Vartan Martaian

INTERVIU BLOOMBERG / Serj Sarksian: „După războiul de patru zile nu este logic să vorbim despre negocieri”

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

 

bloomberg

Am dori să vorbiți despre ciocnirile ce au avut loc în ultimele zile în Karabagh. Care este cauza, după opinia Dumneavoastră, și sînteți oare îngrijorat cu privire la această chestiune?

Mai întîi trebuie să spun că în aceste zile pe front domnește un calm relativ. De pildă, alaltăieri azerii au încălcat regimul de încetare a focului de 74 de ori, iar din partea armeană am răspuns de 12 ori. În această noapte l-au încălcat de 54 de ori, am răspuns de 14 ori.

Lipsa răspunsurilor este condiționată de intensitatea și ținta acțiunilor azere. Dacă facem o comparație între aceste cifre, în perioada dinaintea războiului de 4 zile au fost zile în care azerii au încălcat încetarea focului de 250 de ori, iar în timpul ostilităților, în acele 4 zile, de ambele părți, de aproximativ 30.000 de ori.

Desigur, nu aveam informații exacte că ziua de 1 aprilie poate fi începutul unor asemenea evenimente, iar dacă aveam, cu siguranță azerii ar fi suferit pierderi foarte mari, iar nu ar fi putut ocupa nici acești cîțiva metri pe care i-au cucerit. Armata de apărare a Karabaghului avea date că în acea seară se așteaptă din nou acțiuni din partea grupurilor diversioniste azere, dar nu se știa cu exactitate unde, pe ce segment [al liniei de contact]. Acesta este un segment de peste 200 de km și era greu de stabilit unde se puteau petrece aceste evenimente.

Și astfel, noaptea, în jurul orei 3:00, la nord și la sud au început să acționeze grupuri de comando. Dar, după cum a devenit limpede în ziua următoare ori după cîteva ceasuri, grupul de comando pătrunsese în spatele liniilor noastre și se apropia de satul Taliș, unde întîlnise patrula noastră și se angajase în luptă. În paralel, și în prima linie azerii începuseră să atace. În timpul luptelor unitatea noastră din nord nu a putut, în prima zi, să treacă la apărare totală. Imaginați-vă ce bombardament avea loc pe acest mic segment, care era îndreptat nu numai asupra pozițiilor din prima linie, ci și asupra spatelui, asupra locului de staționare permanentă a trupelor, asupra populației civile, și era necesar să-i adăpostim pe acești oameni.

Deja după cîteva ore, dimineața la ora 6:30, asemenea atacuri au început pe toată lungimea frontului, cu utilizarea masivă a artileriei, tancurilor, aparatelor de zbor fără pilot (dronelor), elicopterelor, dar armata de apărare reușise deja să treacă la apărare și nicăieri azerii nu au avut nici un succes.

Scopul lor era evident. Scopul era, în mare, planul lor maximal, soluționarea chestiunii Karabaghului pe cale militară.  Adică, cu ajutorul grupurilor de comando și al soldaților aflați pe front să producă o spărtură în orice punct al apărării, după care, introducîndu-și rezervele prin această spărtură, să se extindă și să ocupe porțiunea maximă pe care o puteau atinge, și să prezinte un ultimatum. Planul minimal era, desigur, să obțină un succes mare în orice loc, să pătrundă cîțiva zeci de kilometri, poate să și încercuiască cîteva din unitățile noastre și populație civilă, și să ne provoace mari pagube. Atunci noi, după crezul lor, probabil că ne-am fi adresat diferitelor foruri, diverselor personalități, aliaților și le-am fi cerut azerilor să oprească operațiunile militare. Dar, după cum au arătat evenimentele, planurile azerilor au eșuat în totalitate, și am ajuns la situația pe care o avem astăzi.

Desigur, ceea ce am spus nu are bază factuală, dar anumite circumstanțe indică ceea ce v-am spus. De pildă, din elicopterul doborît soldații armatei de apărare au scos hărțile piloților, pe care sînt notate foarte clar țintele pe care trebuia să le lovească acei piloți, acel elicopter, iar acestea se află destul de adînc în apărarea noastră.

