Mihai Stepan Cazazian

Interviu cu baritonul Eduard Tumagian

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Destinul?! Destinul s-a numit de asemenea Stela, soţia mea care m-a sprijinit în toate, dar mai ales în meserie, fiindu-mi criticul cel mai sever dar mai ales  omul care a crezut în calităţile mele.

 TUMAGIAN, aşa a apărut pe afişele marilor scene ale lumii baritonul român de origine armeană cunoscut publicului român sub numele de Tumageanian. Prescurtarea numelui i-a purtat noroc în carieră, căci iată ce scrie criticul francez G. Verdier: „Baritonul român Tumagian este pe cît de emoţionant, pe atît de pasionant. O voce frumoasă, servită de o exemplară inteligenţă de construcţie a rolului.La Tumagianmuzicalitatea nu este niciodată sacrificată, nici pentru lirismul cel mai pur”.

St. Cazazian  MAESTRE cine v-a deschis drumul muzicii?

E. T. – Provin dintr-o familie de oameni care iubeau muzica, mătuşa mea fiind marea soprană Arax Săvagian, prim solistă a Operei Române Bucureşti. Părinţii mei cîntau în corul bisericii armene din Bucureşti unde am cîntat şi eu foarte mulţi ani ca solist chiar şi atunci cînd eram prim solist al Operei Române. Mama mea avea o foarte frumoasă voce de soprană, scria poezie şi iubea foarte mult arta, lucruri pe care mi le-a transmis şi mie, cred că dînsei îi datorez dragostea pentru literatură şi setea de cultură. Îmi doream să ajung pictor, am luat şi lecţii cu Cik Damadian, şef de orchestră, pianist, ziarist! De altfel am fost colaborator ca reporter la „Nor Ghiank”!

Pe la 14 ani, cam tîrziu, am început studiul pianului, mi se dezvolta gustul pentru muzica simfonică şi aveam înclinaţie pentru muzica germană. Cam pe la 17 ani – cînd începe să se formeze vocea – profesoara mea de pian Cecilia Manta auzindu-mă solfegiind, mi-a dat ideea să vocalizez şi am început primele lecţii cu mătuşa mea.

Am avut o voce care atrăgea atenţia prin timbru nu prin volum, deci a trebuit să muncesc pentru a-mi construi vocea. În conservator m-am orientat spre lied şi oratoriu absolvind cu această specialitate, la clasa marilor profesori Secăreanu şi Aurel Alexandrescu avînd de asemenea profesor la canto pe maestrul Viorel Ban.

Absolvent de lied, am fost totuşi repartizat din Conservator direct solist al Operei Române din Bucureşti. Pentru timpurile acelea era un lucru mare, dar care te obliga la performanţă! Am continuat să studiez şi să caut profesor care putea să-mi rezolve problemele notelor acute luînd lecţii cu maeştrii Enigărescu, Gabor, care m-au ajutat foarte mult.

Am obţinut să mă audă maestru Tasian care mi-a spus: eşti un bariton cu o voce foarte frumoasă, ai muzicalitate, cantilină, acutul se rezolvă pe scenă dacă vei studia rolul, aşa încît să nu te gîndeşti decît cine eşti în seara respectivă.

Nu am luat decît trei lecţii cu dînsul încercînd să aplic ceea ce mi-a spus. Am căutat să mă documentez foarte mult înaintea abordării unui rol, am citit foarte mult – mai ales istorie aceasta fiind „hobby-ul” meu – şi am încercat să aplic ceea ce învăţasem de la marii mei profesori Rînzescu, Cotescu, Lupescu, Gropseanu, aceea că există două modalităţi de a aborda un rol: fie de a aduce personajul la tine, fie ca tu să mergi către personaj sau cum spunea Şaliapin: „Tu nu trebuie să plîngi, trebuie să faci publicul să plîngă”. Tot el spunea: „Nu se cîntă cu vocea ci cu inima”! Pe aceasta am încercat să mizez şi eu! Pentru asta mi-au fost mai apropiate rolurile de „tată” din „Rigoletto”, „Traviata”, „Luisa Miller”, „I due foscani” şi pe „Nabucco” îl tratez ca pe un părinte, deşi povestea lui este istoria unei conversiuni.

M-am simţit bine de asemenea în roluri ca Macbeth, Iago din Otello, Scarpia din Tosca, foarte interesante din punct de vedere psihologic, sunt cazuri maladive, clinice, morbide care reclamă numeroase nuanţe, culori vocale şi o tensiune dramatică. Sînt roluri care necesită o implicare emoţional-psihologică care te consumă, dar îţi oferă mari satisfacţii. O astfel de satisfacţie am avut-o cînd în Anglia la un spectacol de „Rigoletto” pus în scenă de maestrul Pintilie a asistat şi marele maestru Liviu Ciulei, care la sfîrşitul spectacolului a venit în cabina mea şi mi-a zis: Bravo! M-aţi emoţionat atît cu vocea cît şi cu interpretarea, cu cine aţi studiat, cu Goangă sau cu Tasian, pentru că aveţi ceva din amîndoi. Am fost copleşit de emoţie!

St. Cazazian – Sînteţi un cîntăreţ complex, vocea dumneavoastră dovedeşte resurse de expresie, dar are şi luminozitate şi linia de bravură a marilor efuziuni lirice. Aţi abordat nu numai operă dar şi lied şi oratoriu. Cum vă apropiaţi de aceste genuri?

E. T. – Mai întîi pentru că este specialitatea mea de bază. M-a ajutat şi cunoaşterea limbilor străine. Vorbesc cîteva printre care şi limba armeană pe care am învăţat-o la şcoală, şi ca o paranteză vă spun că Siruni cînd a ieşit la pensie m-a recomandat în locul lui şi am primit în scris dela Universitate această ofertă!

Pentru înregistrări mi-am grupat liedurile pe anumiţi autori! Plăcîndu-mi foarte mult poezia, de exemplu, le-am grupat pe autori francezi simbolişti, impresionişti, pe texte pe care au scris şi compozitori români.

Am înregistrat de exemplu un ciclu de lieduri după Paul Verlaine, Ch. Baudelaire, Sully Prudhomme. Am cîntat şi înregistrat foarte multă muzică românească de compozitorii Bentoiu, Doru Popovici, Enescu, Aurel Stroe, Mihaela Vosganian, Paul Constantinescu şi alţii. Am avut o colaborare foarte fructuoasă cu Radiodifuziunea Română care mi-a dat ocazia să-mi realizez visul de a interpreta pe scenă lucrări ca „Damnaţiunea lui Faust” în două ediţii (cu Badea şi Dietrich) “L’enfent Prodige”, „Romeo şi Julieta” de Berlioz, ciclurile de lieduri  de Ravel şi J. Ibert cu Mandeal, cele 4 lieduri de Musorski, „Reqviemul” de Brahms, Haydn şi alţii. De asemenea pentru prima oară în România opera „Simone Boccanegra”, „Gioconda”, „Puritanii”, „Stifalio” „Macbeth”, duete cu Mosiuc, Mihaela Vosganian, Paul Constantinescu etc.

St. Cazazian Vorbiţi de înregistrări la Radio Bucureşti dar aveţi încă multe înregistrări care circulă pe piaţă!

E.T. – Am înregistrat „Război şi Pace” cu Vişnevskaia la pupitru Rostropovici, „Boema” de Leoncavallo la Radio France, duete cu Aragal, „Madame Butterfley” cu E. Moldoveanu, „Ottelo” cu Martinuci, „Falstaff”, filmele din concertul cu Domingo la Wimbley Arena, „Luisa Miller” cu J. Anderson şi Plishka, „Rigoletto”, „Cavalleria rusticană” şi „Paiaţe”,  „Gianni Schicchi”, „Traviata” cu Văduva, o artistă cu care m-am simţit foarte bine. Am cîntat „Traviata” cu foarte multe soprane dar ce a transmis această artistă nu mi s-a mai întîmplat ; la duetul cu ea mi-au dat lacrimile. Spun asta nu pentru că şi ea mi-a făcut un mare compliment adică la emisiunea „Profesioniştii” a doamnei Vodă, întrebată fiind „dacă eraţi bărbat ce voce aţi fi vrut să aveţi”, a răspuns „bariton cu timbrul minunat al lui Tumageanian!

St. Cazazian Vorbeaţi de pasiunea din tinereţe pentru muzica germană dar sunteţi cunoscut ca unul din „Marii baritoni verdieni”. Aţi cîntat de asemenea foarte multă muzică veristă de Puccini, Italo Montemezzi (L’amore dei tre re), Leoncavallo etc, bel canto Belinni, Donizetti, muzică franceză (ca o paranteză aţi cîştigat premiul I, Poulenc la Paris), germană, ne aducem aminte cu nostalgie de Tannhauser”-ul dumneavoastră, muzică rusă (Oneghin, Igor etc), lucrări vocal simfonice, lieduri etc. Puţini cîntăreţi au abordat atîtea stiluri! A fost o alegere sau întîmplare?

