Redactor

INTERVIU ÎN EXCLUSIVITATE CU UNUL DINTRE PROTAGONIȘTII REVOLUȚIEI DE CATIFEA PETRECUTE ÎN ARMENIA / Davit Sanasaryan: „Construirea statului este mai dificilă ca triumful revoluției”

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page

 

După trecerea Armeniei la sistemul de guvernare parlamentară, al treilea președinte al republicii, Serj Sarkisian (2008-2018) își anunță intenția de a deveni prim-ministru și de a mai rămâne câțiva ani la cârma țării. Pentru blocarea acestui lucru, Nikol Pashinyan – pe atunci deputat al partidului de opoziție „Contractul civic” și actual prim-ministru – începe pe 31 martie marșul „Pasul meu” și, parcurgând peste 200 de kilometri, la 13 aprilie ajunge în capitala Erevan. Acestei mișcări îi dă avânt inițiativa „Respinge-l pe Serj”, lansată de diverse grupuri civice și cetățeni implicați, printre ale cărei figuri de frunte se află și Davit Sanasaryan (34 de ani), actualul șef al Departamentului de Control al Statului (DCS, un echivalent al Corpului de Contrul al primului ministru din România). Începând cu 16 aprilie aproape în toate orașele iau naștere acțiuni independente de nesupunere civică pașnică, care practic paralizează țara. Pe 23 aprilie, sub presiunea străzii, Serj Sarkisian, ales prim-ministru de către Adunarea Națională pe 17 aprilie, demisionează după numai 6 zile de mandat. Pe 8 mai Nikol Pashinyan este ales prim-ministru și inițiază reforme serioase, în realizarea cărora un rol central îl are DCS, cu al cărui șef vom vorbi despre acțiunile de protest fără precedent și despre noua sa funcție.

Domnule Sanasaryan, în România, și în Europa de Est în general, nu sunt puțin cei cărora le vine greu să creadă în victoria revoluției din Armenia fără intervenție din afară, în timp ce se știe că nici organizatorii și participanții acesteia, și nici reprezentanții taberei adverse nu au amintit nimic despre acest lucru. Cum comentați aceste zvonuri?

Înainte de toate, în tot acest proces noi am demonstrat ceva, și anume că nu întotdeauna se aplică stereotipurile și scenariile tradiționale din politică. Noi am arătat că nu este obligatoriu vreun ajutor din afară, și nici unirea tuturor forțelor de opoziție, pentru ca o revoluție să aibă loc. Iată ce s-a întâmplat: două inițiative, fiecare înscriindu-se pe făgașul ei, au căzut de acord că împreună pot realiza acțiuni concrete pentru blocarea accesului lui Serj Sarkisian la funcția de prim-ministru. Noi am ținut activă la Erevan inițiativa „Pasul meu” începută din orașul Gyumri de actualul prim-ministru, ne-am întâlnit cu forțe politice și diverse persoane, și ca urmare multe dintre forțele politice au început să ne sprijine indirect, întrucât altă variantă nu exista. La acel moment exista o putere politică și o tabără a opoziției care lupta împotriva regenerării primeia: trebuia fără întârziere ca opozanții să-și aleagă poziția și să o anunțe public. La început și în Occident, și în Rusia se întrebau de unde este dirijat acest joc și ne acuzau că am face jocul occidental sau că am fi „maidaniști”, dar mai apoi au înțeles că nu este așa și că va fi o politică externă destul de echilibrată. Problema se afla în cercurile politice interne, unde s-a definit limpede scopul de a deveni o țară democratică dezvoltată, iar acum ne aflăm tocmai pe acest drum. Ca să nu spun în totalitate, atunci în mare parte am spulberat stereotipul potrivit căruia este nevoie neapărat de ajutor din afară pentru a avea succes. Nu era pentru prima oară că aveau loc acțiuni pașnice de nesupunere civică, dar prin amploare și participare au fost enorme. În afară de aceasta, noi am făcut totul ca să nu curgă sânge și niciun polițist să nu fie vătămat, iar la urmă doar câțiva cetățeni au fost răniți. Pe lângă aceasta, sunt convins că această revoluție va fi o lecție pentru multe țări, chiar și pentru cele dezvoltate. De pildă, la Școala Fletcher de Drept și Diplomație din SUA, unde eu am învățat, se purtau dezbateri pe tema evenimentelor din Armenia.

Ce întâmplare interesantă din revoluție ați aminti?

