Redactor

Interviu cu GRIGORE CRISTIAN BURDEA

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

De-a lungul istorie sale multimilenare, poporul român a contribuit substanţial, prin personalităţi de excepţie, la recunoaşterea şi preţuirea universală a numelui Ţârii şi a valorilor ei perene. Aportul marilor intelectuali, atât în domeniul culturii propriu-zise, cât şi în acela al ştiinţei, a fost şi este o garanţie a faptului că neamul românesc, prin cei mai talentaţi oameni ai săi, este destinat nu numai să supravieţuiască, dar şi să se afirme pe arena competiţiei mondiale la cel mai înalt nivel.

Un astfel de om care a deschis drumul complex spre o nouă ştiinţă este domnul dr.ing. GRIGORE CRISTIAN BURDEA, profesor universitar, inventator şi autor apreciat în întreaga lume ştiinţifică.

Discuţia cu dânsul este un fericit prilej oferit reporterului de a afla lucruri deosebite într-un domeniu mai puţin cunoscut, dar care începe să fie folosit pe scară largă pentru multiplele beneficii pe care le aduce omenirii: fizioterapia virtuală, o componentă a realităţii virtuale.

In Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (DEX, ed. a II-a, Bucureşti, 1998, pag, 1164), cuvântul virtual, este definit astfel: care există numai ca posibilitate, fără a se produce (încă) în fapt; al cărui efect este potenţial, şi nu actual.

Dar vom vedea că, în lumea noastră computerizată, domnul prof. dr.ing. Grigore Burdea a transformat posibilitatea în rezultat palpabil.

Interlocutorul este un om preocupat de nou: formarea creierului inginerului şi de­scoperirea de noi metode de tratament la distanţă, subiecte dragi inimii sale.

Reporter Spuneţi-ne, domnule Grigore Burdea, unde şi când v-aţi născut; cum v-a fost copilăria?

Grigore Burdea: M-am născut la Bucureşti, în anul 1955, într-o familie de intelectuali, eu fiind unicul copil. Am avut părinţi minunaţi care m-au înconjurat cu dragoste constantă. De la tatăl meu, Grigore, doctor în drept, judecător şi diplomat, am învăţat importanţa şi necesitatea de a fi cinstit în viaţă, de a avea curajul să spui adevărul, indiferent de consecinţe. De la mama mea, Silvia, profesor universitar şi doctor în literatură comparată, am învăţat importanţa unei solide educaţii, credinţa în Dumnezeu şi dorinţa de a face bine semenilor mei. Am avut o copilărie fericită, lipsită de griji. Părinţii au fost primii şi cei mai importanţi educatori ai personalităţii mele. Lor le datorez realizările mele de acum.

R.: Ce evenimente deosebite aţi trăit în adolescenţă?

G.B.: Unul dintre evenimentele care mi-au marcat pozitiv adolescenţa a fost intrarea şi apoi absolvirea liceului “Sfântul Sava” (pe atunci “Nicolae Bălcescu”). Cunoştinţele acumulate pe băncile liceului mi-au creat o fundaţie solidă pentru viitor. A urmat facultatea. In anul 1980 am absolvit, în Capitală, Facultatea de Instalaţii pentru Construcţii, specializându-mă în instalaţii electrice şi automatizări.

R.: Când şi de ce aţi venit in Statele Unite?

G.B.: Intr-un fel, conştiinţa şi spiritul de dreptate m-au îndemnat să emigrez. Am ab­solvit facultatea ca şef de promoţie şi, deşi legea prevedea că am dreptul să aleg cercetarea sau învăţământul superior, eu am fost refuzat. Ca atare, cu o bursă nominalizată dată de către New York University, în 1983 am păşit pe pământ american. Aici mi-am continuat studiile universitare iar în anul 1987 am obţinut doctoratul în robotică.

R.: Unde profesaţi  acum?

G.B.: Din 1988 sunt profesor universitar la Rutgers University din New Jersey, una dintre cele mai vechi şi mai apreciate din Statele Unite. Rutgers a fost fondată în 1766 şi puţini ştiu că se numea, iniţial, “Universitatea Reginei”, Queens University. Aici am avut şansa să creez ceea ce nu am putut în România pentru că spiritul de antreprenor – poate nativ originii mele armene – a fost încurajat aici. Consider că, din moment ce omul are o singură viaţă, trebuie să-şi folosească creierul, aşa că eu am decis să-l folos­esc spre binele meu, dar mai ales al semenilor mei.

R.: Vă rugăm să ne prezentaţi câteva dintre realizările dumneavoastră.

G.B.: Cu plăcere. întâi trebuie să menţionez că, fiind atras de computere şi având un doctorat în robotică, am considerat că există şanse de a combina aceste două domenii într-o ştiinţă aplicată: interferenţa om-maşină, care să contribuie la ameliorarea sau chiar vindecarea unor boli.

R.; Cu alte cuvinte, domeniu abstract al computerului şi al roboticii devine modalitate de acţiune benefică în domeniul medicinei, pentru oameni. Vă rugăm să detaliaţi.

G.B.: Toată lumea ştie că interacţiunea dintre om şi computer se face la nivel vizual şi auditiv. Eu am adăugat un al treilea nivel: cel tactil. Am creat o mănuşă conectată la computer prin care cel ce o poartă nu numai că vede obiectele pe ecran, dar le şi simte în mână. In felul acesta se măreşte interacţiunea iar curgerea informaţiei este mai rapidă. Iniţial nu mă gândeam că aceasta se poate folosi în aplicaţii medicale, dar mi-am dat seama că sunt multe nevoi în a îmbunătăţi metoda de diagnosticare a doctorului sau de proceduri post-operatorii.

R.: Puteţi să exemplificaţi?

G.B.: Sigur că da. Această nouă tehnologie poate fi folosită – şi începe să fie folosită – în medicină fiindcă îmbunătăţeşte diag-nosticul. Palparea pacientului este o “artă” ce necesită antrenament şi talent. Cu realitatea virtuală putem să antrenăm doctorul pe un pacient sintetic. Gândiţi-vă, de exemplu, la filmul “Avatar” cu care sunt multe lucruri în comun. Rezultate deosebite au fost obţinute şi în terapia la distanţă a mâinii, monitor­izarea fiind făcută pe internet. După mai multe sesiuni de terapie, persoana care, de la naştere, nu putuse să-şi mişte mâna, acum poate ridica greutăţi cu aceeaşi mână şi poate deschide o uşă.

R.: Cu adevărat foarte impresionant. Deci ceea ce faceţi dumneavoastră în acest domeniu interdisciplinar este o ştiinţă a viitorului?

G.B,: La ora aceasta este deja o ştiinţă a prezentului. Când am început, era o ştiinţă de pionierat, dar acum este folosită din ce în ce mai mult. Vă dau un alt exemplu: în 1997, grupul de cercetători ai laboratorului meu din Rutgers care, la ora aceea, avea şi doi doctoranzi români, George Popescu şi Rareş Boian, a fost primul sponsorizat de Washington pentru studiul şi dezvoltarea capacităţii de terapie, a vindecării mâinii la distanţă. Am testat aceasta între Coasta de Est şi Coasta de Vest a Americii cu un sistem care a fost aplicat, după chirurgia mâinii. Pacientul din Stanford a făcut fizioterapie folosind Mănuşa Rutgers într-un mediu virtual. Imi face plăcere să vă spun că Preşedintele Statelor Unite, Bill Clinton, ne-a dat exemplu, în Raportul Casei Albe către Congres, timp de doi ani la rând.

R.: Fiind o invenţie apreciată la nivel mondial, cred că aţi fost solicitat să participaţi la numeroase demonstraţii în alte ţări…

G.B.: Da. In 2002 am fost invitat de un profesor universitar, în Elveţia, şi am condus împreună prima conferinţă internaţională în domeniul fizioterapiei virtuale, “Virtual Re- habilitation”.

