Andreea Barbu

,,Tradiția armenească s-a păstrat întotdeauna în familia Bogosian și apoi Bogdan Căuș’’ – spune Nșan Bogdan Căuș

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Se spune despre Arșag Bogdan Căuș că a avut de toate în viață: talent, curaj, putere de muncă, succes, sănătate, o iubire mare pentru armeni și o poftă nebună de lucru. Până aproape de ultima zi a vieții sale s-a aflat la birou, sfătuindu-se cu redactorii cum să câștige mai mulți cititori pentru revista Ararat. Răbdător cu cei din jur, a avut colaboratori de seamă, jurnaliști cunoscuți care la îndemnul său au scris despre teme armenști de actualitate. În memoria noastră, va rămâne mai ales cu ultima sa cucerire din 1990 și anume reînființarea revistei Ararat.

Cu prilejul împlinirii a o sută de ani de la nașterea sa în 2020, i-am adresat prin mail câteva întrebări fiului său, Nșan Bogdan Căuș, pentru a redescopri personalitatea complexă a acestui armean.

Domnule Nșan, tatăl dumneavoastră a fost un om foarte talentat. A scris poezie, cuplete, a compus, a făcut jurnalism încă din perioada interbelică și a condus mai multe publicații. Cumva și părinții săi din Constanța erau la fel de înzestrați?

-S-a născut la Constanța, într-o familie de armeni în care tatăl, Nşan Bogosian, originar din Şabin Karahisar, avea cafenea mică în port, iar mama Şnoric, născută Cazarian era casnică. În 1927, mama tatălui meu a rămas vaduvă cu patru copii, doi băieți (Dicran si Arșag) si două fete (Dicranui si Șache), cu vârste cuprinse intre 3 si 15 ani. Viața familiei a devenit foarte anevoioasă, chiar dacă ceilalți membri ai familiei Cazarian au ajutat la creșterea copiilor, prioritară fiind asigurarea unei existențe decente pentru cei patru copii si a unei educații în spiritul familiei tradiționale armenești.

În casă, în familie, se vorbea armenește. Chiar dacă nu au urmat școala armeană, copiii au fost educați și crescuți în spiritul familiei tradiționale armenești, a cunoașterii istoriei acestei nații. Cei doi băieți ai familiei, Dicran și Arșag, au primit la botez numele unor vestiti regi armeni. Mezina familei, Șache, a primit numele unei cunoscute eroine armence.

La 11 ani, Arșag scrie o Odă dedicată marelui erou Vartan Mamigonian.

În orice împrejurare în care se pomenea numele generalului Antranik cei patru frați aminteau cu mândrie că și tatăl lor era născut în Şabin Karahisar (Turcia) și regretau faptul că nu au cum să ajungă acolo, să cunoască locurile natale ale acestuia.

Chiar dacă peste ani cei doi frați și mezina familiei își întemeiază familii în care soția, respectiv soțul erau de origine română, spiritul oriental s-a menținut. Întrunirile de familie erau dese, fie că erau prilejuite de anumite date importante din viața unuia dintre membri, fie că erau prilejuite de sărbatorirea Paștelui sau a Crăciunului care întotdeauna se sărbătorea de două ori (!), spre bucuria noastră, a copiilor – pe 25 decembrie după calendarul gregorian si pe 6 ianuaire după stilul armenesc (“avantajul” căsătoriilor mixte” !!!). La întruniri se serveau și specialități armenești, bărbații erau serviți primii, se mai vorbea și armenește când anumite lucruri nu trebuiau “să ajungă la urechea copiilor”. De Crăciunul armenesc, frații Bogosian își mai aminteau colinde armenești, iar ori de câte ori se mai cânta, nu lipseau cântecele în limba armeană (vechi cântece patriotice sau cunoscutul Hei Jan Erevan).

La ce publicații a lucrat de-a lungul timpului, tatăl dumneavoastră?

– A lucrat la următoarele publicații: Cercetașul de la Mare, Constanța, 1932 redactat de el. Cronica Dobrogeană – ziar independent, Constanța, 1938, Nazuința – corespondent, 1938, Literatura – Revistă de literatură, artă si cultură românească – redactor pt Constanța,  1939 , Jurnalul literar  – corespondent, 1939, Dobrogea Juna Constanța – reporter, 1940 , Timpul București – correspondent, 1940, Frontul – corespondent de presă al Marelui Stat Major pe lângă Armata a IV-a și secretar de redacție care răspunde de editarea ziarului (ziarul se edita direct pe front – mașina de tipărit, fiind montată pe un camion), Viața Nouă (Uj Elet) Oradea, colaborator, 1945, Rampa – Revistă de teatru, cinema, muzică, plastică si dans  – secretar de redactie, 1947, Romania Liberă  – Secretar de redactie  – 1948, Flacăra  – Organ al Uniunii de Scriitori, Compozitori si Artisti plastici în R.P.R. – secretar de redactie, 1950, Urzica – secretar de redacție, Nor Ghiank, 1954, România liberă, Revista Ararat, periodic al Uniunii Armenilor din România, 1990-2000.

Ce volume a semnat?

 “Primavara în viață”  –  versuri, Ed. Litoral Constanta, 1934

“Mireasa de ceară”  –  nuvelă publicată în “Timpul familiei”, 1939

“Necunoscut la adresă”  –  teatru în două tablouri

“Țârm pontic”  –  roman publicat în foileton în Cronica Dobrogeană

“Optimiștii” – Editura de Stat pentru publicatii, 1957

“Cu noul la zi”  – miniaturi umoristice, Ed.Casa Creației Populare, 1966

“Serioasa problemă a râsului” – curs pentru catedra de teatru a profesorului M. Dimiu Ed. Comitetului de Stat pentru Cultura si Arta, 1968

“Cum se naște un spectacol umoristic” – Ed. Institutului de Cercetari Etnologice si Dialectologice, 1989

“Pe patul armei, din jurnalul unui reporter de razboi”  –  Editura Ararat, Bucuresti, 1995

“Paginile pseudo-umoristice ale unui “sărindarist” – proză umoristică și de amintiri, Editura Ararat, 1996

“Figuri de armeni din România” – Dicționar de nume proprii,  Editura Ararat

“Numai în două personaje”   –  teatru scurt  pentru TV Română, 1997

  • A scris librete de operetă
  • “Culegătorii de stele”, muzica Florin Comișel – Teatrul de Stat de Operetă, București
  • ” Întâlnire cu dragostea”, muzica Nicolae Kirculescu – Teatrul de Stat de Operetă, București, Teatrul de Stat de Operetă, Oradea (în limba maghiară)
  •  “Nimfa litoralului” – muzica Viorel Dobos, Teatrul de Stat de Operetă, Constanța
  • A scris librete de teatru si revistă în colaborare cu Mihai Maximilian, muzica Nicolae Kirculescu, Vasile Veselovski, Florentin Delmar, Gelu Solomonescu, etc.

Peste 50 de premiere jucate pe scenele tuturor teatrelor de revistă din țară (Teatrul Constantin Tănase, București, Teatrul muzical Constanța, Teatrul M. Leonard, Galați, Teatrul de Stat de Estradă, Deva, Teatrul muzical Ion Vasilescu, Bucuresti, Teatrul muzical din Brasov, etc.).

Aveți vreo amintire mai deosebită cu tatăl dumneavoastră?

-Amintiri sunt multe, dar cred că două dintre ele au un rol aparte. 1960  – clasa întâi, incepusem să învaț să scriu și să citesc ajutat poate și de sutele de cărți ce umpleau casa copilăriei. Cum învățam o literă nouă la școală căutam să o “descopăr” pe copertele cărților sau în titlurile articolelor din ziarele întâlnite peste tot în casă. Și zi de zi, an de an, am descoperit că în casă exista o comoară, toți marii scriitori ai literaturii române și universale îi găseam în rafturile bibliotecilor de acasă. Tata avea câteva obiceiuri pe care le respecta cu sfințenie: cel puțin de trei ori pe săptămână dădea o raită prin librării să vadă ce a mai apărut, iar zilnic aducea de la tutungeria din colțul străzii ziare. Când am mai crescut, în școala primară fiind, mă trimitea pe mine să cumpăr ziarele. Astfel,  am descoperit “Gazeta literară” – “Romania literară” de mai târziu, “Contemporanul”, “Luceafărul” sau “Secolul XX”. Am descoperit că un ziar, o publicație are un director, un redactor șef, un secretar de redacție, un colectiv de redacție. Așa am descoperit numele acestora (o enumerare complet aleatorie) Geo Dumitrescu, Nicolae Balotă, George Ivașcu, George Călinescu, Marcel Breslașu, Dan Hăulică și atâția alții. Dar mai ales așa am descoperit “mirosul tuşului tipografic” . De atunci, de câte ori deschid un ziar, după “ritualul” văzut la el, întotdeauna prima pagină, apoi ultima pagină și apoi … restul, îl revăd citind.  

