvântului și de asociere, și un cadru legislativ constituțional căruia guvernul i se supune, și este garantată egalitatea tuturor în fața legilor.”
Prof. Rummel a mai propus și termenul de mortacid. Democidul presupune intenția. Dar ce putem spune în cazul în care guvernul provoacă moartea propriilor cetățeni din neglijență, incompetență, sau chiar indiferență ? Un exemplu poate fi un regim în care corupția a ajuns la atare dimensiune, încât distruge bunăstarea poporului și amenință traiul lui zilnic, reduce speranța lui de viață. Asemenea morți Rummel le numește mortacid. El adaugă că democrațiile înregistrează cele mai mici cifre de astfel de cazuri.
Într-un interviu cu corespondentul ziarului Aztag , Hacik Muradian, (2004) Prof. Rummel a fost de părere că recunoașterea genocidului armean de către guvernul turc este o necesitate. El a precizat că cifra de 2,1 mil victime pe care o atribuie genocidului armean se bazează pe constatarea că 1,5 mil armeni au pierit în Turcia. Đar Turcia a continuat războiul și dincolo de granițele ei, în Caucaz ucigând și acolo alți armeni. Statisticile publicate de el țin seama de toate acestea .
Prof. Rummel se ocupă, în cartea sa Death by Government, într-un capitol special dedicat, de genocidul armean.

NOR BERD

PS: Două tabele din lucrările Prof.  RJ Rummel.

tabel 1tabel 2

 

  •  
  •