Termenul de “fizioterapie virtuală” a devenit cunoscut iar acum există o societate internaţională pe care am fondat-o în New Jersey, în 2008, care ţine conferinţe şi care are membri în 15 ţări, printre care: SUA, Canada, Chile, Brazilia, Israel, Anglia şi chiar România, în 2009, în Israel, am făcut o prezentare despre cum va fi fizioterapie virtuală peste 20 de ani. Eu nu sunt doctor în medicină, dar mă dedic cu pasiune acestei munci de a schimba viaţa oamenilor handicapaţi iar rezultatele îmi răsplătesc cu prisosinţă efor­tul.

R.: Care sunt proiectele pentru viitorul apropiat?

G.B.: Sunt mai multe, dar unul îmi este mai drag. Acum câţiva ani am fost contactat de o doctoriţă pediatră din statul Indiana, la 1.000 de kilometri de Rutgers. Ea nu mă cunoştea, dar mi-a vorbit de copiii născuţi paralitici, de cei cu sindromul “cerebral pulsy”. Mi-a cerut ajutorul spunându-mi că nimeni nu se ocupa de ei. Am pornit împreună pe acest drum nebătătorit, Cu studenţii mei am făcut jocuri speciale pentru terapie şi am in­stalat sistemele folosind Playstation 3, în Indiana, la copii, acasă, la fermă. S-au antrenat câteva luni. Rezultatele ne-au uimit chiar pe noi. Cei trei copii au început să-şi folosească braţul paralizat. Un adolescent, de exemplu, care nu-şi putea folosi deloc mâna, este acum capabil să ridice obiecte grele. In felul acesta am schimbat în bine viaţa acestor tineri. Luna aceasta, un cotidian medical francez a dedicat un articol elogios acestui proiect de cercetare. Personal, simt că mi-am găsit chemarea şi locul meu în cercetare.

R.: Aţi publicat cărţi despre invenţiile dumneavoastră ?

G.B.: Da. Până în prezent există cam 100 de studii, articole şi mai multe cărţi care au avut şi au un impact pozitiv, fapt ce mă încurajează să continui.

R.: Succesul pe care îl aveţi este remarcabil. Pentru că sunteţi nu numai american, dar şi român – sau în primul rând român – ce părere aveţi despre cercetarea ştiinţifică actuală din România?

G.B.: Problemele cu care se confruntă cercetătorii şi profesorii universitari din Româ­nia depăşesc domeniul ştiinţei. Invăţământul de toate nivelele este în vădită degradare şi asta din lipsa de interes a pro­fesorilor, lipsa de disciplină a elevilor, lipsa de interes a stat­ului pentru ridicarea standar­dului de calitate. Nicio ţară nu poate trăi fără intelectuali.

R.: Atunci care este soluţia?

Pentru redresare, România trebuie să reintroducă calitatea şi dis­ciplina în învăţământ. Să lase cercetătorilor libertate de decizie, să fie mai puţină birocraţie pentru că încetineala şi inerţia nu sunt bune. Să nu se intervină politic în nici un fel. Un Institut Naţional de cercetare nu trebuie să aibă partid!

Şi încă ceva: oamenii cu funcţii să fie oameni de valoare şi bine pregătiţi profesional. Câţi din conducerea Ministerului Sănătăţii sau a Ministerului Cercetării ştiu ce se întâmplă în America în domeniul cercetării biomedicale şi pe câţi îi interesează asta? Lar dacă ştiu, câţi au curajul să facă schimbări? Uitaţi-vă ce s-a întâmplat la chinezi: tot guvernul este alcătuit din ingineri, oameni care îşi ştiu meseria şi cărora nu le este frică să ia decizii! Altfel, un om de decizie incompetent e paralizat de teama de a nu-şi pierde funcţia. De aceea valoarea trebuie încurajată să crească şi pentru aceasta, un om de decizie trebuie, în primul rând, să fie un om de valoare. Valoarea va crea valori.