Întâmplările interesante sunt multe. Sincer, deseori m-am emoționat: închipuiți-vă că în trecut nu erau chiar atât te mulți tineri care să combată în arena politică, cum eram eu, și, dintr-odată, vine o generație care practic ne dă ea nouă lecții. Îmi amintesc de prima zi, când ne-am dus pe bulevardul Baghramian, închis de poliție (acolo se află clădirea Adunării Naționale – A.A.): s-a apropiat o mașină în care se afla o femeie însărcinată. Întrucât se grăbeau la spital, m-am adresat polițiștilor rugându-i să deschidă calea, promițindu-le că nu vom înainta. Și dintr-odată dintre noi o fată de 16-17 ani a spus: „Așa aș fi vrut să mă fi născut mama aici”. A fost un moment foarte emoționant, de parcă-i spunea femeii gravide: „Unde vă duceți, puteți naște și aici, aici se hotărăște viitorul țării”.

 

Mare parte din ziua hotărâtoare a revoluției, 23 aprilie, ați fost în arest. Ce se întâmpla cu dumneavoastră?

Starea cea intensă am trăit-o chiar în ziua decisivă a revoluției, când din Arest m-au mutat la Servicul Special de Anchetă (SSA), de unde intenționau să trimită cazul la tribunal ca să mă închidă pentru două luni. Le-am spus dinainte că nu mă pot duce, întrucât toate străzile sunt închise, deși în acel moment nu aveam informații clare  despre cele ce se petreceau în țară. Drumul de la SSA la tribunal durează în medie zece minute, dar în orice direcție o apucam în fața noastră erau mari mulțimi care blocau drumurile. Ne-am învârtit o oră și jumătate, nu exagerez, exact o oră și jumătate, până au înțeles că toate drumurile către tribunal sunt închise. Iar când au încercat să mă ducă înapoi la SSA au înțeles că și căile de întoarcere au fost, la rândul lor, deja închise. Era o căldură cumplită, iar eu în acest răstimp mă înghesuisem cumva în colțul din spatele mașinii prevăzut abia pentru o persoană și doar printre gratiile din față vedeam ce se petrece în oraș. Îi întreb foarte bucuros pe polițiști: „Ce mai faceți, băieți, sunteți bine?”. Iar ei îmi răspund: „Ce sunteți așa de bucuros, că doar trebuia să vă simțiți rău după o oră și jumătate de stat într-un spațiu atât de mic”. Le zic: „Sunt bucuros, pentru că semințele pe care le-am sădit fac deja ceea ce trebuie și fără noi, nu mai e nevoie de noi, putem pleca acasă, ei vor face în mod cert această revoluție”. Până la urmă, pe niște drumuri hârtopite m-au dus cumva la brigada însoțitoare, unde femeile de la camera de gardă a acestei unități militare mi se adresează cu „Bună ziua, domnule Sanasaryan, ce mai faceți? Vă stimăm foarte mult, salutați-l pe domnul Pashinyan”, iar polițiștii unității le spun acestora cum că „Struniți-vă, la urma urmei este un deținut”. Încet-încet gheața s-a spart și m-au servit cu friptură. Se zvonea despre demisia lui Serj Sarkisian, iar femeile acelea îmi făceau cu ochiul cum că totul decurge după scenariul nostru, vorbeau despre cutare sau cutare forțe care s-au alăturat mișcării. Ce mai, era limpede că revoluția a învins. Puțin după aceea a venit comandantul brigăzii, foarte rece, răvășit, și le-a spus tuturor „Închideți internetul ăla, tot ce scrie e minciună”, iar pe mine m-a întrebat „Sunteți bine, domnule Sanasaryan?”, „Sunt foarte bine”, am răspuns, „mai bine de atât nici nu se poate”. Și în acel moment, când insista că totul e minciună, s-a anunțat la televizor că Serj Sarkisian a demisionat. Ne-am bucurat, ne-am emoționat, iar de acolo m-au dus la tribunal și m-au ținut până la ora 10 seara. Vă dați seama, tot orașul exulta, iar eu eram la tribunal. Prietenii mei au încercat să intre în tribunal și să mă scoată de acolo, dar i-am rugat să nu facă asta pentru că oricum trebuia să-mi dea drumul.

Să trecem la noul dumneavoastră statut. Cum vă simțiți ca tânăr ce tocmai a preluat una dintre cele mai de răspundere funcții din Noua Armenie și care vor fi primele măsuri ce le veți lua?

