Mihai Stepan Cazazian

Interviu cu Constantin Erbiceanu

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Viata ne ofera fel de fel de surprize. Dincolo de faptul ca suntem buni sau rai, armeni, români  sau eschimosi, mai inteligenti sau mai ticalosi. Traim fiecare cum putem, uneori reusind sa ne pliem pe dorintele si sperantele noastre, alteori devenind supusii destinului, hazardului, întîmplarii.Acel terbil “khîsmet” de care nu putem scapa. Sa nu lungim aceste consideratii care nu sunt, stricto senso, “armenesti” – a aparut o specie noua de imbecili-imbecile care doar cu asta se ocupa, si nu doar din profunde sentimente patriotic-nationale , ci doar dintr-un adînc sentiment al fripturismului care nu cunoaste religii, etnii sau ideologii -, ci sa punctam faptul ca l-am cunoscut pe dl Constantin Erbiceanu cu totul întîmplator. Pretextul mijlocitor a fost Dl Neagu Djuvara – care nici el nu este armean, ci vajnic si mândru aromân – cunoscut istoric, diplomat si intelectual de vita si scoala veche. Asa am ajuns la Conu Costache, cum îi spun prietenii Dlui Erbiceanu, ce provine dintr-o veche familie româneasca, avînd si oarece încuscriri cu tot atît de vechile familii armenesti din Moldova. Nu intram în amanuntele si meandrele unei fabuloase istorii de familie, unde apar si Popovici-Bâznosenii, rude si cu mai la vale semnatul, ci vrem sa relevam faptul ca Dl Erbiceanu este depozitarul a numeroase documente si marturii despre istoria si personalitatile armenilor de pe aceste meleaguri din ultimele trei secole. Un distins intelectual român, legat de armeni si printr-o cîtime de sînge se prezinta cititorilor  unei reviste cu orgoliosul nume de “Ararat”. Restul este tacere, spunea un mare dramaturg al lumii, care , dupa stiinta noastra, nu era armean. Shakespeare. Dar nimic nu este sigur.

Bedros Horasangian

Sinteti in casa familiei Erbiceanu, care este originara din regiunea Iasi, dar astazi va voi vorbi despre ascendenta armeana si rudele pe care le-am avut in trecut.

Sa incepem de unde cunoasteti dvs cel mai profound, sa spunem, latura aceasta armeneasca a familiei, de unde aveti informatiile cele mai exacte.

N-o s-o fac cronologic pen­tru a evoca stramosii mei armeni dar amintesc, in primul rind, de familia Popovici-Baznosanu. Bu­nica mea, Eufrosina, nascuta Popovici-Baznosanu, mama ta­tei, era fiica lui Mihalache Po­povici-Baznosanu si a Zam­firei, sotia lui, amindoi prove­nind din Bucovina. La vremea nasterii lor, in a doua jumatate a secolului XIX, era provincie austriaca si se pare ca mai ales dinsa venea din sudul Poloniei, numita pe atunci Galitia, deci tot Austria. Dinsii au venit din Bucovina in Moldova si incet – incet, printr-o munca titanica as putea spune, au realizat o avere considerabila. Am vazut diverse acte prin care intii arendau, apoi cumparau diverse mosii, paduri, vii de la diverse familii, boieri moldoveni, ai caror reprezentanti nu mai aveau chef sa se ocupe de administrarea imenselor lor latifundii. |in minte de scrisori intre familia Bals si acest strabunic al meu de la care dinsul dorea sa cumpere o parte dintr-o mosie, ori Bals i-a oferit-o toata, sa spunem 500 ha, pe un pret con­siderabil. El a spus ca nu poate plati asemenea suma intr-un interval rezonabil de timp, iar Bals i-a raspuns: am toata incre­derea in dumneata, coane Mihalache, si stiu foarte bine ca ai sa mi-o achiti in urmatorii ani, ceea ce s-a si petrecut. Conul Mihala­che si cu sotia lui, Zamfira pe care eu am mai prins-o si ii spuneam Nana, cind am putut eu sa vorbesc, s-a prapadit in casa aceasta, in camera alaturata in 1941. Au avut in total 11 copii din care 9 au supra­vietuit, adica au devenit adulti. Unul dintre ei, Grigore s-a prapadit in conditii tragice impuscat din greseala de propriul sau frate la Rascoala |araneasca din 1907, ceilalti opt au trait cu totii decenii indelungate. Nici unul nu s-a stins inainte sa implineasca 75 de ani si ii pot aminti gratie acestui act de partaj pe care l-a facut conul Mihalache pentru copiii sai, in felul asta salvind o mare parte din proprietatile pe care le avea, in pofida reformei agrare pe care o introdusese in Romania Mare, Regele Ferdinand. Si aici, in primul rind, l-as cita pe Andrei Po­povici-Baznosanu. Era profesor univer­sitar, mare naturalist, dupa cum stiti. Dinsul a trait intre 1876-1969, deci peste 93 de ani, fiind activ pina in ultima zi a vietii sale. Este cuprins in lucrarea editata la editura Ararat, “Figuri de armeni din Romania” de Arsag Bogdan Caus, cu un mare articol si, culmea s-a nascut in 25 martie, adica in ziua de miine, intocmai ca si matusa Florica, nas­cuta Erbiceanu, fiica Eufrosinei Popovici-Baznosanu tot in 25 martie, pe care o voi serba miine si care implineste virsta de 93 de ani.(nota red. Interviul a fost realizat pe 24 martie). Revenind la Andrei Popovici-Baznosanu trebuie spus ca provenea dintr-o familie veche moldavo-armeana, nascut in satul Baznoasa, de aici vine si numele fa­miliei, dupa proprietate. Aceasta proprietate era deosebit de veche si actele respective le-a vindut Academiei fiica lui Andrei Popo­vici-Baznosanu intrucit cuprindeau procese care s-au derulat in decursul secolelor si de fiecare data la un nou proces trebuia venit cu o noua comisie de experti, avind un numar dublu decit comisia precedenta, in semnaturile respective gasindu-se Grigore Ureche, Miron Costin s.a.m.d.. A devenit un pasionat naturalist, a fost primul profesor de botanica sistematica si si-a dat licenta la Facultatea de Stiinte din Bucuresti, in 1897. Si-a sustinut examenul la Iasi iar, dupa aceea, la München si-a sustinut si obtinut doctoratul in filozofie si zoologie cu pro­fesori germani fiind printre putinii savanti romani care avea doctorat in Germania in materia respectiva. A fost conferentiar, pro­fesor, titular la catedra de zoologie, a fondat, si asta e cel mai mare merit al sau, Statiunea Zoologica de la Sinaia, in 1922, a carei director a fost timp de 19 ani, pina in 1941. Constantin Kiritescu, de care il legase o prietenie de o viata si care spunea ca aceasta prietenie n-a fost tulburata de nici macar umbra unui nor, scria despre Baznosanu ca “avea simtul realitatii pina in virful unghiilor, o inteligenta inclinata spre studiul meticulos al formelor concrete, incit hotarirea si tenacitatea lui au fost de multe ori de folos”. Gasim asta in cartea O viata, o lume, o epoca . V-am pregatit si o poza cu cei doi prieteni. Unchiul care mi-a marcat copilaria, prin excursii la Sinaia indeosebi, a incercat sa ma atraga spre pasiunea lui de naturalist, insa traditia familiei Erbiceanu, spre inginerie, m-a orientat in alt fel. S-au inscris impreuna in 1894 la Facultatea de Stiinte si, spunea Baznosanu despre Kiri­tescu: “fire buna, cinstita, sincera, el a fost cunoscut bine de prieteni si a fost dusmanit pe nedrept, iubit si pretuit tot timpul fara nici o sovaire”.

Ne intorcem la actul de partaj.

Da, deci a avut supararea imensa in 1960, cind i s-a demolat casa din strada Anastasie Simu, trebuind sa-si petreaca ultimii noua ani din viata intr-un apartament cu chirie, dar a fost curajos, optimist si a lucrat intr-o mica incapere din Universitate impreuna cu asistenti si colegi incit a putut sa-si realizeze tot programul stiintific pe care si-l propu­sese. Toate aceste dosare si lucrari le-a trans­mis nepotului sau, Theodor Deleanu care le-a predat la Statiunea Zoologica de la Sinaia, unde directorul Ciubuc a creat un muzeu, expunind lucrarile profesorului Baz­nosanu. Pe scurt, s-a casatorit cu Maria Bu­iucli, nepoata ilustrului Grigore Buiucliu. Au avut o singura fiica, Maria Zanfira Po­povici-Baznosanu, cunoscuta in familia nostra ca Valkirie, pentru ca a dat primele semne de viata in timpul unui spectacol la Bayreuth, unde erau parintii ei, si care s-a casatorit cu doctorul in drept, de la Iasi, Constantin Deleanu originar din Galati. A avut un singur fiu, varul meu de gradul doi, Theodor Deleanu, care s-a stins in 13 decembrie 2007, de la care am mostenit o serie de documente ale familiei.

Trec la alt membru al familiei despre care tot asa se scrie in dictionare, de data       aceasta in dictionare muzicale, si anume Maria Popovici-Baznosanu maritata pentru prima oara cu Axente tot armean, si apoi cu Andreescu, raminind vaduva de la virsta de 36 de ani. Dinsa este considerata printre precursoarele muzicii romanesti, intrucit la Iasi la Pension a avut profesori pe Caudella si Flechctenmacher si a compus sase piese, care au fost prezentate chiar la Televiziunea Romana cu ocazia centenarului sau. S-a interesat toata viata si de arta si de muzica indeosebi si a trait peste centenar, de la 1878 pina in 1981, iar de la 70 de ani dadea lectii de engleza, franceza si germana. A putut sa se mentina cu toate ca nu avea nici pensie, fiind considerata mosiereasa. Dinsa a avut din primul mariaj doi copii, doctorul neu­rolog Sergiu Axente, care s-a stins si el la 99 de ani si o fiica, Cornelia, maritata Ba­ren­doni, care s-a stins la Milano in 1996 cam pe la 95 de ani. La rindul ei, l-a avut ca fiu pe Mario, var cu mine de gradul doi, casatorit cu o englezoaica, Nerys care are doi fii, Robin si Andrea, care la rindul lui iarasi este casatorit, e cetatean italian, nu mai stie boaba romaneste, nu are habar de vreo ascendenta armeneasca, si are doua fetite: Gaia si Ilaria.

Trec la Aneta Teodorescu, alta matusa, care a facut un mariaj deosebit de reusit cu Costica Teodorescu, care isi facuse si dinsul doctoratul in Germania, si anume la Heidel­berg in domeniul financiar, facind o cariera impresionanta si devenind vice-guverna­torul Bancii Nationale a Romaniei. La rindul lui a strins din nou o avere, pe linga cea mostenita ca zestre de la sotie, poate sub 1000 ha de pamint , dar incet-incet a adunat suprafete de cca 4000 ha cu vii, cu paduri si 14 apartamente in Bucuresti. A avut un noroc cind in timpul razboiului fiind vice-guvernator, convocat la Maresalul Anto­nescu, care vroia sa faca o anumita specu­latie cu moneda, i-a raspuns, Maresale aiasta nu se poate! A fost demis, iar dupa 23 au­gust repus in functiune, pensionat in 1949 pierzindu-si toata averea, toate drepturile, nici macar pensie nu a avut, pentru ca in­tentia lui a fost aidoma cu a lui Grigore Bu­iucliu, sa-si lase averea Academiei. Vazind in ce mod cumplit a fost tratat si-a facut testamente reciproce cu matusa Aneta si au locuit ultimii zeci de ani, din ’49 pina s-au stins fiecare, in camera de alaturi. Si Tante Aneta cum ii spuneam, care se ocupa de gospodaria casei a trait aproape 100 de ani.

Alta matusa Aurelia Tatos, nascuta Po­povici-Baznosanu, era foarte cunoscuta dat fiind faptul ca Tatos era primarul orasului Falticeni (tot dintr-o familie veche arme­neasca). Au avut un fiu care s-a stins destul de devreme, la 20 si ceva de ani, au dus-o bine, mosie in Moldova, casa frumoasa re­zidentiala in Bucuresti, totul s-a nationa­lizat, si confiscat la sfirsitul anilor ’40. Radu Beligan a fost repartizat in casa lor la etaj, dupa citeva luni a coborit la parter, care era splendid, cu marmura si i-a propus un schimb de locuinta, dar in final tot au fost evacuati si ea saracuta s-a stins tot la 101 ani, intr-un azil pentru batrini.