2884754159ba7deb86c7344a1c3cd656A doua și a treia zi, anumite mijloace de informare azere, despre care noi știm sub auspiciile cărei structuri se află, publicau materiale cum că Talișul este în mîna lor, cum că soldații lor sînt la Taliș, cum că soldații lor sînt la Fizuli și altele. Despre aceasta vorbesc declarațiile oficiale ale ministerului apărării [al Azerbaidjanului], cum că ei deja au cucerit cîteva localități, cum că trupele lor înaintează cu succes. După opinia mea, se rupsese legătura între coordonatorul mijloacelor de informare și coordonatorul trupelor. Iar planul inițial se pare că le era cunoscut amîndurora.

La încheierea operațiunilor militare, nu era prea limpede, oare toate teritoriile au fost recuperate, sau cîteva mici teritorii au rămas în mîna azerilor?

Deja în a patra zi, cînd s-a stabilit încetarea focului, era evident că azerii au avut anumit succes în nordul și sudul frontului nostru, al armatei de apărare.  Acestea sînt porțiuni foarte mici, nu au nici o însemnătate strategică, și era foarte posibil ca luptătorii armatei de apărare să recucerească acele poziții, dar, pentru a evita pierderi suplimentare, nu au recurs la această măsură.

Cred că ar fi potrivit să descriem acele patru zile drept război, dumneavoastră ați fost de acord că acela a fost un război, nu atacul unei părți asupra celeilalte. Cum s-a ajuns la încetarea focului? Rusia a fost foarte activă, oare a fost aceasta intervenția Rusiei, ca să garanteze că războiul nu va contiua?

Într-adevăr, acele patru zile nu le consider o încălcare a regimului de încetare a focului, ci le consider un război de patru zile, întrucît încălcare a încetării focului poate fi considerat cazul în care răsună cîteva focuri de armă, cînd sînt folosite armele utilizate și în trecut etc. Dar în aceste patru zile s-a recurs la arme de calibru mult mai mare și mai distrugătoare, precum [lansatoarele multiple de rachete rusești] Smerci și TOS, cele israeliene LOR, arme grele turcești, de calibru mare, și toate tipurile de artilerie, pînă la 152 mm. Despre ce încălcare poate fi vorba, de vreme ce la operațiuni au participat cîteva sute de tancuri?

Iar ostilitățile au încetat în felul următor: pe șeful Statului nostru Major l-a sunat șeful Statului Major al Rusiei și i-a spus că partea azeră este de acord să înceteze operațiunile militare, sînteți de acord și dumneavoastră să încetați operațiunile militare în data de 5 a lunii la ora 11? Pînă atunci conducerea politică și militară a Azerbaidjanului declarase în două rînduri că ei sînt gata să înceteze ostilitățile. Iar șeful Statului nostru Major s-a deplasat la Moscova, la Moscova a avut loc o întîlnire a șefilor Statelor Majore ale Armeniei, Azerbaidjanului și Rusiei, la care s-a ajuns la înțelegerea pur verbală de a nu mai trage. De ce spun de a nu mai trage și nu spun încetare a focului? Deoarece noi spuneam că trebuie nu să stabilim un armistițiu, ci să revenim la armistițiu, în legătură cu care semnasem un acord în 1994, acord pe care îl întărisem printr-un nou acord în 1995. Și, după cum vedeți, pînă acum se păstrează această înțelegere, deși încălcările continuă. Dar trupele nu au fost retrase, artileria și tancurile nu au fost retrase, și în fiecare clipă se poate repeta ceea ce s-a întîmplat. Probabil la o scară și mai mare.

De atunci încoace Rusia a fost foarte activă în plan diplomatic. Serghei Lavrov a fost la Baku, unde a spus că a venit cu propuneri. Mai înainte Dumneavostră v-ați întîlnit la Erevan cu domnul Lavrov. Adusese acesta propuneri pentru soluționarea conflictului, și au fost propuneri pe care vi le-a prezentat și despre care Dumneavoastră ați considerat că pot duce la negocieri?

