Redactor

Interviu cu prof. Silvia Burdea

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

“Prin credinţă si cu ajutorul lui Dumnezeu

va fi bine si ţării în care m-am născut.”

O societate este cu atât mai avansată cu cât are în mijlocul ei mai multe personalităţi de marcă în domeniul lor specific de activitate. Indiferent de sistemul politic din vremea respectivă, valoarea adevărată s-a afirmat întotdeauna şi şi-a pus amprenta în peisajul culturii acelui timp şi a celui viitor.

O astfel de personalitate de o valoare excepţională este doamna SILVIA BURDEA, profesor doctor în literatură comparată, mamă iubitoare şi promotor strălucit al culturii franceze pe pământ românesc, cât şi al valorilor spiritualităţii române pe pământul amer­ican. La respectabila sa vârstă, doamna Silvia Burdea a acumulat o extensivă experienţă de viaţă pe care o împărtăşeşte auditoriului cu înţelepciunea caracteristică spiritelor el­evate.

În apartamentul dânsei, interviul, care se desfăşoară într-o atmosferă caldă, îşi prop­une să scoată în evidenţă în mod deosebit activitatea doamnei Silvia Burdea axată pe promovarea culturilor franceză şi română în mediile intelectuale din România şi din alte ţări.

Reporter: Stimată doamnă Silvia Burdea, în primul rând ţin să vă mulţumesc pentru acceptul dumneavoastră de a susţine acest interviu. Am convingerea că cititorii publicaţiei “Romanian Journal” sunt interesaţi de a vă cunoaşte mai îndeaproape. Relataţi-ne, vă rugăm, momente din drumul de început al vieţii dumneavoastră.

SILVIA BURDEA: Cu mare plăcere. Viaţa mea a fost frumoasă, mai ales din punct de vedere spiritual. M-am născut la Constanţa într-o familie de armeni. Când aveam doar 6 luni, părinţii mei s-au mutat la Bucureşti. Am avut o copilărie senină, cu multe bucurii, fiind înconjurată cu dragoste de toţi ai mei. Fiindcă îmi plăcea pianul, la 6 ani am început să iau lecţii de pian. Mai târziu am urmat şi absolvit Conservatorul în Capitală. Atracţia pentru muzică s-a manifestat constant de-a lungul vieţii mele. Îmi amintesc că aveam abonament la concertele care aveau loc la Ateneul Român. Simfoniile pe care le ascultam vrăjită mi-au îmbogăţit universul cunoaşterii, fiindcă, după cum se ştie, muzica este sin­gura artă completă şi care te transpune într-o lume aparte, unică.

R.: Este adevărat. Ce studii aţi absolvit şi ce aţi profesat în România?

S.B.: În legătură cu profesia, drumul a fost neobişnuit. La început, părinţii mei m-au dus la pensionul Notre Dame de Sion pentru a învăţa de la maici limba franceză. Apoi la institutul Sfânta Maria unde am învăţat limba germană. Visul meu era să merg în Franţa şi în Germania, la specializare, şi apoi să dau concerte. Războiul mi-a distrus acest vis. În 1949, fiindcă ştiam limbi străine, am fost angajată ca bibliotecară la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Filologie, la Biblioteca de franceză, ceea ce mi-a schimbat des­tinul. Am fost, totuşi, remarcată pentru că eram foarte muncitoare şi foarte conştiincioasă. Îmi amintesc că profesorul Nicolae Condeescu, şeful Catedrei de franceză, m-a sfătuit să dau examenul de admitere şi să urmez cursurile la facultate, dânsul dorind să mă reţină ulterior la catedră. I-am urmat sfatul şi în septembrie 1950 am dat admiterea şi am reuşit la Facultatea de Filologie pe care am absolvit-o cu succes.

R.: Remarcabil traseu profesional. Care este traseul familial?

