Vartan Martaian

INTERVIU : BERGI MARGARIAN secretar general al Uniunii Armenilor din România „Numai prin școală putem păstra limba și identitatea armenească”

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

4 (99 of 296)

Baron Bergi, ați împlinit de curînd o venerabilă vîrstă, devenind un fel de reper în comunitatea noastră. Dar, dincolo de această aniversare frumoasă, vîrsta Dumneavoastră vă face depozitarul unor amintiri și realități ale comunității noastre ce se întind pe durata a două-trei generații, pînă în perioada interbelică. Vă propun ca, pe parcursul acestui interviu, să ne povestiți cîte ceva despre viața armenească de atunci, așa cum s-a întipărit aceasta în amintirea Dumneavoastră.
Pentru început, spuneți-ne cum a ajuns familia Dumneavoastră în România.
Părinții mei sînt refugiați din Turcia. Eu au găsit găzduire la Galați, unde, ajutați fiind, îmi amintesc că stăteau cu bunicul, bunica și trei unchi ai mei, frații mamei. În scurt timp, din povestiri știu că ei au ajuns la Ploiești, tot prin cunoștințe. Avînd și un cerc de cunoscuți, le era mai ușor. Așa au trăit ani de zile, această familie despărțită și, bineînțeles, căutînd de lucru. Au găsit pe ici pe colo cîte ceva de muncit și și-au încropit o oarecare situație. Însă erau mulțumiți că au găsit găzduire și și-au putut întreține zilele.
Bunicii, împreună cu doi dintre unchii mei, au plecat la Paris ca să caute de lucru. Între timp, părinții mei s-au stabilit la Ploiești. La Paris, tot prin cunoscuți, au căpătat de lucru și, pînă la urmă, au înființat un laborator de lactate, împreună cu alți colegi, făcîndu-și o situație. Părinții mei, care se știau dinainte de a ajunge în România, s-au căsătorit la Galați, unde eu m-am și născut. Fratele meu mai mic, Varujan, s-a născut la Ploiești. Mai țin minte și acum casa cu pridvor, în care eram răsfățatul familiei.
În familia noastră, mai aveam o străbunică, și aceasta refugiată din Turcia. Era foarte bătrînă și a încetat din viață la peste 100 de ani, la Ploiești. Neavînd acte, nici nu mai știa exact cîți ani are.

Din ce parte a Turciei se refugiase familia Dumneavoastră?
Din povestite, știu că tata era din Izmit, iar mama din Izmir.
La Ploiești, întîi au lucrat în manufactură pînă cînd, strîngîndu-și un oarecare capital, au făcut tovărășie cu un alt armean cu care au dus-o pînă la o vîrstă foarte înaintată. Cu timpul, comunitatea din Ploiești s-a format și s-a așezat. Toți erau oameni harnici, care prin muncă asiduă și-au făcut o situație. Eram vecini cu familiile Kîrmîzian și Casabalian. Din comunitate, îmi mai amintesc de familiile Kîrzîlian, Șahbalian, Harutiunian, Zadoian, Șarafian, Varjabedian, Altiocaian, Amirian, Hangian, Eghiaian, Kademgian, Azarian.

Așadar, părinții Dumneavoastră s-au asociat cu un conațional…
Era o asociere efectivă, care a durat pînă la schimbarea regimului. Atunci tatăl meu s-a angajat în comerțul de stat, unde a lucrat pînă la pensionare.

