Sergiu Selian

Întoarcere la obârşie

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share


     Viaţa e plină de suprize. Din păcate, unele – neplăcute. Dar iată că am avut parte de o surpriză nu numai plăcută, ci chiar reconfortantă, în cursul unei recente vizite în Armenia. Erevanul însuşi a fost o surpriză plăcută, cu centrul său modernizat, în care blocurile noi, într-un stil tradiţional, nu concurează zgârie-norii de aiurea, cafenelele invită la tot pasul la o şuetă confortabilă, nu ştii dacă sunt mai multe restaurante decât bănci sau invers, iar tineretul se vădeşte mai conectat ca deunăzi la fluxul contemporaneităţii.

În acest context, darea în folosinţă a noii aripi a Bibliotecii de manuscrise Matenadaran a fost şi ea o surpriză – prin definiţie – neaşteptată. Reconfortantă, însă, cum spuneam, avea să fie întâlnirea, acolo, cu un membru al colectivului bibliotecii, a doua zi după inaugurarea oficială, când am făcut o vizită în clădirea nou-construită după proiectul arhitectului Artur Mescian (da, binecunoscutul cantautor). Cu 33 de ani în urmă, pătrundeam pe poarta Matenadaranului şi, datorită lui Suren Kolangian, în subteranele sale în care, printre alte manuscrise, puteam contempla cel mai vechi Narec, păstrat acolo.

            Iar acum, avea să ne fie ghid ad-hoc un alt armean din România, dar a cărui existenţă o ignorasem. Aflând că suntem originari din România, şeful de secţie cu care stăteam de vorbă a chemat pe cineva despre care ne-a spus că este un tânăr venit din România şi stabilit în Armenia, unde lucrează la Matenadaran. Aşa l-am cunoscut pe László Borbély. Când a intrat pe uşă, cu o alură agreabilă şi uşor timorată, ca să-l şochez la rândul meu i-am spus „Bună ziua“, la care mi-a replicat oarecum jenat că a început să uite româna. Şi discuţia a curs în continuare în armeană, armeana răsăriteană pe care tânărul din faţa mea o vorbea fluent şi impecabil, mai bine decât mine, vorbitor de armeană apuseană şi doar familiarizat cu cea uzuală în Armenia.

             László este originar din Gherla, dar părinţii lui locuiesc în prezent la Târgu-Mureş. Mama lui este armeancă, se trage din familia Dajbukat. Fratele ei locuieşte la Gherla şi are doi băieţi, unul tot acolo, iar altul – stabilit la Cluj. László a fost interesat de istoria armenilor transilvăneni cât a locuit în România, adică la revenirea după o perioadă de 16 ani petrecută în Ungaria. A citit lucrările existente pe această temă, iar la un moment dat a alcătuit planul necropolei armeneşti din Gherla. Dornic să aprofundeze moştenirea armenilor din Transilvania şi conştient că pentru asta ar trebui să cunoască limba armeană, la un moment dat el a hotărât să plece în Armenia. Ajuns la Erevan în septembrie 2009, a încercat să găsească de lucru, să-şi facă un rost, a apelat la Ministerul pentru diaspora armeană, care însă nu a arătat solicitudine pentru tânărul venit din acea diasporă, fără nume armenesc şi fără să vorbească armeneşte. Abia la Matenadaran a găsit înţelegere şi un loc de muncă. László este acum membru al Institutului de paleografie „Mesrop Maştoţ“ cu sediul la Matenadaran şi în paralel studiază biblioteconomia la Institutul de pedagogie din Erevan, pentru a se califica în profesiunea de bibliotecar. Întrebându-l la ce lucrează efectiv în prezent, mi-a răspuns că are ca sarcină clasarea corespondenţei astronomului Viktor Hambardzumian, savant de renume mondial, în a cărui arhivă s-au păstrat scrisori în limbi străine primite de la personalităţi din alte ţări şi pe care László le descifrează şi le studiază pentru o mai bună conturare a profilului omului de ştiinţă armean. Şi un detaliu care accentuează seriozitatea implicării tânărului din România în realitatea Armeniei: cu două zile înainte să ne cunoaştem, el a prezentat la adunarea conducătorilor de organizaţii şi de instituţii din diaspora armeană, care s-a ţinut la Erevan cu prilejul aniversării a 20 de ani de la proclamarea independenţei ţării, o prelegere despre istoria armenilor din Transilvania.

Întâlnirea noastră a fost relativ scurtă, dar plăcută. László ne-a condus prin sălile şi prin depozitele noii aripi a Matenadaranului, şi astfel am avut revelaţia unui soi de reconstituire a interiorului vechii clădiri. Lăudabil pentru arhitecţi şi constructori este nu doar faptul că ei au realizat o prelungire a corpului existent în armonie unitară cu acesta, dar şi faptul că în interior mobilarea sălilor şi etalarea exponatelor s-a făcut în aceeaşi concepţie cu cea cunoscută anterior, încât dacă nu ai şti că te afli în aripa nouă ai putea crede că o vizitezi pe cea veche.

Evident că László este de-acum familiar cu tot ce-i expus şi păstrat în renumita bibliotecă armeană. Dar ce este de admirat la acest tânăr e felul în care el s-a familiarizat cu Armenia, felul în care a asimilat limba strămoşilor săi, felul în care în definitiv şi-a redobândit armenitatea. Cazul lui absolut remarcabil e atât de surprinzător, aş zice chiar bizar, încât nu poate fi lăudat îndeajuns. Nu trebuie să cădem în patetism, dar e tonic să constaţi cum se redeşteaptă în cineva conştiinţa identităţii sale etnice şi cum, la urma urmelor, naţiunea armeană se îmbogăţeşte cu încă un suflet, şi nu unul oarecare, ci unul dăruit propăşirii neamului. Mai întâi a fost, deci, László Borbély,( în imagine lîngă cel mai mare manuscris existent Omiliarul din Muş) armeanul din Gherla, stabilit la Erevan. I-a urmat Cristina Popa, armeanca din Cluj, stabilită acum la Şuşi, în Arţakh. Să fie, oare, armenii transilvăneni mai patrioţi decât ceilalţi de pe cuprinsul României?

 Sergiu Selian

 

 

  •  
  •  

One Response to Întoarcere la obârşie