S.B.: Viaţa mea de familie a fost însorită. În septembrie 1950 l-am cunoscut pe vi­itorul meu soţ, Grigore Burdea, şi în 23 decembrie ne-am căsătorit. Am avut o viaţă de familie fericită, lipsită de griji materiale. Soţul meu a fost doctor în drept, judecător şi diplomat, prim secretar al ambasadei de la Atena. Mai presus de toate, el a fost sprijinul meu. Viaţa noastră în doi a fost minunată. În anul 1955, am fost binecuvântaţi prin apariţia pe lume a unicului nostru fiu, Grigore Cristian, care este oxigenul meu, raţiunea mea de a continua să trăiesc.

R.: Fiul dumneavoastră este o personalitate cunoscută pe plan mondial. Profesor universitar, inventator şi autor al unor cărţi care au devenit cursuri în peste 140 de universităţi internaţionale, dânsul are laborator propriu la Universitatea Rutgers din New Jersey. Din interviul pe care mi-l acordase cu atâta amabilitate acum câteva luni, mi-am dat seama că rezultatele de excepţie pe care le-a obţinut fiul dumneavoastră în domeniul realităţii virtuale, rezultate puse în slujba ameliorării vieţii oamenilor cu dizabilităţi, îl situează printre inventatorii celebri ai secolului nostru.

S.B.: Da, sunt foarte fericită pentru fiul meu şi pentru realizările lui, ca şi pentru nepo­tul meu, Gregory Patrick, care este elev în clasa a X-a şi care, se pare, păşeşte cu succes pe urmele tatălui său fiindcă este foarte interesat de domeniul ştiinţei.

R.: Felicitări pentru tot ceea ce fiul dumneavoastră a realizat şi succes în continuare atât lui cât şi nepotului dumneavoastră! Acum vă rugăm să ne prezentaţi propriile dumneavoastră realizări care sunt remarcabile.

S.B.: Cu plăcere. La trei ani după obţinerea licenţei în filologie, în 1957 am locuit în Grecia unde soţul meu a fost diplomat, consilier cultural al României. La întoarcerea în ţară, în 1959, am fost numită asistent universitar la Institutul de Construcţii din Bucureşti, la Catedra de limbi moderne. Mi-a plăcut foarte mult să predau în învăţământul superior fiindcă aveam posibilitatea să lucrez cu tineri, să le transmit cunoştinţele mele de limbă franceză şi, mai ales, elemente de cultură, să particip la modelarea personalităţii lor, pe plan uman şi spiritual. Am predat franceza timp de 25 de ani. În 1974 mi-am susţinut teza de doctorat cu tema “Criza familiei în romanul modern şi contemporan european”, temă ce m-a interesat în mod deosebit, eu având un cult pentru familie. Treptat, am fost promovată la gradul de lector iar după obţinerea titlului de doctor, la cel de conferenţiar universitar şi şef de Catedră, timp de opt ani, până la pensionarea mea în 1984.

R.: O viaţă pusă în slujba instruirii tinerei generaţii, una dintre cele mai frumoase şi dificile profesii.

S.B.: Aşa este, pentru că, pe lângă calitatea de profesor, am îndeplinit-o şi pe aceea de educator. Am organizat acţiuni culturale pentru circa 7.000 de studenţi la nivelul celor cinci facultăţi ale institutului. Voi trece în revistă câteva dintre aceste acţiuni: seri culturale, întâlniri cu scriitori şi cu regizori de filme, iniţierea unui cerc de pictură pentru studenţi şi cadre didactice, vernisaje de expoziţii de pictură şi expoziţii cu lucrări ale unor pictori consacraţi; întâlniri cu criticul Vladimir Deveselu de la Opera Română care le vorbea studenţilor despre “Opera de-a lungul timpurilor”, după care artişti ai operei exemplificau şi cântau pentru studenţi oferindu-le de multe ori bilete gratuite la operă şi la concerte; separat, am iniţiat Cinemateca în institut, modalitate audio-vizuală de lărgire a orizontului spiritual al tinerei generaţii; însoţeam studenţii la muzee de artă, prilej minunat de îmbogăţire a universului lor.

R: Am convingerea că aţi fost foarte apropiată sufleteşte de studenţii dumneavoastră.

S.B.: Fără îndoială. Pe lângă activitatea de predare şi cea culturală, eram solicitată să le vorbesc, prilej cu care aflam ce gândesc şi, în felul acesta, puteam să-i îndrum pe calea cea bună punând în prim plan corectitudinea în viaţă şi în societate şi îndemnându- i să desfăşoare o activitate profesională de calitate.

R.: Ştim că aţi avut, de asemenea, o intensă activitate ştiinţifică. Ce ne puteţi spune despre acest domeniu?

S.B.: Da, m-a preocupat mult activitatea ştiinţifică şi, ca urmare, am publicat cărţi, am scris articole în reviste şi am prezentat prefeţe la cărţi, am tradus din limba franceză în limba română. Am organizat simpozioane şi sesiuni ştiinţifice şi am participat la cele organizate în centrele universitare din ţară unde am prezentat, cu prioritate, comunicări referitoare la metodologia predării limbilor străine.

R.: Am văzut multe publicaţii sub semnătura dumneavoastră. Vă rugăm să enumeraţi câteva.

S.B.: Am publicat, în premieră, volumul “Metodologia predării francezei tehnice” pre­cum şi articole de referinţă. În legătură cu literatura, am publicat volumul de ediţie îngrijită “Charles Drouhet: Studii de literatură română şi comparată”, apoi volumul “Romanul Primului Război Mondial”, plus prefeţe de cărţi şi articole.

R.: O activitate bogată aţi depus şi în calitate de traducătoare.

S.B.: Mi-am dedicat o bună parte a timpului meu traducerilor din limba franceză în limba română, cu prioritate a romanelor lui Herve Bazin, preşedintele Academiei “Goncourt”, pe care l-am cunoscut personal în 1972 când am participat la Congresul Mondial al Federaţiei Internaţionale a Profesorilor de Franceză (Federation Internationale des Professeurs de Francais) ce avusese loc la Grenoble. A urmat o corespondenţă stimulatoare despre romanele dânsului, pentru ca în anul 1981, cu ocazia altei vizite în Franţa, marele scriitor francez să-mi acorde “dreptul de proprietate” pentru traducerea în limba română a tuturor operelor sale prezente şi viitoare. Totodată, a renunţat la dreptul de autor în devize străine, ceea ce, la timpul respectiv, era bine venit în România.

R.: Nu este uşor să traduci menţinând nuanţa, sensul artistic al exprimării. Dar dumneavoastră aţi reuşit acest lucru. Vă felicităm! Acum să trecem la alt subict: când aţi emigrat în America şi de ce?

S.B.: Am venit cu soţul meu în America în anul 1985. Fiul nostru era deja aici şi am venit la el fiindcă numai lângă el viaţa noastră avea sens deplin.

R.: Doamna Silvia, după stabilirea domiciliului în America, aţi continuat să activaţi pe tărâm multicultural?

S.B.: Da, nici nu puteam să concep altfel. Am tradus în limba română cărţi pe care le-am publicat în editura “ARARAT” care, în majoritate, se referă la genocidul armenilor. Printre traduceri, amintesc: “Mayrig” şi “Calul Vartan” de Henri Verneuil, “Frăţiorul” de Aida Aznavour Gurvarentz, sora lui Charles Aznavour, “Timpul de odinioară, Memorii” de Charles Aznavour, Calouste Sarkis Gulbenkian: “Omul şi opera sa”. Vreau să menţionez bucuria mea de a-l fi avut ca oaspete, aici, în New York, pe Herve Bazin în onoarea şi în prezenţa căruia am organizat, la New York University, o minunată seară literară; am vorbit audienţei despre romanul său recent apărut în vremea aceea, “Le demon de minuit” şi am luat un interviu acestui prestigios scriitor francez. În 1989, la 200 de ani de la Revoluţia Franceză,

cum eram membră a Asociaţiei Americane a Pro­fesorilor de Franceză, (American Association of Teachers de French) am organizat şi condus, la Paris, la Palatul Congreselor, o sesiune consacrată lui Herve Bazin, sesiune ce s-a bucurat de un mare succes. O altă sesiune ştiinţifică cu prezenţa autorului am or­ganizat la Strasbourg, la Congresul anual al CIEF (“Centre International d’Etudes Francophones”) unde sunt membră.

R.: Am convingerea că aţi contribuit plenar si la promovarea culturii române pe plan european.

S.B.: Bineînţeles. În 1990 am propus – şi s-a aprobat – organizarea unei sesiuni ştiinţifice în cadrul congresului anual, pe tema: “Contributions roumaines a la Francophonie” (“Contribuţii româneşti la francofonie”). Au fost prezentate lucrări ce au scos în relief valorile spiritualităţii române. Am fost foarte mândră când un ilustru profesor uni­versitar mi-a spus: “România era ştearsă din universul spiritual iar acum este readusă la adevărata ei valoare.” De atunci, în fiecare an, sunt prezentate la congres realizări de valoare ale culturii române, ceea ce-mi umple sufletul de bucurie. Vreau să menţionez, de asemenea, sesiunea specială, plenară, din 2006 a congresului care s-a desfăşurat la Sinaia şi care a avut tema “Mesajul umanitar al operei lui George Enescu”. În cadrul acestei importante sesiuni pe care am organizat-o, am fost singura care a prezentat o comunicare ştiinţifică. În lucrarea mea am scos în evidenţă contribuţia inestimabilă a ge­niului muzical românesc George Enescu în ansamblul culturii muzicale

mondiale. La so­licitarea doamnei Francoise Certac, preşedinta “Asociaţiei culturale Francofone a Naţiunilor Unite” (ACF, Association Culturelle Francophone des Nations Unies), am conferenţiat, timp de zece ani, vorbind despre Herve Bazin cât şi despre marile valori ale spiritualităţii române, cum sunt: Elena Văcărescu, George Enescu, Constantin Brâncuşi. Am participat la congrese mondiale care au avut loc în Canada, Franţa şi Statele Unite, prilejuri cu care am făcut cunoscută şi apreciată cultura română fiindcă există toate motivele să ne mândrim cu valorile pe care le avem.

R.: Ce părere aveţi despre statul român în relaţie cu populaţia armeană care s-a stabilit în România?

S.B.: Mă bucur că-mi puneţi o astfel de întrebare. În România armenii sunt atestaţi încă de pe vremea lui Mircea cel Bătrân. De-a lungul timpului, ei au fost şi continuă să fie o prezenţă activă în peisajul românesc contribuind la dezvoltarea economică şi culturală a ţării noastre. Printre armenii-români mai cunoscuţi îi amintesc pe: Gheorghe Asachi, Garabet Ibrăileanu, Trancu Iaşi, Vraca, Prof. Dr. Bagdazar Kirkor Pambuccian, Eduard Seropian. Generaţii întregi de armeni poartă în suflet

recunoştinţa lor pentru că, după genocidul armenilor făcut de otomani, genocid căruia i-au căzut victime peste 1.500.000 de armeni, la începutul secolului XX, statul român i-a primit pe supravieţuitori şi le-a acordat toate drepturile, aşa cum le aveau fraţii lor români.

R.: Să revenim la activitatea de la catedră. Care credeţi că este cea mai importantă trăsătură pe care un cadru didactic trebuie s-o aibă pentru a-si motiva elevii si studenţii?

