Eduard Antonian

INTERVIU / De la Bucureşti la Buenos Aires – povestea lui Garabet Carlos Kerestegian

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

 

mos 1De curând am primit la redacţie o vizită puţin neobişnuită şi deosebit de plăcută. Este vorba despre domnul Garabet Carlos Kerestegian. Spuneam că este o vizită neobişnuită deoarece domnul Kerestegian a părăsit România cu mai bine de jumătate de veac în urmă, în căutarea unei vieţi mai bune peste Ocean, mai precis în Argentina. Vorbind perfect o limbă română pe care nu a uitat-o niciodată (deşi la Buenos Aires o vorbeşte foarte rar), ne-am dat seama cum că viaţa sa a fost o adevărată Odisee. Iată unul dintre multele motive ce ne-au determinat să stăm pe îndelete de vorbă despre povestea unui destin armenesc, al unui rumanahai. 

E.A.   – Cine sunteţi Dumneavoastră, domnule Kerestegian?

G.C.K. – Eu m-am născut în 1945. Familia tatălui meu Agop este originară din Kayseri, Imperiul Otoman. Familia mamei mele este originală din Erzurum. Din câte ştiu mama a fost înfiată după Genocid, deoarece rămăsese orfană împreună cu sora ei mai mică. Pe mama o chema Arpine Agabalian. Am aflat mai târziu că cele două surori (nu ştiu cum au ajuns în România), în cele din urmă, au fost trimise la orfelinatul armenesc de la Strunga. Mama a fost înfiată de Garabet Geamgian. Această familie Geamgian erau din Bazargic, care atunci făcea parte din România Mare. Nu ştiu exact cum s-au cunoscut mama şi tata şi cum s-au căsătorit. Ca un fapt paradoxal am aflat că sora tatălui meu, Şahnar a înfiat-o pe sora mamei mele, probabil aşa s-au cunoscut şi s-au căsătorit. Familia tatălui meu avea un mic atelier de covoare lucrate manual, moştenise meşteşugul tatăl meu de la tatăl său. Când au venit prima oară în România, s-au instalat în Iaşi, unde aveau un mic atelier de covoare în care fabricau, ţeseau covoare persane de lux. Erau recunoscuţi pentru calitatea produselor lor. Tatăl meu era specialist în vopsele şi în culorile folosite pentru covoare. Fratele său mai mic, Vahram de ocupa cu modelele covoarelor, desene, era şi designer. Le-a mers foarte bine la Iaşi, însă când a început cel de Al Doilea Război Mondial, după intrarea ruşilor în Moldova, s-au văzut nevoiţi să fugă. Au ajuns la Bucureşti.  Aici şi-au reluat

