Mihai Stepan Cazazian

Interviu cu Sebuh Hahamian sau viaţa trăită din bucăţele.

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Acum cîteva săptămîni Garo Hahamian, un armean pe care-l cunosc de mulţi ani, m-a sunat şi mi-a spus:” măi Mihai, tu ştii că tatăl meu este printre ultimii bijutieri armeni din România ?” Evident că se referea la acei bijutieri care fac parte dintr-o generaţie pe care astăzi cu greu o mai găseşti. O generaţie care cu răbdare şi, mai ales, dăruire au creat acele obiecte de artă din aur sau argint pe care le numim bijuterii.

Sigur că nu am stat pe gînduri şi, împreună cu Garo, am poposit în apartamentul lui Sebuh situat în Bucureşti nu departe de Monetăria Statului. I-am dus un exemplar din ultima carte publicată de Edvard Jeamgocian, „Armenii din Bazargicul de altădată” pentru că o parte din existenţa domnului Hahamian se leagă de acest oraş.

Ne cunoşteam de mulţi ani dar reîntîlnirea cu acest armean şi povestea lui m-a făcut să înţeleg cît de nedreaptă este cîteodată viaţa. Şi poate alta ar fi fost existenţa bijutierului Hahamian.

 

Domnule Hahamian vă rog să vă prezentaţi.

M-am născut la Balcik în 1926 martie 15 din părinţii Arşag şi Siranuş Hahamian. Tata era născut în Kaiseri în 1885, vecin cu doctorul Salpi. Numele de Hahamian vine de la faptul că veneau la bunicul, ca la veterinar, să-l întrebe dacă animalul ce urma să-l taie este bolnav sau nu. Aşa cum la evrei este hahamul. Mama lui tata a fost omorîtă de turci iar tata a scăpat fiind ascuns prin beciul casei. La 18 ani s-a suit pe un vapor şi a ajuns în Bulgaria clandestin. S-a stabilit aici şi a fost înrolat, în 1916, în armata bulgară ca paznic la vii. Mama, Siranuş, era din Bulgaria iar bunica era din Constantinopol. Din clasa întîia pînă în a treia am făcut şcoala la Balcik. Îmi aduc aminte că în fiecare an mergeam să vizităm palatul reginei Maria. Era acea grădină imensă, clădirile palatului şi o apă curgătoare în care puteai vedea nişte nuferi splendizi. Clasa a 4-a am făcut-o la Bazargic unde familia mea s-a mutat pentru că nu mai puteam material să trăim la Balcik. Tata avea aici o prăvălioară dar Balcikul fiind un oraş care trăieşte doar vara nu a rezistat şi a trebuit să ne mutăm la Bazargic. Aici el a deschis o cafenea. Mai era una mai jos de a noastră a unuia Iezikel. Dar nici cafeneaua nu a mers prea mult. Deşi era amplasată lîngă o autogară, cum ar veni azi, după un timp treaba nu a mai mers. Era ca să spun aşa o concurenţă. Armenii veneau la tata la cafea iar grecii şi bulgarii se duceau la Iezikel. Acolo era şi spaţiu mai mare, avea mese pe trotuar. În fine.

Cum aţi ajuns să lucraţi ca bijutier?

La 12 ani am intrat ca ucenic la atelierul lui Dicran Tavitian. Avea atelierul în casă pe strada Balcik nr. 7 sau 8. Mama era văr de-al doilea cu fraţii Tavitian. În atelier se prelucra metalul se făcea filigran. Fratele lui Dicran ducea apoi produsele făcute la Bucureşti. În atelier lucram eu, Agop, Misak, Dicran Tavitian, un turc Mehmed. Eu mă duceam la 6 dimineaţa, spălam pe jos, făceam partea de turnătorie apoi se făceau prelucrarea materialului.

Cît aţi lucrat la Tavitian?

Pînă m-am certat şi m-am bătut cu turcul

De ce?

Pentru că era turc. Mi-a dat o palmă. Era mai mare. Era un valţ care trebuia cărat. Şi m-a lăsat pe mine singur să-l car. După această dispută nu am vrut să mă mai duc la lucru.

Şi apoi ce a urmat?