Capitanul Gheorghe Popovici-Bazno­sanu, zis si Mosul Ghita, se pare ca a ramas la mosie, cind lumea fugea din Moldova, la finele anului ’44 iar Armata Rosie l-a im­puscat si i-a pradat  conacul. Fiul a facut tot o cariera initial militara, dupa aceea civila, s-a casatorit cu o frumoasa armeanca din Constantinopol, Etil pe nume, venita aici. Domnul Horasangian stie mai multe despre dinsa, i-a fost si lui matusa. Fiul, Razvan Baznosanu,  este un produs pur armenesc si care la rindul lui a luat ca sotie pe Carmen, tot dintr-o familie armeana. Au o fiica, Zam­fira, care a terminat recent arhitectura la Universitatea din Stuttgart. Sint, practic sin­gurii care duc numele Baznosanu mai departe.
Ioan Popovici-Baznosanu este printre cei mai harnici descendenti ai conului Mihala­che, pentru ca s-a ocupat personal de di­verse proprietati ale lui si ale fratilor lui, s-a casatorit cu Tante Catrine, asa ii spuneam. Caterina nascuta Cojocaru, a avut doua fete, Gica si Alexandra, sau Sanda, care s-a casatorit cu Puiu Gutulescu si au avut la rindul lor o fiica, Anca Gutulescu, vara mea de gradul doi si care nu are urmasi.

Rozica, cea mai mica dintre toate surorile, s-a casatorit cu Tiron, au avut o fata pe nume Maria Elena, care a facut agronomia, s-a casatorit cu un coleg pe nume Ion Lungu si la rindul lor au avut doi fii Costa­che, tizul meu si Serban. Amindoi stabiliti cu familiile in California. Serban cu care eram prieten s-a specializat in electrotehnica si in­for­matica, are o sotie sasoaica si doi copii, Marius si Sanda. Ajung in fine la bunica mea, Eufrosina, nas­cuta Popovici-Baznosanu, care s-a casatorit cu bunicul, Laurentiu Erbi­ceanu, inginer. Era atunci asistentul lui Anghel Saligny in Portul din Constanta si dupa Primul Razboi a avut rolul de a reface si extinde portul distrus de trupele bulgare, turcesti si germane. In 1923 a venit la Bu­cu­resti devenind director tehnic la Creditul Industrial . S-a stins devreme, in februarie 1936, inainte de a implini 60 de ani. Bunica si cu dinsul au avut doi copii, tatal meu in­ginerul Dinu Erbiceanu si Florica, maritata Eliade, cu varul primar al faimosului Mircea si care a implinit virsta de 93 de ani! A lo­cuit mare parte din viata in aceeasi casa, mostenita de la mama ei in strada Arcului nr. 8, gard in gard cu Biserica Armeneasca. Mama ei avea relatii bune de vecinatate cu viitorul Catolicos Vasken I. Cam asta ar fi de spus despre Popovici-Baznosanu si des­cendentii lor.

Urcind acum in istorie, ma refer din nou la profesorul Andrei Popovici-Baznosanu, care s-a casatorit cu Maria Buiucli, despre care voi istorisi. Iacob Buiucliu, care a trait intre 1809-1881, s-a casatorit cu Maria Bu­iucliu, nascuta Tosun (1816-1906). Pe vre­mea aceea cine traia 90 de ani era o raritate, dar iata ca longevitatea armeneasca este legendara. Au avut o multime de fii, printre care Grigore Buiucliu. Nascut in 1840 si a trait pina in 1912, erau descendenti ai unei familii bogate de negustori armeni din Bu­covina, supusi austro-ungari. Iacob Buiu­cliu si fratele sau fusesera impricinati in calitate de reclamanti, intr-un celebru pro­ces im­potriva postelnicului Iorgu Ghika, de la care arendasera doua mosii, Deleni si Macsut. Desi se bucurasera de sprijinul Im­periului Habsburgic, fiind supusi austrieci si ai Portii Otomane, fratii Buiucliu pier­dusera in cele din urma acest proces intins pe durata a doua decenii, intre 1837-1856. Si foarte sem­nificativ pentru istoria justitiei roma­nesti in faza ei de tranzitie de la dreptul feudal la cel modern. Caci mai presus de chestiunea de fond el purta deopotriva intr-un fel inutil de evocat aici, atit asupra prin­cipiului autoritatii lucrului judecat, introdus in |arile Romane de Regulametul Organic, cit si asupra dreptului de apel la Poarta al “suditilor” in cazul de fata al supusilor Im­periului Habsburgic. Profund atasat nea­mu­lui cu traditii stravechi de civilizatie din care cobora, Grigore Buiucliu si-a facut ase­menea parintelui sau o datorie de onoare din apararea drepturilor armenilor si  adevarului despre istoria lor afirmindu-si cu demnitate identitatea etnica si religioasa. Perfect con­stient insa ca asimilarea lor  de catre romani este ineluctabila in conditiile vietii moderne s-a comportat in consecinta: a combatut cu convingere orice de forma de anacronic izo­lationism, s-a integrat deplin in natiunea romana si a participat intens la viata ei pe toate planurile, contribuind la modernizarea si propasirea tarii in spirit european si occi­dental.

