Eduard Antonian

INTERVIU / EUGENIA STAMA – O LECȚIE DE VIAȚĂ CU ONNIG TOKATLIAN

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page

Ne-a vizitat de curând la redacție o doamnă deosebit de sensibilă și distinsă. Sosită parcă din alte vremuri, a trecut pe la noi pur și simplu să ne salute, dar dintr-una într-alta am trecut la povești și la amintiri depănate la o cafea armenească. Și iată ce am aflat:

E.S. – “S-a întâmplat o poveste la Constanța, cel puțin așa bănuiesc, căci eu nu mă născusem încă. Mama era săracă. Noi suntem români și ei erau apolitici, părinții mei. Mama mea avea nevoie să muncească să-și clădească împreună cu tata un cămin și un viitor. Ea cred că avea din naștere niște calități, era extraordinar de simțită, de curată și de muncitoare. A reușit să își găsească un post de menajeră, unde a fost deosebit de apreciată. A lucrat la o familie de evrei, Binder, care era directorul Portului Constanța. Doamna Binder era de o bunătate extraordinară. Asta se întâmpla în jurul anului 1937. Când doamna se ducea la cumpărături, mereu împărțea bani la săraci. Toate toaletele ce nu le mai purta (cumpărate de la Paris sau Budapesta) i le făcea cadou mamei. În acest bloc mai locuia o doamnă tânără, dinstinsă, româncă, ce primise o zestre mare de la o mătușă de a ei, care era căsătorită în Marea Britanie cu un englez foarte bogat. Însă ea nu suporta clima de acolo, așa că venise să locuiască înapoi în România. Avea doi copii de șapte și opt ani. Această doamnă, Caterina Mill era prietenă foarte bună cu doamna Binder la care lucra mama. Sora mea se juca mereu cu copiii doamnei Mill. Această doamnă locuia într-un apartament foarte mare. Într-una din zile și-a luat un chiriaș. A închiriat o cameră căpitanului de cursă lungă Onnig Tokatlian. Între cei doi s-a înfiripat o poveste de dragoste extraordinară. Când domnul Tokatlian era plecat pe mare și afară era o furtună cumplită, doamna Mill plângea cu șiroaie de lacrimi și se ruga. Doamna Mill era căsătorită, dar soțul dânsei se afla în Anglia. Onnig Tokalian nu era căsătorit și cred că nu a fost niciodată. Amândoi aveau în jur de 30 de ani. Doamna Mill era o femeie de o frumusețe rară, cei ce o vedeau credeau că e Miss România. Era o femeie foarte exigentă cu copiii ei, în ceea ce privea educația lor. Cred că mama a făcut menaj și la ea. Când domnul Tokatlian venea din cursă, noi toți copiii eram înebuniți, îi săream în brațe, Onnig, Onnig! Îl iubeam cu toții extraordinar de mult. După ce m-am născut, doamna Mill împreună cu domnul Tokatlian au dorit să mă boteze pe mine, sa fie nașii mei. Când mama a fost pe punctul de a mă naște, domnul Tokatlian a chemat imediat o trăsură să o ducă la spital, dar nu a mai apucat, mama m-a născut pe scări.

E.A. – Da, am auzit că se spune din bătrâni că cei născuți în prag sunt foarte norocoși…