E.T. – Aşa cum v-am spus că-mi place studiul eu aş fi fost în stare să cînt tot ce s-a scris pentru bariton!

Că voi ajunge să cînt aproape toate operele lui Verdi şi Puccini şi aşa de multe ori nu am crezut la început! Aşa cum nu am crezut că vocea va căpăta volumul pe care l-am dobîndit şi care mi-a permis să fac faţă!

St. Cazazian Ce v-a ajutat în desăvîrşirea carierei dumneavoastră în afară talentului, datele glasului, temperamentul scenic, munca, şcoala românească de canto ori destinul?

E.T. – Consider şcoala românească una din cele mai bune, pentru că noi ca studenţi am primit o educaţie complexă la conservator. Studentul la canto avea cursuri de pedagogie, de metodica predării cîntului, de filozofie etc.

Fireşte m-a ajutat şi destinul, contracte cu teatre mari: Scala din Milano, Covent Garden Londra, Paris (Bastille, Garnier, Radio France etc), Berlin, Viena etc., etc., evoluţii pe podiumul de concerte la Carnegie Hall din New York – „Nabucco” cu New York Philharmonic Orchestra dirijată de Ricardo Mutti –  „Beatrice di Tenda” de Bellini şi “Gioconda” tot la Carnegie Hall, Salsburg, Orange, Tel Aviv etc. La toate astea se adaugă arta în management a impresarei mele Luiza Petrov soţia basului Petre Petrov. Sunt de asemenea oameni care m-au marcat, care mi-au fost un sprijin moral şi nu numai precum Vehapar Vasken I, Arşavir Glorighian, Siruni şi prietenul şi colegul meu părintele Baronian. Destinul?! Destinul s-a numit de asemenea Stela, soţia mea care m-a sprijinit în toate, dar mai ales în meserie, fiindu-mi criticul cel mai sever dar mai ales omul care a crezut în calităţile mele. Datorită acestor calităţi am cîştigat atîtea concursuri internaţionale şi am fost recompensat cu numeroase distincţii printre care ordinul Naţional de Merit în grad de „Comandor”, „Mare Ofiţer”, Premiul Gloriei în Arta lirică oferit de Uniunea Criticilor Muzicali din România, Cetăţean de Onoare al oraşului Montpellier etc.

Eduard Tumageanian alături de Catolicosul Vasken I

St. Cazazian Sunt convins că cititorii ar vrea să ştie mai multe despre cariera dumneavoastră de 40 de ani.

E.T. – În foarte multe interviuri mi s-a cerut să vorbesc despre cariera mea. Vă mărturisesc că nu mă simt foarte comod să mă laud şi pentru asta sunt acuzat de „modestie”. Cînd mi s-a cerut să susţin cursuri de Master classla Opera din Bucureşti la început am refuzat pentru că am considerat timpul prea scurt pentru a învăţa ceva, eu ştiind cîtă muncă şi cît timp îţi ia această meserie! Am acceptat în final pentru a le vorbi tinerilor solişti ai Operei din Bucureşti (care sunt foarte talentaţi) despre faptul că se poate ajunge foarte sus în ierarhia valorilor dacă munceşti, eu fiind un exemplu.

O succintă trecere în revistă a carierei mele a realizat-o într-un articol domnul Costin Popa în 1995 şi republicînd acest articol am satisface, parţial, curiozitatea cititorilor. Este adevărat că după data publicării acestui material  am continuat să cînt mult.

la Biblioteca Dudian – 5 februarie 2002 – cu ocazia acordării premiului UAR împreună cu Arhim Zareh Baronian

St. Cazazian Maestre, 70 de ani este o vîrstă plină de realizări, întîmplări, dacă ar fi să începeţi încă o dată, aţi repeta totul, ce vă mai doriţi?

E.T. – Foarte multe lucruri le-aş repeta, dar sunt sigur că tot Dumnezeu le-ar conduce încă odată pe toate! Ce mi-aş dori? Sănătate mie, familiei şi la toată lumea, armonie între oameni, Pace!

St. Cazazian Noi vă dorim acelaşi lucru. La Mulţi Ani!

  • 1
  •