Alaturi de savantul meu coleg,  Constantin Kiritescu (in dreapta) am trait incepind cu toamna anului 1894 cind m-am inscris la Facultatea de Stiinte. Fire buna, cinstita, sincera el a fost cunoscut bine de putini si a fost dusmanit pe nedrept. Eu l-am iubit si pretuit tot timpul fara nici o sovaire. (Andrei Popovici Baznosanu)

Nu putem uita ca numele sau este legat si de construirea Catedralei din Bucuresti.

Asa este. A devenit un eminent avocat dupa ce absolvise dreptul la Iasi, apoi inalt magistrat. La 1894 a ajuns consilier la Inalta Curte de Casatie si Justitie, senator si s-a bucurat de onoruri si distinctii din partea statului roman si a familiei regale. Om de vasta cultura, meloman amator de muzica Wagneriana, i se dato­rea­za unele contributii re­mar­cabile prin eruditie si spirit critic la istoria ar­menilor, domeniul in care a pole­mizat cu B.P. Hasdeu. A lasat Acade­miei Romane o mare par­te din averea sa si o suma de cca. un milion de lei, ceea ce era enorm pentru acele vre­muri, cu reco­man­­darea de a fi folositi pentru in­curajarea studii­lor orien­tale. A intrat inca din ti­nerete, in 1866 in Juni­mea, unde era po­reclit in gluma Buiuc, reu­sind sa-i atraga acolo si pe citiva dintre fratii sai, Criste, Teodor, Ioan, Abgar zis Murzuc, dar n-a reusit sa-i con­vinga pe Artaxerx si Va­han. A ramas pentru tot­deauna fidel spiritului junimist, in plan cultural si a colaborat pina in pra­gul mortii la Convorbiri Literare. Ia­cob Negruzzi il considera drept unul dintre stilpii Junimii. S-a despartit insa in 1878, odata cu Xenopol si Va­sile Conta din pri­cina di­vergentelor de opinie in privinta revizuirii artico­lului 7 din Constitutie. Era potrivnic impamin­te­nirii in masa a evreilor proaspat veniti din Gali­tia. Grigore Buiucliu nu a fost casatorit si nu a avut copii, bogata lui ar­hiva a fost pastrata cu pioasa grija de ne­poata lui preferata, Maria Zanfira, fiica lui Andrei Popovici-Baznosanu si a Mariei nas­cuta Buiucli. Aceasta din urma fiica Sofiei, sora lui Grigore. Arhiva a ajuns dupa recentul deces al doamnei Maria Deleanu in proprietatea mea. Toate aceste date vi le-am citat dintr-o lucrare facuta de bunul meu prieten prof. Serban Tanasoca si publicata in Romania Literara , unde a putut edita 8 scrisori inedite ale lui Titu Maiorescu, bun prieten al lui Grigore Buiucliu si din fericire am gasit si o scrisoare al lui Grigore Buiu­cliu catre el. Mai am numeroase documente valoroase pentru cunoasterea istoriei… cu Alecsandri, Kogalniceanu, Vasile Conta.

S-ar putea realize poate, chiar un volum cu toate aceste scrisori.

Grosul fondului arhivistic, din care o parte fusese donat Academiei Romane dupa moartea lui Buiucliu, nu va putea fi pus pe deplin in valoare decit cu ajutorul unor specialisti in limba si istoria armenilor. Titu Maiorescu avea o veneratie pentru Grigore Buiucliu, care era celebru pentru intransi­genta si corectitudinea de care dadea do­vada la Curtea de Casatie.

Dvs in ce moment al vietii ati fost mai atasat, sa zicem, de aceasta latura arme­neasca a familiei.

