Sergiu Selian

Interviu cu Marcella Polain

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

            Marcella Polain este scriitoare australiană. S-a născut în 1958 la Singapore, mama ei fiind armeancă, iar tatăl – irlandez. Când avea doi ani, familia ei s-a stabilit la Perth, capitala statului Australia de Vest. A studiat pedagogia, teatrologia, scenaristica. Predă un curs de creaţie literară la Universitatea „Edith Cowan“ din Perth. A înfiinţat şi redactat reviste de poezie. Este autoarea a trei volume de lirică şi deţinătoarea unor premii literare australiene. The Edge of the World (La marginea lumii), publicat în 2007, este primul său roman şi a fost distins cu un premiu literar.

Ce ne puteţi spune despre originea dumneavoastră armeană?

            Este o poveste tristă, ca multe altele, şi stă la baza cărţii mele La marginea lumii. Familia mea provenea din localitatea ciliciană Hasan Beyli. Ştiu că bunicul meu a fost singurul fiu al unui prosper negustor de tutun. Prima lui soţie a murit lăsându-l cu doi copii mici. Bunica mea, Osanna, avea 14 ani când s-a măritat cu el, care era cu zece ani mai mare decât ea. A fost ceea ce astăzi numim o căsătorie silită, dar cred că ei au fost fericiţi. Au avut împreună alţi 11 copii. Mama mea era mezina, născută sub un acoperiş străin, la Beirut, când Osanna a scăpat din Turcia ajungând la Ierusalim. Atunci, Osanna îşi pierduse în genocid părinţii, bunicii, surorile şi fraţii, copiii acestora, precum şi 8 dintre cei 13 copii ai ei. Când mama avea 17 ani, Osanna a murit, la 52 de ani, iar mama mea îndurerată a fugit pentru că (probabil pe bună dreptate) se temea că ar putea fi forţată să se mărite. Aici începe o altă poveste de supravieţuire. Am mai aflat că cel mai mare frate al mamei, Krikor, scăpase din genocid intrând în armata Transiordaniei, se căsătorise şi trăia în Iordania. Majoritatea copiilor săi au emigrat în SUA. Cred că, atunci când mama a fugit, Krikor a plecat din Iordania pornind s-o caute, dar din păcate ei nu s-au mai întâlnit vreodată. A mai existat o soră mai în vârstă, Mari, care a supravieţuit şi ea din genocid, dar suferise cumplit şi s-a îmbolnăvit.

Ce cunoştinţe aveţi despre istoria, civilizaţia, cultura armeană?

            Unul dintre subiectele favorite ale mamei mele era istoria, aşa că, la maturitate, am auzit multe despre istoria armeană. Ulterior, am citit eu însămi câte ceva. Teza mea de doctorat a fost centrată pe chestiunea genocidului. Colecţionez cărţi şi altele despre cultura armeană (muzică, literatură, gastronomie, arhitectură, arte vizuale, textile etc), astfel că treptat învăţ mai multe. Dar n-am fost învăţaţi să vorbim armeneşte şi nici n-am crescut în cadrul comunităţii armene de aici sau ca enoriaşi ai bisericii. Deşi armenii pe care i-am întâlnit în viaţa mea adultă erau (aproape fără excepţie) calzi şi binevoitori, lipsa de cunoştinţe despre limbă şi cultură mă face, desigur, să mă simt cam străină, fiindcă aceste lucruri sunt cele care te formează şi te fac puternic. Poziţia asta uşor înstrăinată este, totuşi, benefică artei mele, întrucât îmi oferă un statut de observator, o distanţă şi, ca străin, o anumită permeabilitate. Ştiu că mama şi-a regretat decizia de a nu ne învăţa armeneşte, dar cred că viaţa ei timpurie a fost atât de traumatică şi ea a fost atât de singură pe lume, încât vreme de mulţi ani a întors spatele acestor lucruri. Pe măsură ce a înaintat în vârstă, şi-a revendicat cu îndârjire armenitatea.

  Când aţi realizat că trebuia să scrieţi povestea familiei dumneavoastră?

            Asta s-a întâmplat în 1982. Aveam 23 de ani şi studiam la Şcoala australiană de film, televiziune şi radio din Sydney. Aveam de montat un film de 35 mm, dar în schimb făceam însemnări pe tabla şcolară. Atunci am conceput structura relatării mele în trei părţi. Când, în 1999, m-am înscris la cursul postuniversitar, am ştiut că asta era pentru mine o şansă de a pune cap la cap tot ce ştiam şi de a descoperi ceea ce vroiam să aflu. Mi-a luat 8 ani ca să-mi termin proiectul. Când mi-am început lucrul la teza de doctorat şi apoi la carte, ştiam de-acum mult mai multe despre genocid şi despre trauma provocată şi doream ca şi Australia să afle. Există o relaţie specială între Australia şi Turcia, bazată pe debarcarea din 25 aprilie 1915 la Gallipoli şi care a plăsmuit, în această ţară, o istorie anume despre Turcia: că otomanii ar fi fost inamici nobili care şi-au apărat pământul, că soldaţii din trupele ANZAC şi soldaţii turci s-ar înfrăţi, că Atatürk ar fi fost un mare conducător care merită respectul nostru. Nu vreau să atac sau să spulber povestea ANZAC-ului. Vreau numai ca genocidul să fie recunoscut ca atare şi să se facă loc şi pentru alte versiuni ale adevărului despre acel timp şi acel loc, deoarece consider că adevărul este întotdeauna multiplu, şi complex, şi mobil. Vreau ca australienii să-şi ridice privirea de pe plaja de la Gallipoli şi să se uite spre interior, pe deasupra dunelor, ca să vadă ce s-a mai întâmplat acolo. Ca armeancă din Australia, vreau să mă simt părtaşă la comemorarea ANZAC-ului, în loc să fiu exclusă, deprimată şi insultată. Se pare, însă, că deocamdată în Australia nu prea e loc pentru vreo altă opinie despre Turcia. Totodată, se pare că forţa acelei istorii unice despre Turcia devine tot mai mare odată cu trecerea anilor, încât, deşi există istorici şi scriitori care vorbesc şi scriu despre genocid, se poate înţelege cât de dificil este asta.

 

         La marginea lumii a fost pentru dumneavoastră un catharsis ori un stimulent pentru alte scrieri similare?

            Ambele. Aşa cum am precizat, am avut o gestaţie de mulţi ani şi am elaborat mai multe planuri, atât personale, cât şi politice. Ce nu prevăzusem a fost cum mi-a dat asta şansa de a recupera dorul de familia mea. Tatăl meu era irlandez şi, din raţiuni oarecum neînţelese de mine, întrerupsese contactul cu propria sa familie. A murit pe când eram copil, aşa că rămăseserăm doar patru dintre noi în Australia. Oricare dintre cunoştinţele mele avea mătuşi şi unchi, bunici şi veri. Noi n-aveam, şi resimţeam acut singurătatea. Scriind La marginea lumii, i-am cunoscut pe bunicii mei, pe mătuşile mele şi pe unchii mei care au murit înainte de a creşte mari. Acum, lucrez la o scriere legată de prima carte şi intitulată Proiectul murmurului încăpăţânat, care abordează arta armenilor din diaspora. Este o lucrare documentară, rezultată din studiile mele pentru teza de doctorat.

Care a fost impactul cărţii dumneavoastră asupra societăţii australiene? Credeţi că i-a ajutat pe australieni să fie conştienţi de existenţa genocidului?

            Cred că i-a ajutat. Cei care au citit-o au fost foarte mişcaţi. Mulţi şi-au exprimat surprinderea şi indignarea că genocidul nu este cunoscut pe o scară mai largă sau că ei n-au ştiut despre el. Unii au spus despre carte că este frumoasă, dar tristă. Deşi n-am intenţionat să provoc traume, cred că am reuşit să descriu pierderile dureroase dacă într-adevăr acesta este efectul. Cartea a fost bine primită de recenzenţii care şi-au procurat-o. Unii dintre aceştia au scris cu competenţă, plasând cartea în contextul istoric. Dar cele mai multe publicaţii centrale n-au recenzat-o. Motivaţia generală este că e considerată prea impresionantă pentru cititori, ceea ce mi se pare ciudat. Cine sunt ei ca să decidă ce ar trebui sau ce n-ar trebui să aflăm noi, toţi ceilalţi? Cred că a fost socotită prea subversivă fiindcă e o provocare directă la adresa singurei istorii oficiale despre Turcia şi despre Gallipoli, care este intangibilă (aşa cum am menţionat mai înainte). Cu toate că a fost inclusă în listele candidaţilor pentru toate marile premiile literare din Australia, a intrat în lista finală doar pentru Premiul Commonwealth, un premiu internaţional cu un juriu internaţional şi concentrat pe subiecte transnaţionale, care întâmplător este cel mai prestigios dintre premii. Sunt în acelaşi timp mândră şi umilă faţă de această apreciere, dar e ceva neobişnuit pentru o carte să reuşească într-o astfel de competiţie şi să nu aibă un succes similar la premiile australiene. Nu pot decât să presupun că juriile australiene au fost incomodate de subiect. Am participat la festivalurile literare din Sydney şi din Melbourne şi am vorbit despre carte şi despre genocid, am stat alături de Maureen Freely (traducătoarea lui Orhan Pamuk) la o discuţie în cadrul festivalului literar din Perth, unde amândouă am vorbit cu împătimire despre genocid, despre geopolitică şi despre cursul lent al recunoaşterii genocidului de către Turcia. Ea a fost minunat de ataşantă. Am avut şi interviuri radiofonice. Cartea mea n-a schimbat lumea, dar nici nu mă aşteptam s-o facă. Văd lupta asta ca pe una între generaţii, una internaţională şi implicând toată societatea. În perspectiva centenarului din 2015, cred că este foarte important să menţinem presiunea. Ori de câte ori mă cuprinde deznădejdea, încerc să-mi amintesc că în cele din urmă apa va toci piatra.

 Interviu realizat de Sergiu Selian

(„Gracan tert“ 5 octombrie 2012, Erevan)

  •  
  •