E.S. – Probabil că așa e. Nașa mă poreclise Miss Pantalon. M-au botezat imediat la o săptămână după ce m-am născut, deoarece nașul trebuia să plece în cursă. Au vrut să mă înzestreze să se ocupe de educația mea, să-mi plătească studiile, n-au mai avut parte, bieții de ei. Când eram copil am locuit o perioadă la bunica mea, Onnig Tokatlian venea mereu și mă vedea. Nu știa ce să-mi aducă. Toate bunătățile le primeam. Nu mai știu exact de ce, dar tata s-a hotărât să ne mutăm toată familia la București. Nici nu am ajuns bine căci, după o săptămână i-a venit ordinul de recrutare pe front. Începuse războiul. Între timp și doamna Binder se mutase la București, iar mama a reîntâlnit-o. Mama a venit acasă încărcată de cadouri și alimente. Mama a lucrat în continuare la alte familii, să spunem nobiliare, acei oameni s-au ocupat de educația mea și m-au dat la o școală bună – Clemența. Într-o zi mergând cu mama, nu mai țin minte unde, pe stradă ne-am întâlnit întâmplător cu Onnig Tokatlian. Era îmbrăcat în uniforma de căpitan de marină, așa frumos… M-am îndrăgostit pe loc de el, aveam vreo 13 ani. A scos și i-a dat mamei niște bani, mulți. Mama l-a întrebat dacă o mai vede pe doamna Mill, erau vremuri de război. I-a răspuns că o mai vede când ajunge cu vasul în Anglia. Doamna Mill fusese obligată ca toți ceilalți cetățeni britanici să părăsească România când a început războiul. Doamnul Tokatlian i-a spus mamei să vină cu mine într-o zi la dânsul acasă căci dorea să îmi dea ceva. Din păcate mama, foarte ocupată cu munca, nu a mers imediat. Râzboiul se terminase și veniseră comuniștii la putere. Într-o zi tata a venit acasă cu un ziar, dacă ați ști cum am în minte această scenă… Era o rubrică mare în ziar cu poza lui Onnig Tokatlian și cu un titlu dramatic – Comandantul vasului Transilvania, Onnig Tokatlian s-a sinucis. Fratele tatei, care rămăsese în Constanța ne-a spus că de fapt a fost împins să se sinucidă de către comuniști.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

E.A. – Din păcate așa a fost și noi știm foarte bine povestea. Tot cineva din comunitatea noastră, a armenilor, cineva cu funcție mare, șeful Securității din Constanța, deci tot armean, atunci i-a dat un utimatum, căci știa că Onnig Tokatlian îi ajuta pe armenii ce doreau să părăsească România, să se ducă către Marsilia ori America de Sud spre a-și reface viețile. Știm cine este acea persoană, dar nu cred că este acum momentul să o pomenim, nu merită. Oricum are pe conștiință multe destine armenești, deportați în Siberia, familii destrămate, este trist.

E.S. – Eu v-am spus toată povestea asta ca cei din generațiile de astăzi să conștientizeze ce oameni erau atunci, cum ne ajutau pe noi, oamenii de rând, deși și ei tot oameni erau. Nu vă puteți imagina ce au însemnat toate aceste lucruri pentru mine. Practic acești oameni, doamna Mill, domnul Tokatlian și ceilalți la care mama a mai lucrat, mi-au format o educație în copilărie și în adolescență. Într-o zi mama a aflat că domnul și doamna Binder trăiesc undeva într-o casă pe Buzești, am mers împreună acolo. Comuniștii le luaseră totul, trăiau în condiții grele. Mama i-a întrebat ce știu de doamna Mill, nașa mea. Doamna Bider i-a spus că este foarte bine și că doamna Mill a ajuns Ducesă. Se recăsătorise cu un nobil britanic, dar a sfătuit-o pe mama să n-o caute, ar fi aflat comuniștii și ne-ar fi arestat pe toți. Ani de zile după am făcut o scrisoare către Crucea Roșie Internațională să aflu despre nașa mea. Securitatea m-a întrebat direct că de ce o caut și mi-au întrerupt toate legăturile. Au făcut acești oameni, nașii mei niște gesturi pentru mama și pentru mine extraordinare. Odată mi-au dăruit un cec cu o sumă importantă de bani. Carnetul îl păstrez și astăzi, precum și fotografia dăruită mie de către nașul meu Onnig Tokatlian. Atât vreme cât mai trăiesc le voi păstra o recunoștință veșnică.   

E.A. –  E o poveste de viață impresionantă cu multe concluzii și învățăminte, cu sentimentalism, dar și cu nostalgia unor vremuri ce nu se vor mai întoarce niciodată. Pe mine personal m-ați emoționat foarte mult gândindu-mă la acești oameni care au pus mai presus de interesul personal binele semenilor lor. Noi vă urăm multă sănătate, vă mulțumim și vă mai așteptăm pe la noi cât de curând.”

Eduard  ANTONIAN

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *