Arsen Arzumanyan

INTERVIU CU UN POET ȘI SCRIITOR ARMEAN PENTRU COPII ȘI O POVESTIRE ARMENEASCĂ / SUREN MURADYAN: „Adevărul trebuie spus cu îndrăzneală, cu compasiune, uneori cu umor, dar nu cu răutate”

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page

Suren Muradyan (născut în 1930) este unul dintre renumiții scriitori armeni, autorul a peste 140 de cărți. Volumele sale au fost traduse în mai multe limbi, inclusiv rusă, engleză, franceză, ucraineană, belarusă, persană, lituaniană, arabă, georgiană și multe altele. Am vorbit cu S. Muradyan despre unele episoade din viața lui legate de România și armenii din România.    

Domnule Muradyan, ce vă leagă de poporul român?

Românii sunt prieteni vechi de secole ai poporului nostru, în multe privințe suntem asemănători unul cu celălalt, inclusiv soarta, ținând seama de dominația otomană. Existența comunității armenești de aproape un mileniu este o dovadă vie a prieteniei celor două popoare. Îmi amintesc ca astăzi că în tinerețe noi studiam operele binecunoscutului poet român Mihai Eminescu, ale cărui lucrări au fost traduse și în armeană în timp. Astăzi trebuie să facem tot posibilul ca noile generații din cele două țări să păstreze prietenia veche de secole și să aibă cât mai multe contacte între ele.    

Ce evenimente vă amintiți din timpul activității dvs. literare legate de România?

Legăturile dintre scriitori erau destul de apropiate în cadrul Uniunii Sovietice, dar dincolo de aceasta erau aproape absente. Cu toate acestea, trebuie să spun cu bucurie că recent în arhiva mea personală am găsit revista „Nor Ghiank” din 18 ianuarie 1957, în care a fost publicată poezia mea „Pe sine însuși”. În plus, în numărul din 3 martie 1966 al aceleiași reviste au fost publicate poeziile „Catrinel” și „Mamei” ale poetei românce Elena Dragoș cu traducerea mea: una dintre cunoștințele mele le-a tradus mot-a-mot în limba armeană, iar eu le-am transformat în poezii. Încă un fapt interesant: în 1966, am primit o invitație de a lucra în București timp de trei ani (la acel moment lucram în Comisia de legături culturale cu armenii din Diaspora), dar în ultimul moment au apărut anumite probleme și nu ne-am mutat în România cu familia, deși în caietul meu scrisesem peste douăzeci de expresii în română. Apropo, acel caiet îl păstrez până acum.

Aș dori, de asemenea, să prezint un episod foarte interesant care a fost relatat în întreaga presă sovietică. Cunoscutul scriitor armean, critic literar Khajak Gyulnazaryan (1918 – 1995) are zeci de cărți, printre care se numără o colecție de poezii „Carte-surpriză”. Ideea este că el a scris acele poezii într-un lagăr de concentrare din orașul românesc Calafat, pe coasta Dunării, unde a stat ca prizonier aproape doi ani în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Când s-a întors în Armenia, poeziile nu mai erau la el și îmi amintesc foarte bine că nu mai avea speranță că vor fi găsite. Imaginați-vă cât de mare a fost surpriza și bucuria lui Gyulnazaryan când, după mulți ani, în 1964, filologul armean Aramayis Mnatsakanyan s-a întâlnit în România  cu medicul de origine armeană Aram Salbi, care i-a transmis câteva manuscrise semnate Kh. Negru, Jurnal de memorii (așa semna Gyulnazaryan). Din păcate, a fost pierdut un poem cu 3000 de versuri, care a fost scris pe foițe de țigară.

Ați avut legături cu armenii din România?

Cu familiile am avut relații strânse cu artista poporului Varduhi Varderesyan, care s-a repatriat din România în 1946. Am lucrat cu soțul ei, criticul literar Gevorg Abajyan, aproape 10 ani. În ultimii ani, legătura spirituală a fost întărită după ce am citit „Cartea șoaptelor” a lui Varujan Vosganian, ceea ce mi-a plăcut foarte mult. Menționez că traducerea armeană a acestei cărți i-a adus autorului o mare recunoaștere în patria sa istorică.     

Care este misiunea unui intelectual și mai ales a unui scriitor pentru copii?

Voi răspunde scurt: misiunea oricărui intelectual și a oricărui om este să spună adevărul cu îndrăzneală, cu compasiune, uneori cu umor, dar nu cu răutate. Lumea, în imaginația mea, stă pe patru stâlpi morali – dragoste, credință, bunătate, muncă. Încercați să tăiați unul dintre acești piloni, plafonul se va prăbuși și va fi un mare dezastru.

Nu este ușor să fii un scriitor pentru copii, deși am menționat o dată că orice scriitor pentru copii are un avantaj: mai întâi, cititorii noștri sunt mulți și, doi la mână, ei sunt cei mai sinceri. În acest sens, scriitorul pentru copii este mai norocos. Criticii noștri adevărați sunt copiii, bătrânii pot pretinde, dar cei mici, dacă nu le place cartea, nu vor continua să o citească. O persoană nu ar trebui să-și piardă abilitățile de a fi uimit, de a iubi la toate vârstele, în caz contrar el va deveni indiferent și nu ar putea să se uite la viață cu ochii curați, uimiți și frumoși ca la copii.    

Cu strănepoata, Esther

Arsen Arzumanyan

 

 

Prezentăm în continuare o povestire a lui Suren Muradyan – „Crăiasa cea mică” (trad. de Vartan Martaian).

 

CRĂIASA CEA MICĂ

A fost odată ca niciodată. Era o copilă, pe numele ei Suzana, și avea aceasta șase ani. Suzana avea părul auriu, ochii sclipitori ca mărgăritarele, gâtul zvelt ca de lebădă și capul și-l ținea mândru.

În fiecare seară la culcare, mama îi spunea Suzanei câte o poveste.

Suzanei cel mai mult îi plăceau „Cenușăreasa”, „Scufița roșie” și „Hansel și Gretel”. Deși ascultase poveștile de atâtea ori, o încântau la fel de fiecare dată.

Într-o zi, Suzana ascultă un basm, povestit de mama ei, ascultă și adoarme. Adoarme și visează: se făcea că era într-un palat minunat împodobit, stătea pe un divan aurit într-o rochie din mătase, de crăiasă, cu pantofi strălucitori ca ai Cenușăresei.

Suzana se ridică de pe divan și din mijlocul camerei începu să poruncească în stânga și în dreapta.

Prima poruncă i-o dădu mamei.

– Auzi, mamă, începând de azi tu ești cea dintâi croitoreasă a palatului. Coase-mi imediat o rochie de bal.

Mama o măsură degrabă și îi cusu o rochie albă, cu panglici aurii şi flori albastre.

– Regină, porunca-ți fu îndeplinită! – spuse mama – și o îmbrăcă în rochia cea frumoasă.

A doua poruncă i-o dădu surorii:

– Armine, ce stai degeaba, tu ești doica mea. Nu vezi ce frig e afară? Suflă-mi în mâini, încălzește-mi-le.

Armine luă în palme mâinile gingașe ale micuței regine și începu să le încălzească, suflând în ele. Regina se încălzi şi spuse:

– Mulțumesc, acum eşti liberă. Du-te şi joacă-te în curtea palatului.

A treia poruncă i-o adresă tatălui:

– Auzi, tată, tu ești întâiul vânător al curții. Te du ca fulgerul în Grădina Edenului, prinde Pasărea măiastră şi adu-o la palat. După şapte minute vreau să ascult cântecul ei dulce.

Tatăl luă plasa de păsări, îşi legă de şold sabia pentru a se apăra de diavol, încălecă Pegasul scânteietor şi goni către Grădina Edenului.

Nici nu apucă să clipească Suzana și, uitându-se pe geam, văzu Pasărea măiastră stând în grădina de trandafiri a palatului.

Pasărea măiastră cânta şi sunetele-i dulci se răspândeau în tot palatul. Toți erau încântați de cântecul magic.

Mulțumesc, vânătorule! – spuse regina după cântec – pentru îndeplinirea întocmai a poruncii eşti răsplătit cu trei galbeni, iar numele-ți va fi înscris cu litere de aur în catastiful crăiesc, spre cinstire.

Cea mai importantă poruncă Suzana o dădu la urmă. Îl chemă pe fratele ei mai mare şi îi zise cu un ton tăios:

– Ascultă, Arsen, tu eşti cel mai mare ispravnic, prima strajă a reginei. Cheamă repede Pegasul scânteietor, ca să mă ducă într-un ceas de la Erevan la Bagdad, de la Bagdad la Paris, de la Paris la Madrid, şi de la Madrid din nou la Erevan.

Încă nu terminase de vorbit, când în fața palatului stătea Pegasul scânteietor, cu șaua-i de aur și zăbala-i de argint. Într-o clipă crăiasa sări în spinarea calului și se pierdu în nori.

Cât ai clipi, Pegasul o duse pe Suzana la Bagdad și o coborî chiar lângă statuia lui Ali baba și cei 40 de hoți.

Suzana fu impresionată de bărbații cu cealmale, de femeile cu fețele acoperite, se uită la munții de banane, portocale și ananas care se vindeau pe trotuar, gustă din fiecare și apoi încălecă și goni spre Paris. În Paris, cel mai mult o uimi Turnul Eiffel, de la a cărui înălțime văzu limpede panorama uriașului oraș, bărcile plutind pe Sena, luminile sclipitoare din vitrinele magazinelor.

Pentru a nu pierde timpul, de pe treapta cea mai înaltă a turnului Suzana sări pe spinarea calului și porni la drum spre capitala Spaniei, Madrid.

La Madrid o așteptă o mare surpriză – corida. Suzana coborî în marea arenă a coridei. Toreadorul, ținând pânza roșie în mâna stângă, iar săbiile în dreapta, dă roată taurului cel fioros. Taurul, rănit și furios, pătrunde în pânza roșie cu coarnele-i ascuțite și, în aceeași clipă, sabia îi împunge spinarea. În arenă se aud aplauze frenetice.

Scena era cumplită. Suzanei îi fu milă de taur şi, tristă, îi porunci Pegasului scânteietor:

– Hai să plecăm de aici, du-mă degrabă înapoi la Erevan.

Înspăimântată de priveliştea coridei, Suzana deschise ochii, sări din pat și se uită în jur: în casă fiecare era ocupat cu treburile lui.

Fratele cel mare, care era pilot, se grăbea la aeroport. Tatăl, inginer, se pregătea să plece la fabrică. Sora își sorbea în grabă ceaiul ca să nu întârzie la şcoală. Iar mama, care era învățătoare, striga din camera de alături:

– Suzana, hei, Suzana, e de ajuns cât ai dormit, îmbracă-te repede și mănâncă, să nu întârzii la grădiniță.

Suzana îşi frecă ochii şi spuse cu regret:

– Mamă, ştii că am fost regină? M-am plimbat cu Pegasul scânteietor la Bagdad, Paris, Madrid. A fost atât de frumos, mamă!

– Tu eşti mereu regină pentru mine, fata mea, cea mai mică regină a lumii.

„Cea mai mică regină a lumii” – repeta întruna Suzana în drum spre grădiniță.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *