Mihai Stepan Cazazian

Interviu cu Lucia Khatchadour născută Carabelaian

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page

Ne-a vizitat la redacţie o distinsă doamnă. Lucia Khatchadour este fiica lui Avedis Carabelaian unul dintre cei mai renumiţi cafegii din Bucureşti, despre care ne vorbeşte  Gheorghe Florescu în cartea sa  Confesiunile unui cafegiu apărută la editura Humanitas. Numele Carabelaian şi cafeaua Avedis este şi astăzi cunoscută datorită aceluiaşi domn Florescu, ce  a inscripţionat pe pachetele de cafea pe care le comercializează “Cafea Avedis Carabelaian, tradiţie armenească din 1530 “. A fost o încîntare întîlnirea cu această doamnă ale cărei mărturii vor face obiectul unei cărţi. Pînă atunci să-i ascultăm cele cîteva gînduri şi destăinuiri oferite redacţiei noastre.

– De cînd am crescut am văzut-o pe bunica mea din partea mamei plîngînd, se îmbolnăvise de diabet. Bunica oarecum ne-a protejat să nu ştim despre toate necazurile şi problemele pe care ei le-au avut. Astfel că n-am ştiut despre tragedia poporului armean mult timp.  Tata venise în România înainte de Genocid împreună cu bunicul meu şi şi-au deschis la Caracal o prăvălie. Tocmai în acel an, 1915 tata vroia să se reîntorcă în Imperiul Otoman ca să-şi revadă familia, dar l-au întors de la graniţa rusă fiindcă începuse Genocidul. Tata şi cu bunicul meu sînt primii din familia mea care au venit în România. Restul familiei a rămas în Turcia şi de atunci nu i-a mai văzut nimeni. Tata mai avea doi fraţi, deci erau trei băieţi născuţi în aceeaşi zi pe 6 ianuarie, de Crăciunul armenesc, dar în ani diferiţi. Doi fraţi au murit, a murit şi bunica, eu nu i-am văzut niciodată. Toţi, surori, unchi, mătuşi, toţi au murit la Genocid.

– Tatăl dumneavoastră a cunoscut-o pe mama aici, în România?

– Da, în 1929 s-au căsătorit, la Caracal. Familia mamei, părinţii, locuiau în Caracal, familia tatei în Bucureşti. Bunica din partea mamei era gravidă cu unchiul meu Hrant care s-a născut în România cînd a izbucnit războiul între Bulgaria şi România (1913). Familia ei s-a speriat şi s-a hotărît la sfîrşitul lui 1914 să plece înapoi în Turcia. Şi-au luat de aici toate bunurile, bijuterii şi au plecat în Turcia. În 24 aprilie au venit şi l-au luat pe bunicul şi l-au obligat să scrie scrisori în România, chemînd toată familia cum că şi-a găsit serviciu. Bunica a avut o presimţire şi le-a spus tuturor că ea nu pleacă pentru că are trei copii mici (unchiul meu avea deja 2 ani, mama 4 si încă o mătuşă de 6 ani). Atunci soldaţii turci au luat-o pe cumnata ei care avea 18 ani şi au violat-o. Soacra mamei plecase deja cu convoiul, iar cumnata mamei a spus că se duce după mama ei. Bunica spre seară a strînd toate bijuteriile şi rochiile cu care venise din România şi s-a dus la nevasta primarului din acel sat, spunîndu-i să o salveze cu cei trei copii mici. Au fugit sus în munţi la nişte kurzi cu care făceau probabil afaceri cu lapte, brînză, lînă. A dus-o acolo, omul a spus că e nora lui şi cu nepoţii lui. Bunica le-a promis kurzilor că dacă o salvează le dă un sac de aur. Aşa s-au salvat, însă au dus acolo o viaţă cumplită. Copiii aşa mici erau trimişi pe cîmp cu turmele, le dădea, îmi spunea mama, cîte o bucăţică de pîine neagră şi învăţaseră să deosebească ierburile bune de cele necomestibile. Aşa au trăit doi ani, iar apoi kurdul a spus că nu mai poate sa o ţină pe bunica, poate să ţină copiii, să se ducă la fratele lui să muncească şi bunica a fugit atunci. Era în 1917. A plecat singură prin munţi, au arestat-o pe biata bunica, iar i-au dat drumul pînă la graniţa rusă, unde a reuşit să se întoarcă în România, la Caracal. Datorită Crucii Roşii şi a cuiva care le cunoştea povestea, au reuşit ulterior şi copiii să ajungă cu bine, doar mama şi cu unchiul meu. La Caracal au învăţat româna, au mers la şcoala românească. Familia mamei se numea Artinian. Aici mama l-a cunoscut pe tatăl meu Carabelaian.

–        După ce s-au cunoscut părinţii dvs s-au mutat la Bucureşti. A urmat perioada interbelică.

–        La Caracal îşi construiseră o casă pe bulevardul Filantropia, chiar vizavi de piaţă.

–        Si domnul Florescu cînd intră în această poveste?

–        Mult mai tîrziu. Familia mea a mai trecut prin multe lucruri. Pînă la terminarea războiului eu nu am cunoscut greutăţile, era o viaţă normala . Erau renumitele baluri armeneşti. Aveam 14 ani cînd au intrat la putere aşa zişii democraţi, comuniştii, iar bunii noştri armeni comunişti s-au dus să-l reclame pe tata că e daşnagţagan. Stăteam noaptea pe întuneric şi ne uitam pe stradă întrebîndu-ne dacă opreşte sau nu maşina Securităţii să-l ia pe tata să-l deporteze cu cei patruzeci de armeni în Siberia. El a scăpat din acel lot datorită cumnatului lui Dro, care a fost chiriaşul nostru şi vecin cu noi şi socrii lui Dro au fost chiriaşii noştri. Cumnatul lui Dro, Erispohanov lucra la Ambasada Rusiei şi aşa a scăpat tata. După 1947 am pierdut tot, odată cu naţionalizarea. Eu eram la Filologie în Pitar Moş, eram colegă cu Magda Bentoiu, ştiţi ce atmosferă era acolo ? În fine, toată lumea suferea acelaşi lucru, teroarea. Prima dată au venit comuniştii şi ne-au dat afară din casă spunîndu-ne că sînt proprietari. Am stat 10 zile cu toată mobila în stradă, norocul nostru a fost că tata în timpul războiului a lucrat la spitalul Colentina, unde a cunoscut un om ce făcea propagandă comunistă cu manifeste. Tata nu l-a reclamat, iar acel om a ajuns mai tîrziu ministru adjunct la interne. Tata s-a dus la Comitetul Central, unde a stat trei zile, l-a pîndit şi l-a acostat, l-au luat miliţienii, dar acel om l-a recunoscut. El semnase ordinul de expropriere, dar după ce l-a recunoscut pe tata ne-a repus în drepturi. Au urmat şi alte percheziţii după aur şi alte bunuri. În 1951 m-am căsătorit, iar în 1952 noaptea, în februarie au venit şi l-au ridicat pe tata şi două săptămîni nu am ştiut unde e. Au spus că după dou-trei zile îi dau drumul. Direct la Canal l-au dus. Directorul CEC-ului, care era alături venea de doi ani în fiecare zi la magazin şi îşi bea cafeaua şi tata a început să vorbească, crezînd că îi e prieten. Însă s-a dus şi l-a turnat. Îmi povestea tata că la Canal pe frigul ăla, în maiou trebuia să care bolovani mari să-i arunce în vagoane. Mama cu fratele s-au dus după două luni după el, eu l-am văzut după patru luni. M-am dus cu soţul meu şi nu l-am mai recunoscut, slăbise pe jumătate. Era ca un leu în cuşcă, a stat fără judecată, fără nimic, nici nu ne-au spus cît o să-l ţină, habar nu aveam. În luna august deodată îl vedem că intră tîrîş, nici nu ne venea să credem. Capul, picioarele îi erau umflate, făcuse caşexie de inaniţie, îl hrănise cu slănină şi cu zeamă de varză în cel mai bun caz. Am chemat doctorul care ne-a spus să îl hrănim puţin cîte puţin. Aşa s-a pus pe picioare şi a început să-şi caute de lucru. S-a dus la Horen Hazarian (Daidai), avea un magazin la gară şi l-a ajutat. Apoi tata făcîndu-şi relaţii a găsit să fie angajat resposabil la un magazin pe Cîmpineanu, lîngă Tănase.

–        Cînd aţi părăsit ţara, România?

–        Şi asta e o altă poveste. Am depus actele în 1971, în ianuarie, eu şi soţul meu nefiind membri de partid. Soţul meu era inginer chimist, ajunsese să răspundă de toate fabricile din ţară de glucoză, dextroză şi amidon. Eu am fost secretara Colegiului ministerial la  Ministerul Sănătăţii, unde steno-dactilografiam telegrame. Deci nu am fost membrii de partid. Pe soţul meu îl trimiteau în străinătate cu securistul după el în Austria, Olanda să caute maşinile necesare pentru clădirea unei fabrici la Tîrgu Secuiesc. El a coordonat proiectul, a scris şi o carte, pe soţul meu îl cheamă Ohanes Haciadur. Dintr-o greşeală la terminarea liceului, secretarului de acolo i s-a părut că numele Ohanesian e prea lung, aşa că i-a tăiat terminaţia şi a rămas Ohanes Haciadur. A fost foarte greu să plecăm, oamenii începuseră să plece încă din 1963. Soţului meu îi era frică, pentru că au fost mulţi care a fost ţinuţi şi cîte 10 ani de zile pînă li s-a dat drumul, fără servicii… Ne-am dus cu două săptămîni înainte de a depune actele şi am anunţat. Soţul meu l-a anunţat pe ministrul său adjunct “vreau să vă spun ceva, familia mea s-a hotărît să plece din ţară”. I s-a răspuns “mă mir că ai stat pînă acum!”. Am aşteptat 3 ani de zile, întîi am cerut să păstrăm cetăţenia română. Nu ne-au dat, ne-am răzgîndit şi am cerut renunţarea la cetăţenia română. În 1973 a venit legea să ne cumpărăm apartamentul în care locuiam şi atunci, cu riscul de a mă băga la închisoare am facut “o criză de nervi” într-o şedinţă unde lucram, bineînţeles cînd am anunţat la minister am cerut ministrului să mă mute înapoi la Hematologie şi fără să-mi scadă salariul, era ministru Enăchescu. Am lucrat şi cu Moga, care cînd s-a înfiinţat academia a vrut să mă ia secretară şi apoi am lucrat cu ministrul Enăchescu şi Moraru şi cu toţi care erau acolo şi opt luni de zile nu au putut să mă înlocuiască. M-au întrebat “de ce ne-ai spus”, am răspuns că dacă nu le spuneam ar fi fost şi mai rău, aşa nu mi-au scăzut nici salariul. La hematologie era deja director doctorul Apăteanu, care era nepotul profesorului Mesrobian. Mi-au făcut viaţa puţin mai uşoară. După trei zile de la şedinţă trebuia să dăm răspunsul, tata care săracul se chinuise să construiască casa, să pună cimentul, spunea hai să cumpărăm. I-am spus “tata, avem actele deja depuse”, noi aveam deja două fete şi stăteam în acelaşi apartament. Dacă plecam noi de acolo, băga pe altcineva chiriaşi. Am dat răspunsul că nu putem să cumpărăm că nu avem bani. Mi-au spus “ba da, aici pe hîrtie scrie că la CEC aveţi bani”. Atunci spuneţi şi că ne-aţi luat casa, nu ne-aţi dat niciun ban, am plătit 23 de ani chirie la stat şi acum vreţi să vin să vă dau iar bani ca să-mi iau apartamentul înapoi? Au spus  “asta nu pot să scriu”, i-am zis “atunci să scrie că avem actele depuse de trei ani să plecăm”. Într-o lună de zile ne-au venit actele şi nu au avut decenţa măcar să ne lase să plecăm din casa în care m-am născut. Cu două săptămîni înainte de plecare, ne-au dat afară din casă. Am plecat în Liban, acolo fetele au lucrat de acasă, fiica mea cea mare avea deja 21 de ani şi intrase la filologie, cea mică avea 14 ani şi au învăţat să repare fermoare acolo. Soţul meu nu prea vroia să plece, era foarte speriat, nu ştiu de ce, dar a plecat. Eu am lucrat la o şcoală franceză, însă nu aveau voie acolo emigranţii să lucreze într-un loc stabil. La şcoala franceză aveau un autobuz, care transporta copiii, iar eu trebuia să păzesc 45 de copii. Într-o jumătate de oră mă storceau ca pe o lămîie. Apoi am plecat în America, prietenii i-au găsit soţului meu serviciu ca desenator tehnic, a nimerit într-un cerc unde erau mulţi români.  Una din fiicele mele a ajuns medic stomatolog, a terminat la Universitatea Columbia, cealaltă îi promisese soţului meu că dacă pleacă o să se facă doctoriţă, urmase umanul, studiase patru limbi la filologie. Are o memorie foarte bună, ştie olandeza, germana iar spaniola şi engleza a învăţat-o singură de la zece ani.

–        Aţi plecat în America toată familia?

–        Da, am plecat cu toată familia şi tata , care, spre surprinderea mea, s-a comportat extraordinar de bine. Acolo am fost luaţi de prieteni, care nu stăteau chiar aproape de clubul şi cartierul armenesc. Le-a spus să-i scrie pe bileţel ce metrou, ce autobuz să ia să ajungă la centrul armenesc. De a doua zi singur a pornit şi în fiecare zi se ducea şi şi-a făcut prieteni. S-a adaptat foarte bine, nu mă aşteptam.

–        Viaţa dumneavoastră este o poveste…

–        Vă mai spun o poveste. În 1963 un armean, Kaputichian, pe care l-au prins comuniştii cu bijuterii, i-au spus că dacă denunţă pe alţi armeni îi dau înapoi tot. Aşa i-au ridicat pe bunicul meu, oameni de 80 de ani. Tata lucra pe Kreţulescu, lîngă Securitate şi îl cunoşteau toţi şi l-au luat şi pe el, trei zile nu am ştiut unde e. L-au ridicat pentru că nu vroia să denunţe alţi armeni. Securiştii l-au pus pe tata să se urce pe o sobă de teracotă şi tata i-a spus unuia “urcă-te dumneata întîi şi dacă te urci, urc şi eu după dumneata!”. Securistul a vrut să-l bată şi tata a luat scaunul şi i-a spus că dacă dă în el îi sparge capul. Noroc că în acea clipă a intrat un superior, care îl cunoştea pe tata şi i-a povestit ce s-a întîmplat. Acel om i-a spus tatălui “mai ai aur?”, iar tata i-a raspuns “mai am o bucată cu hîrtie (document) că am voie să  deţin”. Era o bucată mare, cred că valora vreo 5000 $. A venit acasă şi a luat aurul să îl arate la Securitate. I-au zis “lasă-l aici şi vino mîine să-l iei”. A doua zi, agăţătoarea  i-au spus “asta rămîne la noi”… Dar să revenim. Pentru mine, pentru familia mea, pentru nepoţii mei Genocidul Armean este foarte important, mai ales ceea ce noi n-am ştiu cînd eram copii. Nepotul meu mă tot îndeamnă să scriu o carte despre toate amintirile mele şi tot ceea ce am trăit. Mă intreabă mereu “ai scris, ai scris?” … Am fost de curînd într-o croazieră armenească pe un vapor cu Armenian Heritage Cruise. S-au adunat atunci 1200 de armeni la un loc, veniţi din toate colţurile lumii, a fost extraordinar.   De altfel, am uitat să meţionez printre altele că justiţiarul armean Soghomon Tehlerian era văr primar cu bunicul din partea mamei.