În ce perioadă s-au asociat?
Înainte de război. După care, încheindu-se războiul, au terminat treptat și comerțul. Tatăl meu a ieșit la pensie și, după scurtă vreme, s-au mutat la București. Casa din Ploiești, ne-a fost, bineînțeles, naționalizată. Se afla pe Calea Cîmpinei și era o casă bătrînească, cu pridvor, o curte mică. La început au fost chiriași în ea, după care au cumpărat-o, devenind proprietari. Naționalizarea casei s-a făcut sub forma vînzării obligatorii către stat. Ori o vindeau statului, ori ar fi fost dărîmată. Așa de mică a fost suma primită de la stat, încît eu și cu fratele meu ne-am pricopsit cu cîte un frigider. Cam asta a fost „valoarea” casei.
Eu avînd serviciu în București – eram în Ministerul Petrolului atunci –, am căpătat un apartament cu două camere într-un bloc în care ne-am dus viața mama, tata, fratele meu și cu mine. Chiar dacă au fost condițiile grele, ne-am descurcat. Străbunica murise la Ploiești, înainte de a ne muta. Tatăl meu avea o pensie, mama era casnică, iar eu proaspăt angajat.
După mutarea la București, s-au stins rînd pe rînd, întîi mama mea, apoi tatăl meu. În viața lor înduraseră suferințe enorme și nu și-au sfîrșit zilele în mod normal. În felul lui, fiecare s-a îmbolnăvit de la suferințele avute.
Ca o paranteză, pot spune – din auzite – că bunica, Hripsime, era din Kayseri. De cînd o știam eu, nimeni nu o chema pe nume, toată lumea îi spunea Hagi Nené. Aproape că îi și uitasem numele. Ea era vorbitoare doar de turcă, pentru că – după cum povestea –, pe vremea copilăriei ei, cine vorbea altfel era pedepsit cu tăierea limbii. Nu reușise, din cauza spaimei, să lege un cuvînt pe armenește. Din acest motiv, la noi în casă se vorbea armeana și turca, ca să ne înțelegem cu ea.
Tatăl meu, Măgărdici, era un om liniștit. A fost unul din șapte frați, risipiți în întreaga lume. Mama, Vartuhi, la vremea ei, picta. Învățase la Robert College, o prestigioasă școală americană din Istanbul. Era o gospodină desăvîrșită și ne-a crescut pe mine și pe fratele meu în condiții civilizate, cu grijă pentru școală și învățătură, astfel încît eu am ajuns inginer, iar fratele meu, Varujan, a devenit medic.

Am făcut o radiografie în adolescență la fratele Dumneavoastră, la Policlinica Sahia…
Da, la Sahia, a fost pînă la urmă și director acolo. Însă iradierea, boala, nu l-au iertat. A încetat din viață încă tînăr.
În viața sa a avut și un accident. La Gura Ocniței era schelă petrolieră, unde el era angajat ca medic. Într-o zi, cîțiva muncitori, vrînd să înfrumusețeze curtea și intrarea, au asfaltat, trecînd cu asfaltul și peste capacul de la canal. Acest lucru a blocat evacuarea gazelor care au intrat în locuință și, cînd fratelui meu a aprins un chibrit, s-a declanșat o explozie. Fratele meu a căpătat răni la față și la mîini, vindecarea necesitînd timp îndelungat. Și, ca fapt divers: directorul schelei, inginerul șef, cei care răspundeau de protecția muncii, cu toții erau înnebuniți și se temeau că cine știe ce vor păți din cauza faptului că eu lucram la minister. Nu am avut decît compătimire pentru ei, pentru că niște oameni nesocotiți au „reușit” să asfalteze tocmai gura de aerisire. Rănile fratelui meu s-au vindecat destul de greu. El a mers pe specializarea radiologie și astfel a putut să profeseze. Desigur că, pentru orice medic tînăr dornic de afirmare, erau specializări mai interesante, cum ar fi chirurgia. Însă forțat de împrejurări, fratele meu s-a axat pe radiologie, fiind foarte apreciat în domeniul său.
Norocul nostru a fost că am avut părinți cumsecade și muncitori, care ne-au crescut și ne-au educat cum se cuvenea. Nenorocirea este că l-am pierdut pe fratele meu.

pl_1939

Copilăria timpurie v-ați petrecut-o la Ploiești. Spuneți-mi ce vă amintiți Dumneavoastră despre acea viață armenească, despre acea atmosferă armenească din Ploiești văzută prin ochii unui copil?
Printre armenii din Ploiești erau vreo cinci-șase familii avute, care aveau magazine și se ocupau cu negustoria. Una dintre aceste familii, Șahbalian, avea fabrică de textile (fiul familiei, Armand, erau mai mare ca noi). Oamenii munceau de dimineață pînă seara. Nu se munceau opt ore, ci zi lumină, se venea acasă seara la ora 10. O familie de intelectuali armeni erau Maganienii, dintre copiii lor, Setin, Anahid, Mari și Ulnia, mai trăiesc astăzi ultimele două surori.

Untitled-3

Tanti Ani ( în mijloc) alături de părinți Zaruhi și Nșan

Tanti Ani, care într-o vreme a constituit stîlpul limbii armene în comunitate…
Și tatăl lor, Nșan Maganian, care le-a fost profesor tuturor copiilor armeni din Ploiești. Ca profesoară, Ulig [fostă profesoară la școala armeană din București, autoare a manualului de limbă armeană] îi moștenește pe ambii părinți, întrucît și mama lor, Zaruhi, a fost, de asemenea, profesoară.
Dumneavoastră, copiii din comunitatea din Ploiești, cum v-ați primit educația armenească? În famile, la școală improvizată…?
Educația armenească a fost pur familială. Nu știu ca cineva să se fi abătut de la obiceiurile armenești. După cît știa și putea fiecare transmitea mai departe tradițiile și limba armenească. În plus, domnul Nășan Maganian ne-a fost profesor de limbă armeană. În principal activitatea se desfășura la Clubul „Raffi”. Clubul era la etajul clădirii, iar noi copiii jucam fotbal într-un gang, la parter, și abia de aducea domnul Nășan sus, la lecțiile de armeană. De cum scăpam de la lecții fugeam tot la bătut mingea. Eram eu, Setin Maganian, Sebuh Amirian, frații Ervant și Kirkor Altiokaian. Cîteodată, cînd eram mai mulți, ne duceam pe terenuri libere să batem mingea, copiii armeni între noi.
Una dintre distracțiile copiilor, în afară de fotbal, era ping-pong-ul. Organizam mini-campionate de ping-pong la care era mare animație. Cei mari asistau la întrecerile noastre, uneori intrînd și ei în joc.
Aveam cor la care participau și cei mai mari dintre noi, copiii. Cei bătrîni, cînd se adunau, cîntau cîntece tradiționale. Aproape că nu era întîlnire între bărbați (femeile se întîlneau separat) care să nu se încheie cu cîntece naționale, neaoșe, transmise din generație în generație. Corul menținea tradițiile de sărbători, membrii corului colindau casele armenești din Ploiești.
Un amănunt dramatic, pe care eu atunci nu-l înțelegeam: la întîlnirile de familiale, care aveau loc în zilele de duminică sau de sărbători, noi copiii nu participam la adunările bărbaților, pe noi ne trimeteau să ne jucăm în camerele alăturate. Prin educația pe care o aveam, nimeni nu îndrăznea să stea lînă adulți, bărbați sau femei. De regulă, aceste întîlniri se terminau în lacrimi. Noi nu înțelegeam de ce plîng cei mari, cînd fusese atîta veselie înainte. Și nici nu îndrăzneam să întrebăm, atunci cînd îi vedeam triști și înlăcrimați. Nu plîngeau în fața noastră, dar veneau triști. Iar dacă ne scăpa mingea sau se întîmpla altceva și îi surprindeam, îi auzeam plîngînd pur și simplu. Erau oameni care suferiseră cumplit, văzuseră pogromuri, trăiseră fuga și exilul…

Unii au văzut ororile genocidului…
Le-au văzut cu ochii lor. Unii aveau rude moarte, dispărute. Ne-au spus – mai tîrziu – că pretutindeni au fost orori, nu numai în teritoriile Armeniei istorice, ci prigoana a fost și în celelalte provincii turcești. Bunicul din partea mamei, fiind intelectual, a fost condamnat la moarte și dus la Izmir. A fost salvat, l-au scăpat armenii.

Așadar, generația care a văzut ororile masacrelor nu a vorbit cu copiii, nu le-a spus nimic, nici un amămunt…
Absolut nimic, nimeni niciodată. Numai că s-a întîmplat acest lucru. Ceea ce știe toată lumea. Doar străbunica ne povestea că li se tăia limba celor care vorbeau altă limbă decît turca…

image004Povestiți-ne acum cîte ceva despre Dro. Ce vă amintiți despre perioada șederii lui la Ploiești?
El era director general la societatea Petrolmina, o rafinărie peste drum de calea ferată, în fața Gării de Sud. Acolo avea angajați cîțiva armeni, printre care și Misak Torlakian. Mi-l amintesc pe Dro că venea la club la „Raffi” unde întotdeauna povestea, ținea discursuri înflăcărate, iar toată lumea avea un respect deosebit pentru el. Prin cunoștințele pe care le avea, el era deasupra tuturor și reușea să cucerească auditoriul. Cînd venea el se umplea sala, iar cei prezenți îl admirau și aplaudau. Îmi amintesc că, odată, cînd ne apucase ploaia la plecarea de la club, Dro ne-a luat pe mine și pe mama cu mașina lui – pe atunci nici nu prea erau mașini în Ploiești – și ne-a dus acasă.

