Redactor

Ştefan Agopian: „N-aveam de ales: ori scriitor, ori nimeni“

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share
646x404

FOTO Marian Iliescu

Ştefan Agopian (66 de ani) a publicat la Editura Polirom „Scriitor în comunism“, un volum de amintiri despre sine şi despre lumea literară bucureşteană, în care ironia şi autoironia joacă un rol important.

Mărturisesc de la bun început că sunt un fan al lui Ştefan Agopian şi că nu l-aş da la schimb nici pe un mănunchi de brebani, de buzuri şi chiar de marinipreda. Aşa că nu am putut decât să mă bucur când i-a apărut o nouă carte. În plus, e una de memorii. Agopian-omul e un tip destul de ciufut, care nu obişnuieşte să-i menajeze pe cei din jur. Nu e prea amabil nici cu sine, nici cu ceilalţi. Lucru care iarăşi mi-l face foarte simpatic. Puneţi laolaltă toate acestea – un mare scriitor, stăpânind excelent mijloacele meseriei sale, care vede lucrurile cu un ochi deloc complezent – şi vă veţi da seama cam cum e cartea. Lucru la care vă ajută, desigur, şi interviul alăturat.

„Weekend Adevărul“: La începutul cărţii „Scriitor în comunism“, spui că te-au convins prietenii să-ţi scrii memoriile. De ce a trebuit să fii convins?

Ştefan Agopian: Nu spun că dispreţuiesc proza autobiografică, pe care de altfel o practici şi tu, dar mi-am zis: „Ce scriitor e ăla care nu e în stare să inventeze?“. Aşa, să spun poveştile pe care le-am trăit mi se pare destul de plicticos. Dar m-au bătut la cap să scriu. Mergeam la cârciumă cu amicii mei şi mă puneau să povestesc. Normal, sunt mai bătrân, am trăit mai multe chestii. Şi mi-au zis: „Dacă tot ne-ai povestit, de ce nu le pui, dom’le, într-o carte?“.

Povesteşti lucruri de acum 50-60 de ani şi ai observaţii de amănunt pe care în mod sigur nu ai fi putut să le ţii minte. Cât e realitate şi cât e ficţiune în aceste amintiri?

Se spune despre Balzac că avea o memorie extraordinară. Toate amănuntele fuseseră văzute de el şi puse undeva, la păstrare. Eu nu mi-am propus să ţin minte totul, dar când am început să scriu mi-am reamintit. E adevărat, poate că lumina nu bătea exact din unghiul ăla, asta ţine deja de profesia mea, de scriitor, dar atmosfera în mare aia era.

Asta ziceam: ştii povestea în mare, dar lucrurile de detaliu le colorezi cu mintea de acum.

Evident. În definitiv, nu există autobiografie, decât jurnal scris pe moment (de tipul după ce ne despărţim, îmi notez imediat). Dar şi atunci există o perturbaţie. Acum vreo 10 ani, Cristian Tudor Popescu spunea că proza trebuie scrisă în priză directă: „În secunda în care ai făcut ceva, atunci trebuie să şi scrii“. Şi eu i-am replicat: „Ia să te văd cum stai călare pe doamnă, îi produci nişte plăceri şi cu mâna ailaltă scrii. Ia să te văd, eşti în stare?“.

Pentru a se desprinde din cartier  

Toată cartea ta e traversată de ideea „am vrut să fiu scriitor“. Ba, mai mult, ai şi o formulare expresivă, la un moment dat: „Îmi doream ca un câine în călduri căţeaua să devin scriitor“.

Ajunsesem la un moment dat când nu aveam în faţă decât această perspectivă: să devin scriitor. Dacă o ratam, mă ratam pe mine. N-am putut să termin Facultatea de Chimie. Chimia fusese o pasiune extraordinară, încă din copilărie, când încă nu făceam chimie la şcoală. Eu mă apucasem să învăţ, să citesc, aveam şi laborator… La un moment dat, pasiunea pentru citit şi apoi pentru scris au înlocuit pasiunea pentru chimie. Nu aveam o meserie, eram un nimeni. N-aveam de ales: ori scriitor, ori nimeni.

Adică voiai să devii cineva, să fii un nume?