Nu, eu cred că nu este corectă o astfel de apreciere, întrucît vizitele lui Lavrov fuseseră convenite dinainte. Eu cu două luni înainte știam că Lavrov trebuia să vină la Erevan pe 21 aprilie. Dar cred că este corectă cealaltă concluzie, aceea că Rusia este activă în această direcție, iar Rusia a fost mereu activă în procesul de negociere.

Eu eram sigur că, în acest moment, Lavrov nu putea aduce vreun document sau vreo propunere, deoarece Lavrov este un diplomat foarte experimentat și înțelege foarte bine că, după războiul de patru zile, nu este logic să vorbim despre negocieri. Și Lavrov, și miniștrii de externe și președinții celorlalte țări din copreședinția Grupului de la Minsk știu foarte bine cine a început ostilitățile și cu ce scop, și după atîtea [petrecute] nu ar fi fost corect să ne propună să începem negocieri. Este evident că la un moment dat, e totuna, vor fi negocieri, dar acum situația este cu totul alta, iar eu i-am prezentat lui Lavrov perspectiva noastră asupra problemei după evenimentele petrecute.

Această etapă a negocierilor am început-o cu 9 ani în urmă, în 2007, și din acești nouă ani cel puțin patru au fost ani cu negocieri intense. Pe atunci o implicare activă a avut-o și președintele Rusiei, actualul prim-ministru, Dmitri Medvedev, și de multe ori multora li se părea că sîntem deja aproape de semnarea unui document, iar înainte de întîlnirea de la Kazan din 2011 aproape toți erau convinși că atunci se va semna un document. În așa măsură, încît președintele Statelor Unite și cel al Franței m-au îndemnat pe mine și pe Aliev să fim deciși și să semnăm acel document la întîlnirea ce urma să aibă loc cu participarea directă a președintelui Rusiei. Specialitatea mea nu este ghicitul, dar înainte de acea întîlnire îi spusesem deja lui Lavrov că nu trebuie să aibă așteptări atît de mari și că azerii nu vor semna documentul.

De ce? Deoarece deja de cîteva dăți documentul era aproape gata, dar de fiecare dată Azerbaidjanul refuza [să-l semneze]. Dar în timpul întîlnirilor noastre directe cu Aliev deja vedeam că el era înclinat spre rezolvarea pe altă cale a problemei, lucru de care deja mă convinsesem. Dacă ne uităm în urmă vom vedea că era în perioada în care Azerbaidjanul începuse încet-încet să se îmbogățească și vorbea deja despre mari bugete militare. Adică aceste evenimente erau de așteptat, și despre acest lucru noi am vorbit de nenumărate ori, ani la rînd, ne adresam liderilor țărilor mediatoare, spunîndu-le că momentul devine propice pentru ostilități și că este timpul să se întreprindă măsuri de încredere, e timpul să se exercite un control, e timpul să facă declarații directe despre cine încalcă regulile armistițiului.

Îmi permiteți să vă întreb, în presa rusă au fost numeroase relatări despre aceea că o parte din propunerile lui Lavrov prevăd retragerea forțelor armene din teritoriile azere din vecinătatea Karabaghului și într-un fel sau altul prezența trupelor de menținere a păcii rusești în acea zonă. Există așa ceva acceptabil pentru Armenia și s-a dezbătut vreodată așa ceva?

Nu este așa, dar înțeleg ce spuneți. Și acest lucru avea o anumită bază, dar voi spune sincer, ca să sune corect: acei jurnaliști care întocmeau acele articole nu își imaginau foarte bine situația și aveau puține informații. Din această cauză ceea ce spuneau era, într-un fel, o zăpăceală ininteligibilă.

La ce mă refeream cînd spuneam că avea bază: într-adevăr, principiile de la Madrid presupuneau un anumit tablou, iar documentul de la Kazan era întocmit pe baza principiilor de la Madrid, fiind deja mult mai cuprinzător. Acela presupunea recunoașterea de către Azerbaidjan al dreptului la autodeterminare al poporului din Karabagh, pe calea liberei exprimări a voinței, și se spunea că această liberă exprimare a voinței trebuia să aibă neapărat putere juridică. Dar nu era prevăzut un termen la care trebuia să aibă loc această liberă exprimare a voinței. Iar poporul din Karabagh primea un statut provizoriu pentru acea etapă temporară, adică de la semnarea documentului pînă în momentul desfășurării liberei exprimări a voinței. Oricît ar fi durat, 5 ani, 50 de ani, 500 de ani. Documentul mai prevedea că armata de apărare a Karabaghului trebuia să se retragă din 5 raioane și trebuiau introduse forțe de menținere a păcii, ca să nu mai fie conflict. Dar forțele de menținere a păcii trebuiau detașate nu în tot acest teritoriu eliberat, ci între părți. Iar în teritoriile eliberate trebuia să se întoarcă populația azeră. Acesta era documentul.

Oare acum, în situația actuală, vedeți vreun rol pentru trupele rusești de menținere a păcii, din perspectiva scăderii presiunilor și a reducerii tensiunii?  Chiar dacă nu există posibilitatea ținerii de negocieri imediate…

Știți, eu nu văd o asemenea posibilitate. Dacă nu există negocieri, cum ar trebui să intre trupele rusești între armatele Karabaghului și Azerbaidjanului? Eu cred că trupele rusești pot veni la invitația uneia din părți, cel puțin. Știți, eu cred că ar fi corect să vă răspund și la întrebarea Dumneavoastră nepusă, căci asemenea întrebări sînt oarecum mereu prezente în aer.

Este adînca mea convingere că ostilitățile pe scară largă în această regiune nu sînt în interesul Rusiei. Și nu este nici în interesul nostru ca în regiunea noastră să fie ostilități pe scară largă, indiferent de rezultat.

Noi sîntem o țară mică și putem avea multe pierderi ireversibile. Noi sîntem datori să purtăm operațiuni militare și să luptăm numai în cazul în care sîntem nevoiți, cînd nu mai este altă soluție. Știți de ce spun că Rusia nu este interesată de ostilități pe scară mare? Pentru că atunci cînd analizez evenimentele din aceste patru zile văd că Rusia duce o politică echilibrată față de noi și Azerbaidjan, cel puțin în media și la nivelul declarațiilor, în ciuda faptului că noi cu Rusia avem un tratat strategic și, după cum se exprimă oficialii ruși, Azerbaidjanul este partenerul lor strategic. Noi aliat strategic, iar Azerbaidjanul partener strategic. În acest mod ei păstrează echilibrul. Și atît în Armenia, cît și în Azerbaidjan există o anumită nemulțumire în societate.  Dar dacă se fac parte [în conflict], într-una din cele două țări nemulțumirea ar fi mult-mult mai mare, iar lor nu le trebuie așa ceva.

Vedeți vreo posibilitate de soluționare a acestui conflict în viitorul apropiat? Există vreo speranță de negociere, ori pentru comunitatea internațională acesta se va întoarce în rîndul conflictelor înghețate, nesoluționabile?

Eu chiar acest lucru l-am spus și lui Lavrov, și copreședinților [Grupului de la Minsk], cînd acum cîteva zile s-au aflat aici. În cele din urmă, bineînțeles, problema trebuie rezolvată pe calea negocierilor. Dar ca să înceapă aceste negocieri este necesar, în primul rînd, ca mai întîi copreședinții să implementeze anumite măsuri pentru asigurarea încrederii. Apoi, este necesar ca ei să fie însărcinați ca, după introducerea acestor măsuri de încredere și a mecanismelor de anchetare [a încălcărilor regimului de încetare a focului], să facă declarații directe și să spună cine a încălcat acordul de încetare a focului. Și, în al treilea rînd, noi trebuie să avem garanții că asemenea încălcări nu se vor mai repeta. În caz contrar negocierile nu au sens: acolo noi să începem negocieri, iar aici soldații să înceapă război? Unde ați mai văzut așa ceva?

Interviu acordat în ziua de 23 aprilie agenției Bloomberg

 

  •  
  •