La scurt timp după acel moment a trebuit să plecăm din Bazargic pentru că a fost cedat Cadrilaterul în 1940. Ne-am urcat în tren şi am ajuns la Constanţa. Dicran s-a mutat la Medgidia. Majoritatea armenilor au plecat din Cadrilater nu din cauza limbii ci a scrisului. Ei făcuseră şcoală în limba română. La Constanţa am încercat să lucrez la atelierul unui bijutier armean, Kevork Kazazian dar nu a mers. În timpul bombardamentelor de la Constanţa toată familia a fugit la Negru Vodă. Aici mai era o familie de armeni Harutiun, Ardaş şi Sima Sarkisian. La Negru Vodă tata l-a întîlnit pe un român, Cristea Nicolae. Avea un magazin de manufactură de stofe. L-a luat pe tata ca om de încredere, ca vînzător. Iar pe unchiul Levon Erzurumian ca şi comis voiajor. A urmat momentul cînd trupele române intră în Basarabia, eliberează Chişinăul şi Cristea îi propune lui tata să se mute la Chişinău. Să facă afaceri acolo. Aici am stat pînă în 1943. Aici am lucrat ca bijutier acasă. Făceam de toate, reparaţii, bijuterii, inele. Dar nici nu am apucat bine să ne instalăm că s-a spart frontul şi am fugit iar. Ne-am suit în tren, mai era o familie de armeni, Eramian. Am ajuns toată familia la Călăraşi. Aici tata a deschis o prăvălie, tot cu Cristea, dar nu a mers pentru că nu prea erau clienţi. Apoi tata a deschis o cîrciumă. Aici s-a întîmplat o nenorocire pentru familia noastră. Fratele meu, Garabet, mergea la film cu cîţiva colegi şi un ofiţer rus s-a luat de ei. Un coleg de-al tatei a fost bătut, fratele a încercat să-l scape şi a fost împuşcat. Deşi l-au dus la spitat a murit la puţin timp de septicemie.

Cît aţi stat la Călăraşi?

Pînă în 1953. Aici m-am căsătorit şi aici s-au născut şi copiii mei Garabet (Garo) şi Amber.

împreună cu fiul Garo

Aţi lucrat bijuterie la Călăraşi?

Vahan Krikorian un armean tot din Bazargic, care a fost apoi naşul fiului mei Garo, a deschis aici o prăvălie. El ştia meserie tot de la Dicran Tavitian. A ajuns la Călăraşi fiindcă a făcut armata aici, la cavalerie. Deci am lucrat în atelierul lui cam din 1944. Eu făceam cam tot. Turnam, lucram cu pietre, gravură. Dar la un moment dat au venit comuniştii şi au luat registrele de marcaj al bijuteriilor. Asta a însemnat că nu mai puteai să lucrezi liber. Aurul a devenit controlat de autorităţi. Apoi am lucrat în cadrul cooperativei metalurgice Bărăganul. Eram şef cu aprovizionarea. Mă trimiteau la Bucureşti să mă ocup cu aprovizionarea cu materii prime. Mulţi au fost obligaţi să lucreze în cadrul coooperativei. Şi aşa am intrat în legătură cu Bucureştiul prin Uniunea Regională a Cooperativelor Meşteşugăreşti. Am fost apoi transferat la Bucureşti. A fost viaţă grea. Am locuit pe la un unchi apoi am primit două cămăruţe. În 1956 am intrat, în sfîrşit, la Monetăria Statului ca bijutier. De la ei am primit apartamentul în care stau acum. Iar de la Monetărie am ieşit la pensie. După revoluţie am mai lucrat puţin la magazinul Edmond ca evaluator.

Dar meseria tot de la Tavitian aţi învăţat-o.

Evident. De la fraţii Agop şi Dicran Tavitian.

Tot ce aţi trăit este un roman…

Este o viaţă trăită din bucăţele. Născut în Balcik am ajuns la Bazargic, n-a mers cafeneaua, am învăţat meserie la Tavitian, am plecat la Constanţa, fugi la Negru Vodă, apoi la Chişinău, fugi de acolo la Călăraşi, unde mi-am pierdut fratele şi de acolo am ajuns la Bucureşti poate singurul loc unde mi-am găsit liniştea…

interviu realizat de Mihai Stepan Cazazian

 

 

 

  •  
  •  

One Response to Interviu cu Sebuh Hahamian sau viaţa trăită din bucăţele.