De mic am fost foarte apropiat de bunica Eufrosina. Nu mi se spuneau prea multe, nu mai stiau armeneste, se pare ca la nivelul lui Iacob si Grigore Buiucliu mai stiau, in timp ce Baznosenii nu mai stiau. De altfel Mihalache facuse foarte putine clase de scoala, dar a devenit mare om de afaceri, autodidact. Nu ma indoiesc ca ar fi stapinit franceza, cum o stiau toti; am vazut corespondente in franceza intre el si fiii sai. V-am aratat si un arbore genealogic facut de bunicul, Laurentiu, care nu s-a prea preo­cupat de Baznoseni, avea alte relatii cu Densusienii, Culienii, etc.

Simteati o atmosfera armeneasca in casa?

Mergeam saptaminal la bunica, locuinta ei fiind gard in gard cu Biserica Arme­neas­ca, auzeam clopotele, mai mergeam la cite o slujba, desi Erbicenii tineau foarte mult la originea romana a familiei, insa nu au avut nimic, niciodata impotriva armenilor pentru ca au fost intotdeauna buni cetateni si s-au asimilat in spatiul romanesc. As mai vrea sa amintesc ca m-am ocupat si de memoria fra­telui bunicii mele. Un rol important l-a avut varul meu, Razvan, care a reusit sa asiste la manifestarile omagiale dedicate unchiului nostru, Andrei Popovici Baznosanu. I s-a ridicat si un monument in comuna Baznoa­sa, unde s-a nascut, iar o scoala a fost bote­zata cu numele lui. Imi pare rau ca am pre­dat toate insemnarile lui foarte interesante. Spunea acolo printre altele; hazardul este un aranjament de intimplari pe care Dumnezeu refuza sa le semneze. De asemeni am fost rugat de matusa Maria Zanfira Deleanu sa predau anumite documente ale Buiucliilor la San Lazzaro degli Armeni, la Venetia, inclusiv un arbore genealogic splendid, scris in armeana din care, imi pare rau, nu intelegeam nimic si care era desfasurat pe multe generatii. M-am dus in martie 2003 cu o mica scrisoare si cu aproape doua kilograme de acte pe insula San Lazzaro.

Ce continea toata aceasta arhiva?

Foarte multe documente vechi arme­nesti si religioase care, evident, ramasesera la Buiucliu. Nu neaparat legate de familie. In acelasi timp nu stiu daca cineva a utilizat fondul aflat la Academie, intrucit sint sute de carti acolo, armenesti cit si romanesti.
Intrebarea este daca cineva a avut acces la ele, intrucit, sa nu uitam, in perioada co­munista, unele arhive nu puteau fi  cercetare.
Posibil, intrucit si fondul Constantin Er­biceanu, al istoricului si teologului – stra­bunicul meu, predate in 1913, am impresia ca n-a fost prea studiat.
Pornind de la interesul meu pentru aceste radacini armenesti, intotdeauna m-am interesat, pe masura ce am avansat in virsta, de istoria armenilor, de arta lor. Astfel, am profitat in calatoriile mele, atit in viata particulara cit si in cea profesionala, si pentru firma la care am lucrat, sa des­copar cit mai multe lucruri despre armeni. In 1984 am fost la Ierusalim si vizitind ora­sul vechi, care pe atunci era o oaza de pace si liniste, m-am dus la Patriarhia Armeana, la Biblioteca Armeneasca care era accesi­bila publicului. Am vazut acolo o splendida expozitie cu sute de fotografii reprezentind toate vechile biserici si monumente din Armenia istorica si din Cilicia si care toate fusesera distruse, unele destul de tirziu, cam prin 1924. In biblioteca era un tinar stagiar, venit din Statele Unite, cu care am discutat, si un preot, mi s-a parut ca e seful biblio­te­cii, cu care am stat mai mult de vorba. S-a declarat foarte incintat de cunostinta, mai ales ca bunica mea fusese vecina cu Vasken, care era Catolicosul tuturor armenilor. Apoi imi amintesc ca, in 1996 am ajuns la Ere­van, de data aceasta in interes de serviciu si aveam o scrisoare de introducere din partea matusii Deleanu la Catolicos. Din pacate Vasken se prapadise cu un an si ceva inainte, insa m-a primit cu mare simpatie si incre­dere Catolicosul Karekin I. Am vorbit cu el in franceza, intrarea fiindu-mi mijlocita de un coleg de la firma germana la care lu­cram, Ara Sulukjian. Se pare ca e un nume turcit. Am vizitat Ecimiadzinul, frapindu-ma asemanarea cu Catedrala Armeana din Bucuresti.

Buiucliu de fapt l-a trimis pe arhitectul Catedralei Armene din Bucuresti, Maima­rolu sa studieze planurile Ecimiadzi­nului pentru construirea unei noi catedrale aici…

Am beneficiat de o primire cor­diala, am fost foarte incintat sa vad o parte din adevarata lance (Lancea lui Longinus) cu care a fost impuns Iisus Hristos, tot tezaurul de la Ecimiadzin, apoi am avut un ghid care ne-a dus, timp de doua zile sa vizitam mormin­tul calugarului Mesrop Mastot, ma­nastirea Ghegard, Templul de la Garni. Am vazut foarte multe lucruri fru­moa­se, am revazut-o pe ministra mediului din Armenia, doamna Danielian, care ma vizitase si la Frankfurt. Am fost si la restaurant unde am baut vin geor­gian si cognac armenesc. De altfel cei de la minister m-au vizitat la Frank­furt. Ca o paranteza, m-a amuzat un amanunt legat de numele directorului din Ministerul Energiei, dl. Mels Ago­pian. Dupa ce am iesit in oras, am fa­cut shopping, ne-am imprietenit si i-am spus: Domnule Agopian, numele acesta Mels imi pare foarte bizar, nu e nici crestin, nu e nici armean, ce inseamna asta? Mi-a ras­puns, Parintii mei, ca sa se puna bine cu Partidul Comunist mi-au dat initialele lui Marx, Engels, Lenin si Stalin. Era foarte jenat. Am fost si la lacul Sevan si in drum spre Ghegard am vazut muntele Ararat, care par­ca era Fuji Yama, dar mult mai inalt, cu piscul inzapezit. Am fost la Monumentul Genocidului. Colegul meu Sulukjian este descendent dintr-o familie ce a fost aproape in intregime exterminata. Zece copii au mu­rit, dar bunicii au ajuns intr-un tirziu la Bag­dad, unde tatal lui se nascuse in 1923…
In masura posibilului mi-a placut sa ajut tineri armeni dotati, unul dintre ei mi-a fost stagiar venit din Franta la Frankfurt. Il che­ma Garik Brutian, originar din Erevan, a mers in Franta pentru un masterat, care s-a transformat incet-incet in doctorat, s-a casa­torit, l-am vizitat ca inginer-sef al unei fa­brici de ciment la Avignon iar acum este om de afaceri undeva in nordul Frantei. Era un element supradotat.

Pe unde ati calatorit in lume, ati mai intilnit armeni?

Tata era foarte bun prieten cu un fost coleg de liceu numit Ardaches Sarian, care a plecat de aici si a mostenit de la unchiul sau o fabrica in Canada. La fiecare excursie venea si la mine la Frankfurt si facea anual un soi de migratie intre Canada, Florida, unde avea o vila si Buenos Aires, unde avea doi fii casatoriti, cu nepoti. Ca sa-i fac pla­cere ii trimiteam de pretutindeni din lume carti postale. I-am trimis si o ilustrata de la cimitirul armenesc din Singapore. A ramas surprins. Pretutindeni in lume se gasesc ar­meni, au o Diaspora dintre cele mai disipate.

Chiar si in Alaska sint! In Turcia ati fost?

Sigur ca da, in general am mers pe ur­mele Bizantine, sau ale antichitatii grecesti. Am vazut vechile biserici, nu am ajuns la Ani. Eu de fapt sint inginer si fiind si mare meloman si fiind sef de serviciu cu achi­zi­tiile in Europa Centrala si de Est, trebuia sa gasesc proiecte cu finantare internationala in Comisia Europeana sau BERD. S-a scos la licitatie un studiu despre centrala nuclea­ra de la Medzamor, care era destul de afec­tata dupa cutremurul din 1988. Deskofficer-ul era cam nehotarit pentru ca i se pareau ca sint doua firme cam egale: EDF-ul francez si cu noi si nu era hotarit cui sa atribuie proiectul. Eu am insistat ca sintem specia­listi, ca sintem foarte competenti dar el, cam sovaia. In final mi-a dat un telefon sa-i mai spun argumente in favoarea obtinerii acestui studiu. Nu era foarte mare lucru, jumatate de milion de ECU (nu erau inca euro), i-am spus de originea mea armeana, ca ma inte­reseaza, ca sa aflu ca e si el este meloman. Cind mi-a telefonat i-am spus ca sint si mem­bru al societatii Donizetti si ca opera nationala cintata la Erevan este Poliuto de Donizetti, pe libret dupa Polyeucte de Cor­neille, in care primii crestini armeni sint sa­crificati in perioada domniei lui Diocletian. Asta l-a uimit si am cistigat proiectul!