Ca să vă spun sincer, mă consider un luptător pentru libertate și toată viața m-am luptat, am făcut închisoare pentru libertate, iar această situație mi-e încă străină. Desigur, e greu pentru mine, întrucât nu am crescut treaptă cu treaptă în aparatul de stat, ci am preluat dintr-odată o funcție atât de înaltă. Până la schimbarea puterii, la 27 martie, am menționat într-o emisiune de televiziune că singura mea ambiție este blocarea mandatului de prim-ministru al, lucru pe care poporul nostru l-a transformat în realitate. Următoarea ambiție a mea și a echipei mele este aceea ca în aparatul de stat să nu fie corupție. Zi și noapte voi face totul ca să scăpăm de corupție. Nu este ușor, căci pe mulți îi vom călca pe bătături și pe nervi, e posibil să fie și evoluții periculoase, dar nicăieri corupția nu se lasă ușor înfrântă. Nu spun că în aparatul de stat sunt treburi ușoare, dar în comparație aceasta este dintre cele mai dificile. Așa că am o mare răspundere în realizarea și a acestui țel și, probabil, peste ani mă voi întoarce iar la viața liberă, voi ceda terenul noilor generații, dar acestea vor moșteni deja o Armenie mai bună, nu cea pe care o avem noi, o țară cu atât de multe probleme, ale cărei temelii trebuie să le consolidăm.

Există circumstanțe care vă stânjenesc în funcția pe care o aveți?

Niciodată în lupta mea politică nu au fost circumstanțe care să mă stânjenească. Nici greutățile, nici amenințările nu mă pot opri. După omorul petrecut în 2011 într-un restaurant am pornit o mișcare prin care am obținut depunerea mandatului de către deputatul oligarh care era proprietar al acelui local și condamnarea ucigașilor. Deja de pe atunci existau amenințări de care familia mea se va teme mereu, dar împrejurările nu m-au împiedicat. Desigur, și eu sunt om și mă gândesc că nu trebuie ca apropiații mei să sufere din pricina mea, dar prin teamă nu ajungem la nimic, a trăi cu teamă este contraindicat celui cu aspirații mari. În ceea ce privește această misiune, avem o înțelegere clară cu primul ministru cum că nu există lumină roșie în niciun domeniu, indiferent cine sunt cei vizați, tovarășii mei de revoluție sau alții. Am spus deja de câteva ori că partea de răspundere a tovarășilor mei de revoluție este foarte mare, ei au făcut o treabă foarte bună, iar acum trebuie să continue să facă lucruri și mai bune. Aceasta înseamnă că acum nu este momentul să ne bucurăm de revoluție, căci în această etapă revoluția este doar schimbarea puterii, noi acum ne aflăm la poala muntelui, totul abia începe. Construirea statului este mai dificilă ca triumful revoluției. Ce vom face? Luptă serioasă împotriva corupției, instaurare a legalității, eliminarea privilegiaților: problema noastră este lichidarea tuturor acestor fenomene negative.

Se știe că în România există o comunitate armeană bine organizată, cu o istorie de circa o mie de ani. Cum vedeți viitorul diasporei armene?

Într-unul din discursurile mele din timpul revoluției am spus că noi trebuie să ne mândrim nu cu o diasporă mare și puternică, ci cu cei 10 milioane de cetățeni ai Armeniei din viitor, iar scopul nostru trebuie să fie pregătirea terenului pentru a face tot posibilul ca armenii să se întoarcă în patria lor istorică, pentru ca în viitor să nu avem armeni din România, din Franța sau din SUA, ci cetățeni ai Republicii Armenia. În același timp înțelegem că fiecare are dreptul să hotărască să trăiască pe veci în străinătate, unul din pricina condițiilor grele din Armenia, altul a pribegiei de acum o sută de ani, etc. Aș mai vrea să adaug că am avut relații foarte apropiate cu români în diverse platforme internaționale. Erau printre aceștia personalități foarte interesante.

Vă mulțumesc pentru acest interviu interesant.

Și eu. La sfârșit, pe fondul „Revoluției dragostei și solidarității”, aș vrea să adaug că îi iubesc pe toți, indiferent de dezacordurile avute în trecut. Înainte se spunea „Sunt mândru că sunt armean”, iar eu întrebam „De ce, cu ce ești diferit de restul?”. Trebuie să încetăm să batem la ușa altor țări, țelul nostru trebuie să fie exclusiv acela de a ne face cunoscuți ca națiune puternică, o națiune care are de dat ceva omenirii, și nu o nație plângăcioasă. Masacrele de acum o sută de ani (Genocidul împotriva armenilor din Imperiul Otoman între anii 1915-1923 – A.A.) au fost urmarea nu a greșelilor acelor vremuri, ci a greșelilor noastre de veacuri. Acum avem ceva de dat lumii, media și alte instituții internaționale fac trimitere la noi despre cum se pot face schimbări într-o țară. Dacă vom continua în felul acesta, dacă vom lichida corupția, vom crea un sistem economic solid, un sistem de învățământ serios, vom face ca și alte domenii să fie exemplare, atunci, desigur, vom fi mândri că suntem armeni. După revoluție eu pot spune: sunt mândru că sunt armean, că sunt cetățean al Armeniei, întrucât sursa mândriei nu sunt genele, ci misiunea ta în această lume.

Interviu realizat de Arsen ARZUMANYAN