Sînt multe poveşti de spus. De exemplu în timpul guvernării legionare… Armenii la început au fost socotiţi semiţi, în timpul lui Antonescu tata avea o prăvălie mare şi Maria Antonescu, printr-o fundaţia ajuta populaţia şi cu alimente. Atunci Arhiepiscopul Husik şi cu Siruni s-au dus şi au lămurit problema cum că armenii nu erau semiţi, ci arieni. Înainte legionarii îl ridicaseră şi pe tata, şi pe naşul meu, i-au ţinut 2-3 nopţi pe motiv că sunt semiţi, apoi le-au dat drumul. Tata credea că dacă vin ruşii poate o să fie mai bine. Prietenii îi spuneau că dacă are să fie aşa o să vadă ce o să păţească. Bunicul meu cînd a auzit că au intrat ruşii în ţară a făcut stop cardiac şi a murit. Sunt multe, multe poveşti…

–        Aşteptăm cu nerăbdare ca amintirile dumneavoastră să apară negreşit într-un volum memorialistic, pînă atunci vă mulţumim.

interviu realizat de Mihai Stepan Cazazian

3 Responses to Interviu cu Lucia Khatchadour născută Carabelaian

  1. LUSIG KHATCHADOUR carabelaian August 8, 2011 at 4:38 am

    Stimate Domnule Cazazian, am aflat de la fiica Dr.Pambuccian din Paris, Alice Grigorian, ca a citit despre interviul Dvs. cu mine in ARARAT. In sfarsit azi Aug. o7. 2o11, neavand revista m-am hotarat sa incerc sa caut pe computer. (Nu sunt mare specialista, dar cum imi scriu amintirile la computer, am incercat sa prind ce ma interesa si am reusit). Vreau sa va multumesc pentru amabilitatea Dvs. Iimi pare rau ca totusi unele amanunte nu au fost inregistrate cum trebuie. Dar nu mai are importanta. Inca odata va multumesc.
    Lusig Khatchadour Carabelaian.

  2. Radu Nistor January 27, 2012 at 8:48 pm

    Domnule Cazazian, ceea ce v-a povestit Dna Lucia Khatchadour este o adevarata mina de aur, are dreptate nepotul dinsei, aceste amintiri trebuiesc asternute pe hirtie.Este o farima de istorie,de viata adevarata si cruda ce au traito acesti oameni prigoniti, vinati si exterminati doar pentru vina de a exista.Asa ar trebui scrisa istoria, din amintiri traite,nu din fabulatiile unor fanatici care nu vor sa se afle adevaratele evenimente cs s-au petrecut in trecut…astept cu nerabdare aparitia cartii.

  3. FLORIN CENUSE March 11, 2012 at 5:58 pm

    Domnule Cazazian,am citit interviul cu Dna Lucia Khatchadour si am aflat ca familia mamei Dsei se numea Artinian.Va rog ,respectuos, sa ma ajutati intr-o problema -din 1980 ma straduiesc sa-mi regasesc verisorii ,din partea unchiului meu, Hrant Artinian,fost profesor la Seminarul teologic adventist Bucuresti Sper sa nu fie o coincidenta de nume.In speranta ca voi reusi sa aflu ceva ,las si un numar de telefon 0722 533544 unde pot fi contactat.Va multumesc.