strunga 1

Adrine și Arpine Agabalian fotografii din registrul Orfelinatului de la Strunga

strunga 2activitatea. La terminarea războiului, tata tot încerca să iasă din ţară, din România. A depus cererea pentru emigrare. Comuniştii i-au refuzat-o de mai multe ori. Visul său în tinereţe era să devină actor de cinema. Fusese în tinereţe în Franţa, în Marsilia. Acolo l-a cunoscut şi s-a împrietenit cu marele actor de comedie Fernandel. Deci visa din nou, să emigrăm în Franţa, ştia şi limba franceză. Dar cineva, tot din armenii noştri, i-a spus nu Franţa, nu, sunt deja prea mulţi armeni acolo, mai bine în Argentina. De ce? Am aflat, în timpul războiului şi după, a fost o sărăcie cruntă, aici, în Europa, erau numai ruine, foamete mare. Argentina trimitea ca ajutoare grâu, carne de vită conservată la cutie, biscuiţi. Astfel s-a născut un renume că în Argentina este bogăţie, dacă ei îşi permit să trimită astfel de bunătăţi în Europa. Atunci tata s-a răzgândit şi a mai depus o dată dosarul să plece în Argentina. În 1958 tatăl meu s-a îmbolnăvit grav, avea 55 de ani. Între timp, familiei unchiului meu i-au aprobat dosarul pentru emigrare. Nu i-au spus nimic tatălui meu ca să nu îl supere mai rău, deci ei au plecat înaintea noastră. Tata a murit, iar toată familia lui a emigrat. Nouă însă nu ni se aprobase încă dosarul de emigrare. Noi am rămas aici singuri, mama mea împreună cu patru copii. Am fost trei băieţi şi o fată. Mama îl cunoştea pe un prieten de-al tatălui meu, care i-a făcut rost de o slujbă la Gara de Nord, într-un fel de depozit, unde, împreună cu alte femei sortau fructe, mere, separau pe cele stricate de cele bune. Îmi aduc şi acum aminte cum mama de aducea acasă mere, pentru noi era mare lucru căci flămânzeam. Era iarnă, frig, şi noi nu aveam lemne ca să ne încălzim. Sora mea mai mare avea un logodnic, care ne-a dat nişte lemne să ne mos 2încălzim. Între timp am vândut toate lucrurile rămase de la tata, sculele de la atelier etc. Cu mama a intrat să lucreze la depozit şi fratele meu mai mare. Am lucrat şi eu vreo două zile până când cineva de acolo a descoperit că eu sunt minor şi m-au izgonit. Acasă rămăsesem cu fratele meu mai mic. Când aveam câţiva bănuţi mărunt, mă duceam la prăvălia de pâine şi stăteam la coadă aşteptând în zadar camionul cu pâine. Ajutam la descărcarea pâinilor din camion şi astfel obţineam râvnita pâine peste rând. Dar din nefericire nu puteam să cumpăr decât un sfert de pâine, atâţi bani aveam. În drum spre casă mâncam aproape jumătate din acel sfert. Era o foame cumplită. Îmi amintesc cu drag că am urmat şi cursurile Şcolii Armene de aici, din Bucureşti. Printre colegii mei s-a numărat şi Eduard Jeamgocian, care actualmente trăieşte în America. După cursuri mergeam la internatul şcolii, care era foarte curat, trebuia să ne scoatem încălţămintea când intram. Jos la subsol era cantina, unde se gătea pentru noi. Igiena era obligatorie. Aveam un dormitor comun unde ne odihneam, totul era foarte bine organizat. Din păcate nu-mi mai amintesc numele profesorilor. De câţiva colegi mi-a amintit domnul Eduard Jeamgocian, care m-a găsit în Argentina. Pe vremea aceea Eduard Jeamgocian mă ajuta să-mi fac temele la şcoală. Mie îmi ardea mai mult de joacă, cam pierdeam timpul. O altă colegă, îmi amintesc, era Anahid căsătorită Arakelian. Mai păstrez câteva fotografii de atunci. În sfârşit, în 1959 ni s-a aprobat plecarea din ţară. Mama mai avea acasă un covor oriental de la tata foarte mare. Era unica avere ce ne rămăsese. Comuniştii ne-au pus condiţie ca să putem pleca să lăsăm casa într-o condiţie impecabilă, căci era casa poporului român, a statului. Mama a vândut covorul şi cu banii obţinuţi a plătit un zugrav şi a rezolvat şi problema casei. O altă condiţie a fost ca noi, copiii, născuţi aici, în România să renunţăm la cetăţenia română. Am plătit şi o taxă de renunţare. Cu ultimii bani rămaşi de pe urma covorului, mama a cumpărat bilete de tren şi pentru vapor. În Constanţa aveam o familie de prieteni armeni care ne-au găzduit o noapte, până când pleca vaporul către Istanbul.

E.A.- Vă mai amintiţi ce aţi simţit atunci? Cum a fost despărţirea de România?

G.C.K.  – Sigur că da. Am ajuns în sfârşit la Gara de Nord, dar acolo mai era încă o vamă, unde se făceau percheziţii, inclusiv corporale. Atunci, mama când a văzut, mi-a spus că îi este frică, căci mai avea la ea doi cocoşei de aur. Ca să nu îi confişte comuniştii, mama a preferat să îi arunce într-un canal. Am reuşit să trecem mai departe. Ajunşi la Constanţa, ne-au  primit pentru o noapte prietenii noştri. Îmi aduc şi acum aminte, era 30 decembrie. A doua zi ne-am urcat pe vapor şi am plecat mai departe. În acea noapte s-a sărbătorit revelionul. Mi s-a servit o cină festivă fantastică, sau cel puţin aşa o vedeam eu. A doua zi dimineaţă, când m-am trezit am văzut minaretele. Sosisem în Istanbul. Acolo ne-a aşteptat o soră vitregă a mamei mele cu familia ei. Ei ne-au ajutat şi ne-au rezolvat să locuim o perioadă la Spitalul Armenesc din Istanbul. Ne-au dat două camere într-un fel de cămin al spitalului. Mâncam împreună cu doctorii. Totul a fost perfect şi foarte frumos. Acolo am avut un mare noroc, deoarece o asociaţie de binefacere armeană s-a ocupat de toate hârtiile noastre de emigrare şi ne-au plătit şi biletele de vapor către Argentina.

E.A. – Extraordinar, probabil erau AGBU-UGAB.

G.C.K. – Posibil, nu-mi mai amintesc. Clar era o organizaţie de binefacere. Şapte luni am stat la Istanbul. În iulie 1960 ne-am îmbarcat către Argentina. Am trecut prin Italia. Am mers vreo 20 de zile cu vaporul. Îmi aduc aminte că s-a făcut o escala la Rio de Janeiro, în Brazilia, mă uitam pe străzi, totul pentru mine era o noutate. Nu văzusem atât buenos aires 2de multe blocuri înalte, dar şi multă murdărie pe străzi. Următoarea oprire a fost la Santos. Toată lumea ne spunea să cumpărăm cafea, cât mai multă cafea, căci era ieftină, bună şi putea fi vândută cu un preţ bun. Am cumpărat şi noi. În sfârşit am ajuns şi la Buenos Aires. Acolo ne-au aşteptat restul familiei, cei care plecaseră înaintea noastră. Ei deja se instalaseră şi începuseră din nou afacerea cu covoare. Se asociaseră cu un alt partener şi construiseră un atelier în provincia Catamarca. La 1000 şi ceva de kilometri de Buenos Aires. Am plecat şi noi acolo. În Buenos Aires rămăsese vărul meu, Nazaret, care se ocupa de vânzarea covoarelor în capitală. O perioadă am lucrat şi eu la atelierul de covoare, căci deja prinsesem ceva meserie de la Bucureşti.

E.A. – Cum s-a desfăşurat mai departe viaţa Dumneavoastră, un băiat străin de 15 ani, în Argentina?

G.C.K. – Nu a fost deloc uşor, în urma unor discuţii între familii, mama şi cu noi ne-am mutat înapoi la Buenos Aires. Aici am început să căutăm de muncă. Măruşa mea, Peruz, care avea deja cunoştinţe în oraş, mi-a găsit un post de băiat de prăvălie, bun la toate, la magazinul unui armean. Am lucrat acolo vreo 2-3 luni, acest armean era foarte şmecher, cu alt armean, un copil care nu ştia nimic, adică eu. Mă păcălea că mă va trimite la studii la o şcoală tehnică. Am plecat de acolo. Am intrat apoi tot ca baiat de prăvălie la un mic magazin, tot al unui armean, care comercializa produse cosmetice. Am lucrat apoi, la un armean venit din Italia în Argentina. Ei erau foarte bogaţi. El a fost o persoană foarte bună cu mine, m-a ajutat mult. Rudele lor, o familie bogată, Diarbekirian, ne-au dat un fel de avenida-de-mayoapartament cu trei camere, unde să locuim, foarte frumos. Fiica lor de ajuta mereu, uneori chiar şi cu bani. Noi nu plăteam nici chirie acolo. Pentru mine a rămas ca o sfântă. A trecut timpul şi după vreo doi ani, tot cu ajutorul lor m-am angajat la o firmă mai mare a unor armeni, Şirinian. Între timp, unchiul meu mi-a dat împrumut două războaie de ţesut şi tot ce era nevoie, materie primă, ca să pot să-mi deschid atelierul meu. Am început să fabric covoare pe care tot unchiul meu mi le cumpăra. Mama, între timp, muncea şi ea, era menajeră şi făcea curăţenie în casele celor mai bogaţi. Mai târziu, încet, încet, împreună cu mama am început să luăm acasă şi să spălăm manual covoarele acelor oameni, covoare grele persane. Ce să mai povestesc… uşor, uşor ne-am extins afacerea. Mergeam prin carierele unde ştiam că locuiesc armeni sau unde îşi aveau ei prăvăliile şi îmi făceam reclamă, le spuneam noi spălăm covoare foarte bine şi ieftin. Primeam destule comenzi şi a început să ne meargă din ce în ce mai bine. Cu mâinile mele mi-am zidit un bazin mare de ciment, unde puteam să spălăm covoarele. Aşa a început afacerea noastră. Anii au trecut, eu m-am pensionat, am o fată care are 39 de ani, am trei nepoţi, am şi un băiat, care continuă afacerea. Până la 60 de ani am spălat covoare. Am muncit toată viaţa, dar să ştii un lucru că doar prin muncă cinstită te poţi realiza atât material, cât şi sufleteşte. E mare lucru să ştii că poţi dormi liniştit şi împlinit fiindcă munceşti cinstit.

Ne-am despărţit de domnul Kerestegian puţin mai bogaţi sufleteşte. Am ascultat o poveste de viaţă care poate servi drept exemplu oricărui emigrant din această lume mare. Nu e puţin lucru că pornind de la zero să te ridici, să reuşeşti şi să rămâi cu fruntea sus doar prin muncă cinstită.

Mulţumim, domnule Kerestegian şi sperăm să ne revedem.

Interviu realizat de Eduard Antonian   

  •  
  •