Când eram foarte tânăr, în cartierul pe care-l descriu şi-n carte, aflat în gura Oborului, mi-am propus câteva lucruri. Unele sunt chiar caraghioase, cum e să nu fiu chel, ca taică-meu. Asta nu mi-a reuşit, că uite că am început să chelesc. Mi-am mai propus să termin o facultate. Cei din jurul meu nici nu se gândeau la aşa ceva, la ei era mult dacă aveau cinci clase. Ideea era să fac ceva să mă scoată din mediul acela în care crescusem. Facultatea era o chestie. Ei, n-am reuşit aia. Scrisul ar fi fost o altă chestie. Deşi taică-meu a murit mâhnit, într-un fel. Apucase să vadă primele două cărţi publicate, dar mi-a zis: „O diplomă e mai tare decât cărţile ăstea“. Zic: „Te-nşeli!“. Zice: „Nu, ştiu eu mai bine“. Eh!…

Tu scriai dinainte să devii propriu-zis scriitor. De ce scriai?

Am început ca orice prost: m-am îndrăgostit şi scriam poezioare feticăi. Erau foarte proaste.

Şi pe urmă, după ce s-a dus fetica?

Eram un mare cititor. Şi sunt în continuare. Scriitor nu mai sunt, dar cititor sunt. Unul profesionist. Mi se părea extraordinar dacă aş putea să scriu şi eu o carte care să-mi placă. Mi se părea maximul de realizare al unui om.

Cel care ţi-a ţinut manuscrisul de debut pe tuşă vreo şapte din cei nouă ani şi nu ţi l-a publicat a fost Alexandru Paleologu – după cum povesteşti şi-n carte. De ce a făcut asta? 

Era leneş. Nu l-a citit. În şapte-opt ani cât a fost redactor la editură, nici nu ştiu dacă a publicat vreo cinci cărţi. Şi-ălea proaste ca dracu’. S-a uitat la mine ca la un rahat când i-am zis că nu ştiu franceză. Poate a contat şi asta: a considerat că nu am cultură şi asta nu i-o fi trezit interesul asupra manuscrisului. Adică vine unu’ din cartier, nu ştie franceză, nu ştie germană, n-a învăţat limbi clasice, nu e boier, ca mine… Lasă că nici el nu era boier, slavă Domnului! Adevărul e că totdeauna a ocolit subiectul ăsta, iar când a fost întrebat direct a zis: „E-aşa de complicată povestea, încât prefer să n-o spun“. Neagu Djuvara, într-una din cărţile lui, spune că Paleologii provin dintr-un italian care şi-a luat numele de Paleologu. E adevărat, prin înrudiri succesive cu familii bune, au intrat într-o zonă mai înaltă a societăţii, dar la origini nu era vreun sânge nobil.

 „Tot ce făcea maică-mea mi se părea îngrozitor“  

În carte, rândurile în care-o descrii pe maică-ta sunt foarte dure. Se vede că o urăşti destul de aprig.

Mai curând o uram, căci cu vremea s-au tocit sentimentele acestea. Ba chiar am avut multă grijă de ea în ultima perioadă a vieţii ei. Nu se mai spăla, nu mai putea să iasă să-şi facă cumpărăturile… Îi duceam eu mâncare, dar nu am putut din păcate s-o conving să se spele. Am angajat chiar două vecine să facă asta, dar ea a zis „nu mă spăl nici moartă!“.

Cum ai ajuns, totuşi, s-o urăşti? 

Păi simplu.

Nimeni nu se naşte cu un cod etic, evident, dar când începi să-ţi dai seama că exişti pe lumea asta cam ştii ce e bine şi ce e rău. Tot ce făcea maică-mea mi se părea îngrozitor. 

De exemplu să furi de la cea mai bună prietenă şi apoi să iei şi bani pe ce-ai furat de la taică-meu. E vorba de povestea cu curcanul, pe care-o spun şi-n carte. Un curcan furat de la prietena ei, pe care apoi a obţinut bani de la taică-meu, zicând că l-a cumpărat. Plus că ştiam că se culcă cu alţi bărbaţi în afară de taică-meu, că nu se ferea de mine (probabil considera că sunt prea mic).

mai mult pe  http://adevarul.ro

  •  
  •