 

Era un motor al comunității…
Insufla viață comunității, după cîteva vorbe pe care le spunea anima asistența. Era un om de mare valoare, care impunea prin prezența sa. Era faimos, se auzise de vitejiile sale. Se știa despre el că era comandant de oști care, pe unde s-a dus, s-a încununat de glorie. Era un mare om care impunea respect, era deosebit față de toți ceilalți.

Chiar dacă impunea un anumit respect, Dro v-a dus cu mașina cînd ploua, deci era, totuși, apropiat de membrii comunității, nu era distant…
Absolut. Era comunicativ, explica dacă ceva nu era bine înțeles. Pentru el comunitatea era o mare familie.

Care era atmosfera, care erau relațiile în comunitate?
În comunitate fiecare îi respecta pe ceilalți. Cu toții erau trecuți prin suferință, ceea ce impunea solidaritate și respect reciproc.
La familia Kîrmîzian stătea Misak Torlakian, care a locuit la ei ani de zile.

Vi-l amintiți și pe Torlakian?
Sigur că da! Venea la noi în casă. Lucra la rafinăria lui Dro. Cu părul lui creț, Torlakian era o figură. Mă mir cum nu l-a dibuit poliția.misak_torlakian

Stătea clandestin aici, se ascundea într-un fel aici…
Era musafir… Nici nu se știa dacă îl chema așa sau nu. Îl știam de Misak. Era foarte apropiat de copii, de oameni în general.
Era pe atunci o viață, un anumit spirit comunitar din care mai vedeți astăzi ceva?
Doar adunările de aici. Astăzi nu mai există nici spiritul familial de atunci.

Ce v-ați dori, la modul ideal, să vedeți că este astăzi în comunitate din ceea ce ați văzut pe vremuri, în copilăria Dumneavoastră?
Spiritul de atunci nu mai este posibil astăzi, întrucît condițiile s-au schimbat. Pe atunci suferința comună îi unea pe armeni. Acum viața este incomparabil mai bună. Important este ca cei din conducerea comunității să promoveze solidaritatea și spiritul armenesc.

Spuneați că pe vremuri în familie se transmitea limba armeană, tradițiile, identitatea națională se transmitea de la o generație la alta prin voința familiei…
Pentru că se vorbea armenește. Astăzi multe familii sînt mixte și, în general, se vorbește limba română. Sînt puține familii în care se vorbește limba armeană. Ceea ce a dispărut acum este spiritul de familie. Sînt familii mixte, care greu se acomodează – se acomodează, totuși – și nu mai există acea coeziune a familiei. Au dispărut marile reuniuni de familie.

Limba armeană Dumneavoastră ați primit-o din familie și ați făcut cursurile acelea cu domnul Maganian. Era prețuită limba armeană în familie. Este adevărat că astăzi sînt multe familii mixte, dar, totuși, limba armeană este un pilon al identității noastre.
Tata nu admitea altă limbă de comunicare între noi. Limba este coloana vertebrală a identității, pe care se bazează foarte multe. Astăzi multe familii sînt mixte, iar mediul școlar este mult mai extins ca înainte și se vorbește numai românește peste tot. Și se mai vorbește și armeana în familiile armenești, dar armeana este din ce în ce mai puțin prezentă. Bătrînii sînt puțini, iar limba armeană are din ce în ce mai puțini vorbitori.

Ce mesaj, ce îndemn le-ați transmite celor de astăzi prin prisma celor văzute și trăite de Dumneavoastră?
Celor de astăzi le-aș spune să se înnobileze învățînd și vorbind armeana. Avem două cursuri de limbă armeană, susținute de Narine Bogdan-Căuș și Arșaluis Paronian, pe care le sprijinim să-și atingă țelul revigorării limbii armene în comunitate. Numai prin școală putem păstra limba și identitatea armenească și de acum înainte.

Vă mulțumesc pentru amabilitate și, din partea redacției revistelor „Ararat” și „Nor Ghiank”, vă urez ani mulți cu sănătate și de acum înainte.
Interviu realizat de
Vartan Martaian

 

  •  
  •