Tot in legatura cu asta vreau sa amintesc de ultima mea vizita la Istanbul in 2005. Convenisem cu domnul Alexander Wea­ther­son, presedintele Societatii Donizetti sa gasesc, daca e posibil, mormintul fratelui lui Donizetti pe nume Giuseppe Donizetti, care stabilindu-se la Constantinopol a de­venit seful muzicii militare a Sultanului  Abdul Hamid si a fost coplesit de onoruri. S-a prapadit acolo, in 1856, mult dupa fra­tele lui Gaetano, fiind inmormintat in cate­drala din oras. Am gasit o biserica, Sfintul Anton dar mergind acolo era greu sa obtii de la turci informatii; din fericire la standul unde se vindeau luminari era un stagiar ro­m`n, care mi-a spus ca mai exista ceva pe undeva pe linga hotelul Hilton, deci dincolo de Cornul de Aur. Profesorul Weatherson o rugase si pe faimoasa soprana turca Leyla Gencer sa-i gaseasca mormintul acestui Do­ni­zetti dar ea nu a fost capabila, cu toate ca era originara din oras. Am ajuns la hotelul Hilton, am aflat ca in apropiere este un birou turistic de unde am primit informatii ca exista o biserica catolica in vecinatate si anume in cadrul colegiului Notre Dame de Sion, care insa era inchis fiind  vacanta de vara. Am fost acolo, am sunat o data, de doua ori, de trei ori si in fine mi-a raspuns o doamna in virsta, de origine armeana. Vorbind franceza am intrebat-o de una de alta si cind i-am povestit cu ce scop am venit si ca am si rude armenesti, s-a invio­rat, a spus ca o sa-l cheme pe administra­torul cu cheile.

Intr-adevar a venit repede un armean mic, care vorbea turca si armea­na (limbi pe care nu le posed) dar care m-a dus, nu in catedrala neinteresanta pentru mine, ci intr-o cripta speciala unde, bijbiind in intuneric, am gasit, in final, monumentul lui Giuseppe Donizetti. Am facut poze si am publicat toata descoperirea in Buletinul Societatii Donizetti. Bineinteles ca armeanca n-a servit-o pe turcoaica Leyla Gencer si de aici toate aceste cautari.
In incheiere vreau sa revin la Andrei Popovici-Baznosanu, care fiind naturalist avea o relatie prioritara cu regele Ferdinand, pasionat de stiintele naturale si de fiecare data cind erau probleme cu finantarile la Universitate era convocat ca expert. Iata aici un extras din Universul 4.02.1924: „Majestatea Sa Regele, in interesul ce-l poarta laboratoarelor institutiilor experi­men­tale universitare a chemat in audienta pe domnii Pangratti, rectorul Universitatii din capitala si Andrei Popovici-B`znosanu pro­fesor la facultatea de stiinte, audienta a durat doua ore si Regele s-a interesat de aproape fiecare chestiune expusa si a mai discutat cu domnii profesori asupra socie­tatilor stiintifice din Rom`nia. Se stie ca in toate tarile din apus s-au creat parcuri natu­rale, monumente ale naturii, portiuni de culture, cimpie si rezervatii. Domnul profe­sor Baznosanu a prezentat Suveranului din partea societatii naturalistilor doua specii noi de plante descoperite in cursul verii trecute, in Dobrogea de doi membri ai so­cietatii…>

Stimate domnule Erbiceanu am senzatia ca discutia cu dumneavoastra poate conti­nua la nesfirsit. Si asta pentru ca atunci cind mostenesti trecutul unei astfel de familii practic ai in spate o istorie al carui sfirsit nu a fost scris inca. Cu siguranta vom mai sta de vorba pentru ca, daca vreti, aceasta istorie poate deveni si subiectul unui roman.
Va multumesc.

Ne revedem in prima jumatate a lunii mai. Intre timp voi revedea spectaculosul Muzeu Ghulbenkian din Lisabona in drum spre Arhipelagul Azore.

  • 4
  •