S.B.: Pentru un profesor, indiferent de nivelul şcolar la care predă, cel mai important atribut trebuie să fie legătura sufletească cu cei pe care îi instruieşte şi-i educă. Pe lângă cunoştinţele din programa şcolară, un profesor trebuie să le insufle elevilor cinstea şi re­sponsabilitatea pentru ca ei să fie oneşti, să lucreze cu drag şi cu pasiune şi să-şi asim­ileze cultura. Este absolut necesar să fii educat ca să educi.

R.: Acesta este, cu adevărat, principiul fundamental al educatorului iar dumneavoastră l-aţi ilustrat si îl ilustraţi cu prisosinţă. Care sunt cele mai mari realizări din viaţa dumneavoastră? Ce suport vă susţine?

S.B.: Fără nicio îndoială, cea mai mare realizare a mea este fiul meu. El este lumina vieţii mele. Apoi este cariera mea universitară care mi-a adus multe satisfacţii profesionale şi sufleteşti. Suportul meu fundamental este credinţa în Dumnezeu care îţi dă putere, linişte sufletească, te ajută să fii bun şi generos cu cei din jur. Credinţa m-a ajutat şi mă ajută în drumul meu onest prin viaţă. Eu sunt o persoană foarte credincioasă, merg la biserica “Sf. Dumitru” din Manhattan unde preotul Traian Petrescu, om cu mare har, oficiază slujbe deosebite. Prin credinţă şi cu ajutorul lui Dumnezeu va fi bine şi mai bine tuturor şi ţării în care m-am născut.

R.: Ce părere aveţi despre comunitatea românească din New York?

S.B.: Locuind în Manhattan, îmi este destul de greu să particip la toate acţiunile românilor, dar mă interesează ce se întâmplă aici. Când aud de bine, mă bucur. Când aud de rău, mă doare. Din întâlnirile mele atât la biserica “Sf. Dumitru” din Manhattan cât şi la cenaclul literar “Mihai Eminescu”, pot spune că am o părere bună despre români. În cadrul cenaclului “Mihai Eminescu”, pe care îl frecventez, am prezentat mai multe conferinţe, printre care: “Mayrig, o comemorare tragică a genocidului armean”, lansarea traducerii mele “Timpul de odinioară” de Charles Aznavour, o seară memorială “George Enescu” ocazionată de împlinirea a 52 de ani de la trecerea lui în nefiinţă, “Un studiu necesar” despre monografia “Ion Biberi” a Mihaelei Albu şi o prezentare a lui Mircea Eliade în Franţa. Pentru România am aceleaşi gânduri bune şi am speranţa că lucrurile de acolo vor reintra pe un drum mai bun, aşa cum merităm cu toţii.

R.: Numiţi, vă rugăm, câteva personalităţi din comunitatea românească din New York, personalităţi pe care le cunoaşteţi si pe care le apreciaţi.

S.B.: Apreciez mulţi români. Fiecare este demn de menţionat. Printre ei, îi remarc pe: preoţii Traian Petrescu şi Theodor Damian, doctorul Napoleon Săvescu, criticul literar Timotei Ursu, Paula şi doctorul inginer George Ştirbei. Lista ar putea continua. La polul opus se situează Institutul Cultural Român (ICR) care nu mai este ce a fost şi nu mai organizează activităţi culturale ale românilor şi pentru români. Sper ca şi aici lucrurile să se schimbe în bine. Atâta timp cât oamenii sunt cinstiţi, muncesc cu responsabilitate şi îşi trăiesc viaţa având credinţă în Dumnezeu, totul este posibil.

R.: Doamna Silvia, aţi relevat câteva dintre domeniile de mare valoare pe care, timp de o viaţă, le-aţi onorat si care vă onorează. Vă mulţumim pentru cuvintele dumneavoastră încurajatoare si vă dorim din toată inima sănătate si bucurii din partea celor dragi si a celor pe care-i preţuiţi.

Reporter,

prof. Mariana Terra

Romanian Journal (New York)

  •  
  •