R.: Având în vedere că în America aţi fost încurajat şi aţi avut condiţii de a crea, cine au fost sponsorii?

G.B.: Pentru cercetarea mea ştiinţifică în Statele Unite am fost sponsorizat de gu­vernul federal, dar şi de donatori particulari. Aşa trebuie să se întâmple şi în România, Oameni cu posibilităţi financiare există. Ei ar trebui să doneze bani pentru cercetare şi pentru învăţământ. Trebuie să ne gândim mai puţin la noi înşine şi să ne dăm seama că avem o mare responsabilitate pentru copiii noştri, pentru viitorul lor. Abia atunci vom face paşi înainte şi vom lăsa un nume bun în urma noastră.

R.: Şi, totuşi, care au fost donatorii care v-au ajutat?

G.B.: La Institutul de Fizioterapie la Distanţă pe care l-am înfiinţat recent (Rutgers Tele-Rehabilitation Institute, www.ti.rutgers.edu.), toţi donatorii mei sunt nominalizaţi. Printre ei veţi recunoaşte şi români!

R.: Care este cea mai mare avere a dumneavoastră?

G.B,: Fără îndoială, este băiatul meu, Gregory Patrick căruia i-am dedicat una dintre cărţile mele, când avea numai un an. Acum el este în clasa a IX-a de liceu, în New Jersey, în clase speciale de matematică şi ştiinţe. Deja se implică în probleme ştiinţifice, vine pe la laboratorul meu, îmi “sfătuieşte” studenţii. Gregory este acela care îmi dă cea mai mare satisfacţie sufletească, fiindcă nu există bucurie mai mare pentru un părinte decât aceea de a-şi vedea copilul crescând şi având principii sănătoase de viaţă.

R.: Domnule Grig Burdea, aveţi timp liber cum îl folosiţi?

G.B.: In timpul meu liber îmi place să gătesc cu băiatul meu care mă ajută şi care este, în acelaşi timp, cel mai mare critic culinar… Orele petrecute cu Gregory sunt un prilej de comunicare, de o mai mare apropiere. Apoi mai mergem la pescuit împreună, ne plimbăm prin parcul de lângă casă, schimbăm impresii despre ceea ce vedem sau citim şi, bineînţeles, despre ultimele jocuri video.

R.: Participaţi ia întâlniri cu români?

G.B.: Mai rar, deşi mi-aş dori să pot fi mai des printre români. Merg şi asist la slujbe religioase ţinute de un om cu mult suflet şi har, preotul Traian Petrescu de la biserica “Sf. Dumitru” din Manhattan. Câteodată sunt invitat de Consulatul General al României din New York care, la ora actuală, are o echipă de excepţie. Altădată, la cenaclul literar “Mihai Eminescu” unde mama mea a făcut câteva lansări din cărţile ei. Cenaclul m-a in­vitat, printre altele, la o masă rotundă, “Ştiinţă – Cultură – Religie”, un subiect care, categoric, incită şi controverse. Aproape de miezul nopţii, cei din audienţă ar mai fi pus întrebări…

R.: Ce doriţi să le transmiteţi românilor din America?

G.B.: Să continue să muncească serios, să fie responsabili, să nu-şi uite credinţa, să nu uite de unde au plecat, să nu-şi uite ţara şi tradiţiile ei milenare.

R.:  Domnule Grigore Burdea, vă mulţumim pentru amabilitatea cu care aţi răspuns întrebărilor noastre, vă mulţumim pentru că prin munca dumneavoastră remarcabilă contribuiţi la o mai bună cunoaştere a ţării noastre şi la un mai sănătos viitor al oamenilor de pretutindeni. Vă dorim succes în continuare!

NB.: Cei care doresc să cunoască mai îndeaproape cercetările domnului prof. univ. dr. ing. Grigore Burdea pot accesa site-ul www.ti.rutgers.edu.

Mariana Terra

Romanian Journal (New York)

  •  
  •