Dar “mirosul cafelei proaspăt râşnite” când l-ați descoperit ?

-Tot în acei ani de început ai școlii mele, tata mă lua de mână să mergem până în Piața Gemeni (astăzi Piața Galați) să cumpere cafea de la Baron … (pentru cei care nu stiu, în limba armeana “baron” inseamna “domnul”) …..nu-mi mai amintesc numele. ( nota red. probabil magazinul de coloniale, cafea și mirodenii al armeanului Zakarian )

Bineînțeles că vorbeau armenește, iar eu primeam “din partea casei” o … acadea de care eram foarte mândru, dar partea fascinantă pentru copilul de atunci era … “mirosul cafelei proaspăt raşnite”. După ce înceta huruitul mașinii de râșnit, cafeaua frumos mirositoare se punea într-o pungă de hârtie care se rula bine de tot. După aceea, punga era împachetată într-o hârtie foarte, foarte subțire și puțin transparentă și se lega bine cu o sforicică care se termina cu o fundiță largă.

Pachetelul astfel terminat îmi era înmânat să-l duc până acasa fiind învațat că el se transporta apucând sforicica cu degetul arătător. Astfel ieseam triumfător din magazin cu acadeaua într-o mână și cu pachetelul de cafea în cealaltă mână, dar mai ales însoțit de “mirosul cafelei proaspăt râșnite”. Când am mai crescut, eram trimis singur să cumpăr cafea. De cele mai multe ori drumul spre casă era mai lung pentru a savura cât mai mult minunatul miros al cafelei proaspat rașnite.  Scriind acum această amintire, mă uit la fotografia bunicului Nșan Bogosian, cafegiul din Constanța. Cred că împreună cu numele lui am primit și ” mirosul cafelei proaspăt râşnite”.    

Povestiți cum ați colaborat cu un sculptor român pentru a-i pune un khacikar la mormânt în semn de recunoștință pentru că toată viața sa a promovat valorile tradiționale armenești.

-Sunt o persoană care crede că nu există coincidențe. Faptele se petrec pentru că așa sunt ele rânduite. Spre sfârșitul anilor `70 sunt invitat la o petrecere. Gazda, pe care o cunoșteam din copilarie, nu era nimeni alta decât nepoata gazdei unde bunica Șnoric cu cei patru copii se mutaseră în București pe strada Domnița Ruxandra.

Aici am cunoscut o pereche de studenți la Institutul de arte, el la Secția de Sculptură, ea la Artă monumentală. Așa l-am cunoscut pe Mihai Ecobici, cunoscutul sculptor de mai târziu. Frumoasa amiciție m-a făcut ca în anul 2000 să apelez la el să-mi facă un khacikar în memoria tatălui meu. M-am dus la atelierul lui de pe Pangratti, vis-a-vis de Televiziune, înarmat cu un volum cu khacikaruri și în două zile mi-a arătat schițele.

Cum continuă cei din familia dumneavoastră să conserve tradițiile armenești?

-Tradiția armenească s-a păstrat întotdeauna în familia Bogosian și apoi Bogdan Căuș.

Faptul că soția mea, Alice, provine din familia Maganian în care în primul rând limba armeană, cultura armeană, istoria armeană, datinile armenești și de ce nu … bucătăria armeană au fost și sunt pe prim plan a făcut ca tradițiile armenești ale străbunicilor, bunicilor și părinților, să le păstram și să le transmitem mai departe ca … o ștafetă nevăzută.

-În prezent cum se implică cei din familia dumneavoastră în viața comunității din București?

Familia noastră participă la viața comunității armenești din București, fiica mea, Narine, este vorbitoare de limba armeană și continuă tradiția străbunicilor ei materni, a bunicii materne, a mătușii, Anahid, de a învăța și pe alții această limbă, faptul că ori de câte ori avem ocazia spunem cu mândrie că suntem armeni și suntem recunoscuți ca atare sunt doar câteva aspecte care fac ca prin noi tradiția armenească pe pământ românesc să nu dispară.

Interviu de Andreea Barbu

  •  
  •